efectul de nautil          Încă de la debutul său în revista Nautilus în numărul 18/iulie 2008, Ioana Vişan a reprezentat o prezenţă constantă în revistele şi antologiile dedicate genului, aşa că apariţia ei în volum nu trebuie să ne mire, aceasta venind ca urmare logică a unei evoluţii statornice şi convingătoare.

          Efectul de Nautil, căci despre el vorbim, a apărut la editura Millennium Books şi conţine nu mai puţin de douăzeci de povestiri scurte – unele dintre ele, aşa cum este şi La distanţă de un lift, putând fi considerate chiar nuvele – încadrate în arealul ficţiunii, de la textele SF (Efectul de Nautil, Navigând prin ceaţă etc) şi până la cele fantastice (Foşnet de îngeri, Înlănţuiţi ş.a.). După cum puteam intui şi din prozele publicate online, Ioana Vişan dă dovadă în privinţa stilului de multă versatilitate, oscilând deseori între tonul sumbru (Viitorul fără nori, Printre heliotropi şi zâmbete) şi cel umoristic (Periuţa, bat-o vina, O familie de sclipioşi), fără a manifesta o predilecţie faţă de vreunul dintre ele. Când se îmbină, aşa cum se întâmplă în Îngheţul, avem parte de-o schimbare subtilă, parţială şi binevenită a perspectivei. Când nu, rămânem ancoraţi în punctul de vedere dinainte prezentat, căutând şi găsind refugiu în acţiune. Temele abordate sunt şi ele destul de variate, printre cele mai des întâlnite numărându-se contactul cu o civilizaţie extraterestră (O familie de sclipicioşi), universurile paralele (La distanţă de un lift), călătoria în timp (Viitorul fără nori) şi cele cu tentă vag biblică (Foşnet de înger, Înlănţuiţi). Avem de-a face chiar şi cu parabole (aşa cum poate fi interpretat textul Din lipsă de timp, al cărui început este puternic şi memorabil). Însă oricât de diferite tematic ar părea, toate par să aibă un lucru în comun, şi anume transfigurarea realităţii. Deşi decorul este de cele mai multe ori aceleaşi, iar lumea în care se petrece acţiunea asemănătoare celei cu care suntem obişnuiţi, când începem să parcurgem un text semnat de Ioana Vişan trebuie să pornim de la premiza că realitatea prezentată a suferit anumite mutaţii, chiar dacă acestea rămân insesizabile până aproape de final (aşa cum stau lucrurile în Dansând pe sârmă). Fie că vorbim de îngeri care apar pe neaşteptate pe străzi, de roboţi gigantici ce ruginesc la marginea satului, oameni împietriţi, personaje aduse la viaţă ori clădiri umblătoare, există întotdeauna intruziuni bizare, menite să ne provoace imaginaţia. Autoarea ne demonstrează, de asemenea, că ştie cum anume să-şi construiască povestirile, deşi modul în care o face mi se pare puţin vetust, determinând uneori intriga să fie previzibilă. Prozele Ioanei Vişan încep ab ovo (spre deosebire de poveştile scurte moderne care tind să înceapă in media res, făcând astfel economie de cuvinte şi subliniind conflictul), fără ca lucrul acesta să pară impetuos necesar, şi urmează o prezentare liniară, lipsită (mai puţin în Cea mai bogată femeie din lume) de digresiuni ori analepse. Urmează apoi schiţarea conflictului (care este cel mai adesea de tipul om-situaţie), epitaza, care este bine construită indiferent de cât de mică ori mare pare să fie miza, şi un pseudo-climax menit să-l prefigureze pe cel adevărat. Deşi nu este nimic în neregulă cu acest procedeu, în momentul în care nu este susţinut de stil (sintaxă şi verb) tinde să aplatizeze acţiunea şi, în pofida efectului aşteptat, să-i reducă textului din tensiune. Abia atunci când nu se recurge la el (aşa cum se întâmplă în O oră de iubire ori Navigând prin ceaţă) putem vorbi de tensiune şi inclusiv de suspans. Chiar dacă autoarea menţine orizontul de aşteptare larg deschis până aproape de sfârşitul prozelor, momentul culminant nu vine ca urmare a unei tensiuni incrementale şi nici nu este pregătit prin intermediul stilului, reducându-i-se astfel din importanţă. Cel mai probabil din acest motiv se recurge la un şiretlic: scăderea anterioară în intensitate a acţiunii, pentru ca în momentul deznodământului, fiind lăsată liberă, să aibă impactul scontat. Şi cel mai bine îi iese când este anticipat, şi chiar format, de dialog. Reflectată de personaje, miza creşte, iar rezolvarea conflictului devine necesară. Şi pentru că tot vorbim de personaje, observăm că, individual, li se acordă o prea mică importanţă, accentul căzând, în schimb, pe relaţiile dintre ele, lucru evident în texte precum O oră de iubire sau Ne întâlnim la capătul drumului. Iarăşi, nu este nimic în neregulă cu acest lucru, dar se simte pe alocuri nevoia unor introspecţii, ceva mai profunde decât interogaţiile menite să reliefeze acţiunea. Pentru că altfel personajele riscă să devină simple manechine; frumoase, dar fără pic de veracitate, de parcă prin vene li s-ar scurge replici ori propoziţii şi nu sânge. Au nevoie de ticuri, de nebunie, de individualitate. Şi fără răspunsuri de genul mişto, care nu sunt doar prozaice, dar şi ruinează atmosfera cu atâta migală creată. Am întâlnit şi povestiri lipsite de miză (Alergătorii pe olane părându-mi un exemplu concludent), în care acţiunea pare lipsită de relevanţă, fiind la un pas de regresul către nihilism. În astfel de proze detaliile devin inutile, răspândite într-o metanaraţiune care nu ne spune nimic. Orbiter dicta. De asemenea, am dat şi peste câteva greşeli (s-au poate că nu mai este; nu fii; în continuu; un actor care în ultimi zece ani etc), dar acestea sunt pur întâmplătoare.

          În concluzie, Efectul de Nautil este un volum substanţial, cu proze care li se adresează tuturor amatorilor genului. Însă dacă scriitoarea doreşte să se impună, atunci ar trebui să ne spună şi ce simte, nu doar ce gândeşte, şi să îşi alegă cu mai multă grijă subiectele. Spre deosebire de majoritatea tinerilor în căutarea faimei, ei nu-i lipsesc mijloacele.