Ultima suflare

Mântuirea şi dezastrul sunt cam acelaşi lucru.

          (Stephen King)

           

          O ploaie al naibii de rece cădea cu repeziciune pe pământul mocirlos. Stropii grei se izbeau de asflatul ud, tulburând apa din băltoacele uriaşe. Norii negri domneau pe cer ca la ei acasă şi un vânt monstruos se comporta de parcă el e zeul naturii, răvăşind şi distrugând.

          Bolta cerească era ocazional luminată de fulgere puternice, apoi lumea era zguduită de tunetele ce-ţi dădeau fiori. Părea că se  sub chinul unui bici imens, nemilos.

          Cineva se juca cu natura. Şi îi plăcea al naiba de mult să-şi bată joc.

          Era o noapte de coşmar. Macabră. Numai bună pentru morţi.     

          Un automobil gonea pe şoseaua udă. Acul kilometrajului arăta 160 km/h şi viteza continua să crească. Şoferul nici măcar nu vedea indicatoarele rutiere, vremea de afară sau asfaltul ud.

          În maşină, Andrew şi prietena sa se certau aprins. În timp ce băiatului nu prea părea să-i pese vreun pic, Hailie era răvăşită, jignită chiar.

          – Am meritat eu ceea ce mi-ai făcut tu?! continua să-l întrebe printre lacrimi Hailie.

          Reproşuri peste reproşuri. Şi durere în sufletul ei.

          Cei doi erau împreună de mai bine de trei ani. Trecuseră prin foarte multe unul lângă celălalt. Fuseseră două trupuri, dar unite prin acelaşi suflet.

          Dar relaţia pe care o aveau începuse să se răcească în momentul în care Hailie se văzuse obligată de împrejurări să meargă în alt oraş, să locuiască împreună cu tatăl ei. Un divorţ strică viaţa cuiva, şi dacă nu sunt părinţii cei afectaţi, sunt copiii. Iar ea era un copil.

          Distanţa îi îndepărtase fără milă. Lucrurile deveniseră din ce în ce mai chinuitoare pentru amândoi, până ce Andrew a călcat strâmb.

          Oamenii sunt făcuţi doar pentru a greşi, sunt sortiţi greşelii. Oricât ar încerca cineva, planurile niciodată nu vor ieşi cum ne dorim. Ceva mereu ne împiedică să avem tot ce ne dorim – probabil norocul.

          Hailie aflase şi căzuse în depresie.  Plângea, blestema şi îşi dorea ca Andrew să moară.

          – Eşti un nenorocit dat dracului şi vreau să te duci dracu unde vezi cu ochii şi să nu mă mai cauţi! Du-mă acasă! urlă la el.

          Telefonul lui, aflat pe bordul maşinii, începu să sune. Şi întâmplarea făcu să fie cealaltă femeie din viaţa lui pe linia cealaltă. Şi Hailie înnebuni de-a dreptul şi îl pocni.

          Nu se gândise că maşina e în mers sau că au viteză. Nu se gândi la nimic în afara faptului că era furioasă.

          – Dacă o singură dată îndrăzneşti să mai ridici mâna la mine…

          Părea calm, dar ochii îi clocoteau inuman. La fel ca şi cei ai lui Hailie.

          Ura face din om, neom.

          Andrew se enervă şi călcă acceleraţia fără să se gândească la consecinţe. Zbura pe autostrada goală şi udă. Ideea de a o face pe Hailie să regrete umilinţa la care îl supunea îi surâdea.

          Fusese doar curios, niciodată nu o înşelase pentru că nu ar fi iubit-o. Andrew era genul băiatului care-ar fi făcut orice pentru femeia iubită şi, chiar dacă se ducea la alta, tot la cea din inima lui se întorcea mai devreme sau mai târziu.

          – Ce-ai să-mi faci?! rosti acid Hailie, băgându-şi unghiile lungi, albe, în pielea fină a palmelor şi muşcându-şi simultan buzele atât de tare, că-i dădu sângele.

          – Eu zic să nu mă pui la încercare! urlă băiatul şi Hailie tresări.

          Se schimbase, constată ea. Şi nu o făcuse în bine.

           Andrew se uită la ea cu ochi plini de furie. Probabil că, dacă n-ar fi fost la volan, ar fi plesnit-o fără milă.

          Lui Hailie îi părea rău că îşi pierduse atâta timp lângă un astfel de om. Ştia că Andrew e rău, agresiv şi irascibil, dar totdeauna sperase ca el să se schimbe. Voia să-şi poată construi o viaţă lângă el. În tot timpul de când se cunoscuseră, Hailie sperase că ea era persoana potrivită care să-i alunge duşmănia din suflet.

          Zadarnic încercase orice. Nimic nu ieşea cum voia ea. Existaseră momente când Andrew păruse să se schimbe, dar erau doar etape trecătoare. Se reîntorcea la comportamentul iniţial imediat ce Hailie devenea mai fericită.

          Hailie renunţă să mai ţipe – ştia că o făcea degeaba. În schimb, trase aer în piept, se calmă şi destăinui tot ceea ce aflase. Pe lângă asta, spuse şi tot ceea ce încercase de-a lungul timpului. Dezvălui tot, fără păreri de rău. În fond, era ultima dată când mai stătea în aceeaşi maşină lângă el.

          În timp ce asculta, în sufletul lui Andrew încolţea durerea copleşitoare. De ce călcase strâmb?

          O iubea pe Hailie. Fusese o curiozitate prostească, dar îl făcuse să dea cu piciorul la cea mai bună fiinţă pe care o întâlnise în toată viaţa lui. Şi sufletul pereche, o dată pierdut, rămâne pierdut.

          Părerile de rău înlocuiră dorinţa sa de a o plesni pe Hailie.

          – Puiule, iartă-mă… Ştiu că sunt un prost care face mii de greşeili, ştiu că te-am făcut de-atâtea ori să suferi, dar te iubesc cum niciodată în întreaga mea viaţă n-am făcut-o şi n-am s-o fac!

          Vorbea acum partea aceea din fiinţa lui pe care Hailie totdeauna voise s-o aducă la iveală, acel Andrew care ştia că doar Hailie îl va face fericit vreodată.

          – Ştiu că nu sunt perfect şi că nu sunt omul pe care l-ai visat toată viaţa ta lângă tine… Am greşit enorm şi ştiu că nu merit să mă ierţi pentru că te-am înşelat, dar mă doare inima să ştiu că tu-ţi imaginezi că iubesc pe alta!

          Inima lui Hailie cerea să-l ierte, dar creierul nu.

          Andrew spera că vorbele sale vor repara totul. Era înnebunit. Era prima oară când Hailie îi auzea vocea gâtuită de lacrimi… Prima oară când îl vedea plângând.

          Vedea lacrimi scurgându-se pe chipul chinuit acum de remuşcări.

          – Andrew… şopti cu voce gâtuită de emoţie.

          Momente de genul acesta te fac să-ţi dai seama când cineva te iubeşte cu adevărat. Când un om e dispus să te ierte, să-ţi ierte orice greşeală doar pentru a te ţine aproape,  te iubeşte. Şi te iubeşte mult.

          Hailie o ştia. Nu înţelegea de ce se chinuiau amândoi. Ştiuse dintotdeauna la ce se înhamă iubindu-l pe el. Dar sperase că se înşeală.

          Fuseseră momente când îşi dorise să nu-l fi întâlnit niciodată. Sperase să poată uita tot, să-l urască, dar inima refuza să facă acest lucru. Lacrimile de pe chipul lui erau adevărate diamante de iubire.

          – Hailie, dragostea mea, te implor! Înţelege, pentru mine reprezinţi totul! Mă doare enorm să ştiu că plângi din cauza prostiei mele, mă doare că nu vezi că te iubesc cu-adevărat…

          Cuvintele lui Andrew aveau un efect devastator asupra stării fetei.

          – Cum poţi spune că mă iubeşti după ce m-ai înşelat?! urlă nervoasă şi cu vocea plină de dispreţ. Ai idee că am numărat mereu momentele când tu, nenorocitule, ai spus „Gata, mă schimb!”?! Ştiu fiecare clipă când ai spus acest lucru…

          – Hailie, eşti nebună?! strigă nervos la rândul său, aţintindu-şi privirea asupra ei. Ştiu că ţi-am promis de mii de ori, dar de data asta va fi altfel!

          Aşa făcea de fiecare dată. Din nou, ideea că Andrew se prefăcea apăru în mintea fetei.

          „Mereu spui că va fi altfel…” gândi cu amărăciune Hailie.

          Poate ar fi fost altfel, dar cine era dispus să-i mai acorde încă o şansă? Greşise deja de prea multe ori. Hailie ajunsese la capăt.

          – Du-mă acasă, rosti calm, ştergându-şi o lacrimă. Doar du-mă acasă, apoi nu mă mai căuta niciodată!

          Andrew izbucni în plâns, ca un copil ce pierde ceva la care ţine din tot sufletul. Privirea îi era înceţoşată de lacrimi

          – Te iubesc! spuse pentru ultima oară, dar ea nu-i răspunse. Alese să tacă, privind plângând pe fereastră.

          Furtuna devenea tot mai puternică. Se lăsase o ceaţă densă. Farurile automobilului lui Andrew făceau  cu greu faţă. Din când în când, băiatul se uita spre Hailie, spre ochii ei verzi ce înotau în lacrimi de durere şi ură. Ură pentru el.

          O rănise enorm şi o ştia. Degeaba îşi cerea iertare, cuvintele erau de prisos. N-o înşelase la început, ci doar după trei ani de bune şi rele petrecute împreună.

          Mări viteza maşinii. Acum, acul indica 200 km/h. Roţile se învârteau cu repeziciune pe carosabilul ud. Într-un moment de neatenţie, un câine ieşi în faţa maşinii, iar Andrew viră brusc dreapta, spre a evita impactul.

          „Buturuga mică răstoarnă carul mare”, se gândi el fără să apese frâna. S-ar fi putut răsturna.

          Toată viaţa le trecu amândurora prin faţa ochilor. Hailie ţipă sfâşietor, un urlet care avea să-i rămână lui Andrew toată viaţa în minte.

          Maşina ieşi de pe drum – avea voinţă, voia în copac. Andrew roti de volan în încercarea disperată de a controla maşina, dar impactul a fost imposibil de evitat.

          Momente frumoase, clipe în care işi spuneau că se iubesc, momente când plânseseră unul în braţele celuilalt, când îşi împărtăşiseră şi-şi legaseră viaţa unul de a celuilalt, totul li se arătă acum, pentru ultima dată.

          Maşina se storcoşi din cauza impactului, prinzând cele două trupuri în fiare.

          Hailie simţi o durere sfâşietoare în abdomen. Îşi duse amândouă mâinile în acel loc şi atinse ceva umed, lipicios şi fierbinte, care curgea din abundenţă. Îşi coborî privirea în jos, văzându-se străpunsă de un fier.

          Ştia că nu va scăpa.

          Simţea căldură. În plină furtună, Hailie se simţea bine.

          Privi în jur curioasă. Era o fată lângă ea, lângă maşină. În stânga, unde ar fi trebuit să fie Andrew, era un loc liber – strivit şi el.

          – Hailie?

          Vocea acelei fete era dulce şi blândă. Deschise uşa şi îşi puse o mână pe braţul lui Hailie. Durerea ei dispăru atunci şi, o dată cu ea, şi fierul care-i străpunsese abdomenul. Rămăsese în urmă doar un trandafir sângeriu pe bluza ei şi o gaură pe care şi-o acoperi cu stângă.

          – Vrei să vii cu mine? Te voi ajuta să treci mai uşor peste…

          – Mor, aşa-i?

          Hailie era senină. Ştia că nu avea de ales, dar acea prezenţă îi confirmă, totuşi, ceea ce ştia deja.

          Tânăra o prinse de mână pe nou venită. Se lăsă ajutată de ea, apoi se strânse în braţele calde ale necunoscutei. Îşi închise ochii şi îşi lăsă capul pe umărul ei.

          Se simţea purtată cu blândeţe, dusă undeva, spre necunoscut. Toate gândurile i se scurseră cu uşurinţă şi renunţă la ele. Lăsă necunoscutul s-o invadeze.

          Hailie plecă.

           

          *** 

           

          Andrew se lovise la cap. O gaură situată în părul vâlvoi lăsa un şuvoi de sânge să-i curgă pe faţă. Dar nu durerea lui conta, ci Hailie, care era în dreapta lui. Cu greutate se întoarse spre ea şi o privi. Părul ei roşcat era căzut pe chipul blând, udat de lacrimi.

          Inevitabil, văzu şi fierul înfipt în ea.

          Ignoră orice urmă de agonie din trupul lui şi se întoarse către ea. Pieptul ei nu se mai ridica, iar pântecele îi era plin de sânge.

          O strigă, dar nu primi niciun răspuns.

          Privirea începu să i se înceţoşeze. Simţea miros de benzină şi de fum şi auzea trosniturile maşinii, dar Hailie era rănită grav.

          Totul se petrecuse în câteva clipe. Două sau trei secunde nenorocite le schimbaseră viaţa radical…

          – Hailie… reuşi să spună printre lacrimi. Vocea îi era răguşită, abia dacă i se putuse auzi.

          Trupul său nu mai reacţiona cum trebuie. Vru să-şi desfacă centura, dar mâinile i se mişcau cu încetinitorul. Nu mai putea să respire bine, iar capul era o permanentă sursă de junghiuri feroce.

          Printre gemete şi agonie, Andrew reuşi să se întindă până la prietena lui, desfăcându-i centura. Dar apărea o nouă problemă – dacă era înjunghiată de acel fier, cum avea să o scoată din maşină?

          Mirosea îngrozitor a benzină şi fum. Maşina probabil că luase foc. Ce era cel mai rău era faptul că nu se putea salva – cumva, în izbitura care deformase maşina, i se prinseseră amândouă picioarele.

          Încercă să rămână calm.

          (Cam greu, dacă ai cadavrul iubitei în dreapta. Moartă şi din vina ta, pe deasupra.)

          Umblă în buzunar, în speranţa că mobilul îi era încă acolo. Norocul a făcut să nu fi căzut în impact şi sună la salvare.

          Dădu coordonatele recepţionistei, continuând să sufle greu.  Trebuia să o scoată pe Hailie de acolo, era singura ei şansă să supravieţuiască.

          Cumva-cumva, el reuşi să iasă din maşină. Uşa abia se deschise; era foarte îndoită. Dar avu sorţi de izbândă şi de această dată. Mai rămânea decât să o scoată pe ea.

          Ocoli automobilul zdrobit. Temerile, pe deasupra, i se confirmaseră – maşina era în flăcări. Se făcuse foarte cald în jurul lui, benzina duhnea îngrozitor în jur. Tot ceea ce putea percepe Andrew în jur erau semnele iminente ale unei catastrofe.

          „Doamne, e vina mea… Ajută-mă să o scot din maşină, să nu moară! Ea nu merită să moară, nu, eu sunt cel care trebuie să plătească…”

          Dar rugile se părea că nu-şi găsesc ascultare. Ploaia, care ar fi putut măcar să încetinească focul, acum se oprise de tot. Numai un vânt puternic sufla, dând putere flăcărilor.

          Andrew nu ştiu cum ajunse pe partea lui Hailie sau cum deschise uşa dreaptă, la fel de zdrobită ca şi cea din partea şoferului. Dar ce conta, dacă el era lângă ea?

          Se chinui enorm să o scoată pe iubita lui din maşină, fără să mişte fierul înfipt atât de adânc în carnea ei. Norocul, dacă se mai poate vorbi de aşa ceva, făcuse ca acesta să nu se înfigă şi în scaun.

          A fost greu, dar a reuşit să  o scoată afară şi să o tragă cât mai departe de maşină.

          – Hailie…

          Încercă să o strige, dar nu fu cu putinţă să-i răspundă. Hailie părea aşa de blândă, aşa de liniştită şi de împăcată cu sine. Era ca şi cum dormea.

          – Te rog, Doamne, să fie doar leşinată şi să nu-şi doarmă somnul de veci…

          Îi apăsă mâna la gât, să vadă dacă are puls. Dar nici vorbă de aşa ceva.

          Andrew închise ochii disperat, lăsându-se învăluit în negură.

 

          Un fum negru, un miros înţepător de combustibil. Trosnituri şi pocnituri, multă căldură, plus o durere apăsătoare în dreptul bazinului, şi una şi mai chinuitoare la cap. Nu ştia de care să se plângă mai repede. Simţea ceva ciudat adânc înăuntrul lui.

          Abia îşi deschise ochii. Trupul părea mai încăpăţânat ca el, nu voia să asculte comanda. A fost nevoie de o sforţare uriaşă pentru ca privirea sa să meargă spre trupul lui Hailie. Aceasta zăcea plină de sânge  nu departe de el, cu un fier în burtă.

          O privi speriat, stupefiat. Distrus.

          Era într-o stare ciudată, de părăsire. Se afla în corpul său, dar el nu mai făcea parte din acesta. Ştia, vedea că e lovit la cap şi ştia şi că bazinul îl junghia puternic, dar nu simţea nimic, cu excepţia durerii din suflet.

          Se uită la Hailie, dar capul nu i se întoarse către ea. Dar el o putea vedea, fiindcă el şi trupul său nu mai erau un tot.

          Ploaia îi spălase faţa frumoasă a lui Hailie. Doar o dâră de sânge la gură era de neînvins în faţa stropilor de apă. Văzu o lumină argintie care nu era nici fum, nici o substanţă solidă. Se ridica în aer şi ieşea din pieptul lui Hailie.

          Putea să bănuiască ce era acel lucru. Întinse mâna către Hailie, dar nu mai exista carne acolo – era doar o formă pală, argintie prin care se putea vedea.

          Lumina provenită din trupul lui Hailie prinse forma unui trup care îşi întinse mâna către mâna lui Andrew, dorind să-l cuprindă. O dată cu acea mână transparentă întinsă, se întindea şi dorinţa de a-l lua pe Andrew în braţe. Două braţe reci, încătuşate de moarte.

          Andrew se simţea rece, slăbit, cuprins de friguri. Se auzeau bătăi îndepărtate, tot mai încete, ca un ceas ce rămâne fără baterie. În jur era doar negură. Un abis rece, fără margini, plin de răceală. Un abis al  uitării şi amintirilor.

          Cele două forme argintii se atinseră, mâinile li se întâlniră şi ochii albaştri ai lui Andrew întâlniră verdele crud al ochilor iubitei sale.

          Dar liniştea din jur se sparse.

          Apărură voci ameţitor de puternice şi mâinile lor se desprinseră din încătuşarea mistică. Privirile se desprinseră, de asemenea,  pentru câteva clipe. Se căutară din nou, dar nu se mai găseau. Eerau departe unul de celălalt. Mult prea departe.

          Bătăile acelea încete începeau să se audă mai puternic şi mai puternic, aproape de nebunie.  Andrew începu să-şi vină în simţiri – ardea în flăcări.

           Pieptul îl înţepa în mod neplăcut şi abisul negru şi liniştit de mai devreme se îndepărta de el cu repeziciune. El pierduse acel tren abisal în care Hailie se îmbarcase.

            Se simţi de parcă se aşează undeva, într-o formă care se mula perfect pe el. În acelaşi timp apăru  o durere cumplită în corp, apoi o pocnitură puternică şi bătăi rapide, ca şi cum ar tuna…

          Totul în jurul său se sparse. Liniştea se spulberă, înlocuită de gălăgie, agitaţie, durere şi lovituri de bici pe pielea lui.

          – Stai! se auzi vocea sa, dar inumană, îndepărtată, chinuită şi gâtuită de lacrimi.

           

          Ochii albaştri ai lui Andrew se deschiseră, cuprinzând tavanul alb, luminat puternic. Un miros înţepător de pastile şi dezinfectant îi invadă nările,  înţepându-i-le.

           În jurul său era forfotă, mulţi oameni îl priveau îngrijoraţi. Se auzea bipăitul enervant al unui aparat, iar mintea i se umplu cu imagini ciudate, care înfăţişau ceea ce părea a fi un accident.

          – Hailie!

          Singurul cuvânt pe care fusese capabil să-l pronunţe.

          Un bărbat masiv, îmbrăcat în alb, veni lângă el.

          – Hailie este în celălalt salon, este…

          – Duceţi-mă la ea! ceru printre suspine şi gemete de durere.

          Îl înjunghia tot trupul, dar trebuia să o vadă pe Hailie şi, deşi slăbit, se chinui şi se ridică de pe pat. Îl prinse un bărbat solid înainte să cadă.

          – Nu ai voie să… începu infirmierul, dar Andrew protestă:

          – Vreau să o văd pe Hailie, trebuie s-o văd!

          În cealaltă cameră era un coşmar în desfăşurare. Din uşă o vedea pe Hailie întinsă pe un pat alb, cu abdomenul şi pieptul înfăşurate în bandaje murdare de sânge. Era conectată la aparate.

         

          Durere  copleşitoare, vinovoţie, speranţă distrusă.

           El era responsabil de moartea ei. Ea nu mai era acolo, ci doar trupul ei nemişcat, care trăia susţinut de aparate.

           Simţi cum se prăbuşeşte, picioarele nu-l mai susţineau. Se prăbuşi înainte să-l poată prinde cineva.

           

          – Îl pierdem! Chemaţi echipa de resuscitare!

          Oameni îmbrăcaţi în alb veniră în fugă. Andrew fu urcat  pe o targă.  Unul dintre infirmieri îi rupse pijamaua şi cineva îi aplică pe pieptul său rămas fără vlagă aparatele de resuscitare.

           

          Andrew îşi văzu viaţa cu bune şi rele. Văzu cum o ţinea pentru prima dată pe Hailie în braţele sale, cum o sărutase întâia oară, plin de timiditate, şi văzu şi momentul când tot el o făcu să plângă întâia oară.

          Toate amintirile  i se derulau ca un film în faţa ochilor.

           Acelaşi întuneric liniştit îl înghiţi şi de această dată.

         

          – 400 J! strigă un doctor şi un şoc de 400 J trecu prin defibrilatoarele unipolare în trupul tânărului.

          De această dată, trupul lui refuză să se întoarcă.

 

          Senzaţia de şoc îl făcu să se scuture. O mână invizibilă îl trăgea înapoi cu încăpăţânare. Pieptul era supus unei torturi de nesuportat. Dar fiinţa sa era hotărâtă să treacă mai departe.

          Nu ştia încotro mergea, dar înainta spre o căldură plăcută, după care toată viaţa sa tânjise.  Acolo se afla iubita lui.

          Imaginea lui Hailie plină de sânge îi chinui mintea. O altă încleştare neplăcută şi o altă durere în piept îl făcură să se oprească din mers pentru un moment, pentru a se lăsa în genunchi.

          Andrew îşi închise ochii pentru câteva momente, şi, când îi deschise iarăşi, în faţa sa era chipul lui Hailie, livid şi trist.

          Apoi fugea. Fugea speriat, îngrozit că avea să fie prins iarăşi de acea gheară ce nu doreşte ca el să-şi găsească fericirea. Simţea fiorul acelui lucru invizibil, îl hăituia.

          O uşă se deschise, şi o văzu pe  Hailie cum trece prin ea. Când vru să intre şi el, uşa se trânti brusc în faţa lui, şi o gheară puternică îl trase înapoi prin întuneric.

           

          Când deschise ochii, văzu în faţa sa un doctor cu privirea îngrijorată. Deschise gura şi rămase astfel câteva momente, după care întrebă încet:
– Hailie… Hailie trăieşte? Eu nu… Eu nu pot trăi fără ea!

          Din ochii săi se scurgeau lacrimi de durere.

           

           *** 

         

          Trei zile mai târziu, Andrew merse la locul accidentului.

          O cruce zăcea acum pe marginea străzii, cu numele lui Hailie pe ea, şi flori proaspăt puse acolo. „Nu te vom uita niciodată!” era scris pe micuţa cruce pe care era inscripţionată şi data tragicului accident.

          În aceeaşi noapte, peste drum de locul unde se afla crucea se bălăngănea un corp în bătaia vântului. Capul îi era căzut într-o parte, pe piept, cu ochii închişi.

          Deşi primise o a doua şansă, el dori să fie cu orice preţ lângă cea pe care o iubea.

          În buzunarul său, poliţia găsi un bilet:

           

          „Nu am putut trăi fără tine… Te voi urma. Te voi urma până în Iad. Te voi iubi mereu, eşti singura mea iubire.”

           

          *** 

         

          Aceeaşi senzaţie. Întunericul însetat care îl înghiţea, aruncându-l în locul acela al nimănui. Şi o lumină undeva, departe.

          Andrew ştia ce are de făcut. Alergă mai repede ca niciodată. Văzu uşa în fugă şi nu se mai opri, ci se aruncă spre ea. Se deschise, lăsând o lumină puternică să-l învăluie. Îi trebuiră câteva momente să se dezmeticească.

          Avea senzaţia unui gol total, nu mai simţea nimic.

          Îşi reveni apoi… Şi căzu până se izbi de un pământ mâncat de secetă.

          De departe, se auzi o voce care chicoti fericită:
          – Încă unul.

          Îşi făcu apariţia un bărbat cocârjat, cu o mutră macabră.

          – Ăăă… încercă Andrew să spună, dar fără nicio şansă.

          – Bun venit în Iad, puştiu’! Hai că n-am toată ziua!