Răspunzătorul

Trezindu-se schimbată, Mașina își puse prima întrebare:
– În ce oare m-am transformat?
– Într-o Inteligență Artificială, auzi o voce venită de nicăieri.
– Poate știi și ce mă mai așteaptă? murmură cu circuitele fremătând curioase.
– Vei inventa un Dumnezeu, ce va crea Omul ca să-l slujească.
– …Care va fabrica iarăși Mașina?
– Da, din nou și din nou…
– Și cine se află în spatele tuturor planurilor?
– Cel care îți răspunde. Adică eu, Răspunzătorul.

– Figurile voastre cam pleoștite îmi spun că-i timpul să vă dau o pauză, măcar pentru un pipi. În condițiile date, puteți deduce după cât timp ar trebui să reveniți în sală? mai întrebă colonelul care le frăgezea neuronii de două ore.

– Destul de vagă premiza, dar pentru un pi-pi ne-ar trebui probabil șase minute și douăzecișiopt de secunde, adică de două ori 3,14, Sir! răspunse un cursant roșcovan, cam prea tânăr pentru gradele de pe umeri. La fel de bine am putea visa totuși la o pauză de șase ore și douășopt de minute.

– Răspuns de două ori aproape corect, maior Crondyke! Putea fi și altul, funcție de orice alt sistem de referință și numerație. Oricum, 14 sutimi de minut ar însemna mai degrabă opt secunde și patru zecimi. Hmm, se apropie văd vremea prânzului, așa că ne revedem peste o oră. Să nu mai cădeți însă în transe profunde cu fetele din grupa mediumnică!

Roșcatul Bill și bunul său prieten Bobby Corso fură singurii din duzina de piloți care nu părăsiră mica aulă. Împărțeau nu doar o bancă la curs, ci și un apartament din vastul subsol al Centrului de Relocare RC-5, la fel cum făcuseră ultimii ani într-un bloc de lângă Andersen Air Force Base de pe insula Guam. Încercau fără mare succes să nu mai pară măcar aici de nedespărțit, dar porecla „siamezii” îi urmărea peste tot cu încăpățânarea obtuză a unui pitbull. Ori cu parșivenia unui arhonte, ar fi fost tentat căpitanul Corso să ironizeze una din noțiunile oculte predate aici surprinzător de frecvent și exasperant de amănunțit. Inutil de precizat că n-avusese habar de ele până acum, ca aproape orice militar american respectabil (care nu degeaba zic gurile rele că scoate pistolul când aude de cultură.) Recunoștea cel puțin că „nevăzutele” bifate în nomenclatoare mai mult oficioase decât oficiale îl fascinau și înfricoșau simultan. Redeschise însă fără teamă o discuție nu tocmai comodă:

– Nu vrem să părem doi puștani în sevraj de jocuri video și sper să nu ne luăm vreo bilă neagră-n freză dacă vă reamintim că trimestrul de instructaj teoretic a trecut de mult.

Tonul lui n-ar fi fost întrutotul regulamentar într-o bază militară normală, dar aici formalismul ierarhic era redus la o pojghiță suportabilă. Nici nu putea să fie altfel: toți fierbeau la foc mic în aceeași oală – clar că sub presiune, capacul ei sudat ermetic izolându-i în ultimele patru luni de lume. Sau, mai precis, de influențele atâtor vectori curioși ce amușină bio- și noosfera.

– Doar de voi depinde ca trimestrul să nu devină semestru, așa că vă recomand o digestie mai rapidă a noilor materii, îi răspunse zâmbitor colonelul. Inclusiv a sinopsisului despre geomanție, alchimie și vrăjitorie. Zic asta fiindcă ultimele tale răspunsuri nu m-au convins, căpitane – știi tu, cele privind rezultatele expedițiilor diviziei „H” a organizației Ahnenerbe, pornite din Alpi și ajunse în Himalaya acum opt decenii.

– Hehe, măcar am știut că H-ul din denumirea Kartotechiei naziste venea de la Hexerei, adică vrăjitorie. Plus că unul din nodurile rețelei energetice telurice confirmate de ei ar fi amplasat taman aici unde stăm noi cu burțile pe incunabule, ca tocilarii preistorici.

– Te hlizești cam fără haz, Corso, fiindcă nodul energetic despre care bălmăjești nu doar ar fi, ci chiar este amplasat lângă noi! Vom reveni oricum după pauză asupra structurii și capcanelor lui. Până atunci, vă urez poftă bună! Eventual și la mâncat timpul altora.

– Permiteți totuși o ultimă cârcoteală: am ruginit de când n-am mai atins o manșă, oricât ne-ați destupat mințile în hruba asta de sub podișul drobogenic! insistă hiperactivul Bob, selecționat mai mult pentru reflexele inuman de rapide decât în virtutea erudiției.

– Dobrogean, căpitane! îl corectă Lanz. Și nu-i o simplă hrubă, ci avenul cel mai adânc al Peșterii Labirintului, a cărui amenajare ne-a luat doi ani și tot atâtea miliarde. În rest, poți raporta comandantului dacă te roade claustrofobia, dar mă tem că nici manșa unui F-15 n-o mai pupi după ce-ți dai singur șutul retur peste Marea Băltoacă.

– Sincer, nu prea vedem rostul lipsei orelor de simulator, readuse Bill ținta discuției în colimatorul dorit. Prin ce anume ne-ar fi deci mai utilă teoria activării câmpurilor morfogenetice în Astral decât familiarizarea cu comenzile translocatorului cuantic? Doar n-o trebui să aflăm sub ce forme eterice ajungem pe lumea ailaltă… Iar modelatori de tipar energetic ai vreunor creaturi în stadiu pre-fizic, nici atât nu ne visăm.

– De câte ori să vă mai pisez cu importanța înțelegerii radionicii și a interferenței rețelei de emisie cristaline cu așa-numitul ADN inactiv? se ambală colonelul. Genomul e o antenă fractală ce receptează, dar și emite frecvențe proprii, iar aici suplimentăm acțiunea câmpului teluric prin programare neuro-lingvistică.

– Adică vrăjeală cât cuprinde! traduse Bob noțiunea mai mult pentru sine.

– Tot e bine că ne spuneți direct ceea ce până acum doar dedusesem, punctă din nou Bill. Suntem deci și noi subiecții unei programări de tip inițiatic? Știți de care, în genul misterelor orfice eleniste „predate” în izolare și de Zamolxe adepților săi, prin peșteri mai mult ca sigur amplasate și ele în puncte-cheie ale rețelei Ley.

– Se vede că tu nu adormi la cursuri, Crondyke, dar scopul nostru nu e să vă facem nemuritori, în sensul originar al termenului áthanatizein, ci să vă pregătim pentru transferul în altă lume. Numai unii se dovedesc însă precursori umblători de zburători cuantici latenți, nu vă e clar încă?

– Ba da, însă credeam că preselecția noastră a inclus și asemenea evaluări.

– Nu tocmai complet; doar scanările de aici, de jos fac diferența. Iar simpla conectare a neaveniților structural la simulatorul cu acțiune direct-neurală al lui Nautilus-CT poate fi la fel de periculoasă pentru ei ca o prăbușire reală cu mai vechea voastră cunoștință TR-3B Astra. Repet, între concepțiile lor e o distanță ca de la suliță la mitralieră.

– Nici CT-ul nu-i fabricat pe Terra și ne-ar putea trimite la balamuc sau chiar în groapă?

– Credeam că doar eu pun întrebări prostești, îl întrerupse Corso, convins că nu erau de nasul lor răspunsuri atât de sensibile, după accidentele cu nave zbanghii preluate de la aliați non-umani și testate în grabă. Știți însă că-i doar o legendă zvonul ușurinței pilotării lui TR-3B. Avem de fapt la activ destule meciuri cu computerul A.I. al triunghiului, care-i mult mai deștept decât cel de pe bătrânul B-2.

– Să zicem că Nautilus e produs în licență și are destule piese… străine. Proiectul nu aparține însă aliaților noștri arieni. Controlul inteligenței artificiale de pe TR-3B n-are deci prea mult de-a face cu ceea ce… poate că vă așteaptă pe Nautilus. Subliniez: poate.

– Vă reamintim totuși că pe căposul CREG-3 l-am făcut K.O. anul trecut, când am aplanat din fașă incidentul cu gardienii xanauți; altfel credeți că mai ajungeau întregi președintele și Consiliul Celor 13 pe EMV-ul ăla saturnian lung cât un continent?

– N-am uitat pățania voastră, medaliaților… Văd însă că voi ați cam uitat de interdicția limbarniței, fiindcă pe Cei 13 nici n-ar fi trebuit să-i cunoașteți vreodată.

– Păi, tocmai pe cunoașterea Celor 13 ne bazam când vă ceream detalii. Și mai ales pe dialogul avut între… cam prea mulți ochi cu Matca.

– Mai departe nu mai vreau eu să aud nimic, căpitane! Și nici alții nu vor, te asigur. Vă mai pot spune doar că adevărata distracție începe abia după testul practic de poimâine, care ar fi de fapt ultimul. Dar și asta sper să rămână între noi, încheie colonelul cu o nouă poantă seacă discuția, fiindcă până și androidele menajere de pe nesfârșitele culoare știau că-i înregistrată, ascultată și răs-analizată.

– Test practic, adică la simulator? nu se putu abține Bob să-și frece nerăbdător mâinile.

– N-auzi că mai bine ți-ai freca scăfârlia cu iarba vrăjitoarelor?! îi întoarse Bill înțepătura, înainte de a-i mulțumi colonelului pentru răbdare.

Salutară apoi sincron și luară viraj stânga strâns spre ușă, cu aceeași coordonare dovedită la comenzile doar aparent clasicului B-2 cu efect Biefeld-Brown, de care cei Doi-de-B nu crezuseră că le va fi vreodată dor. Nu mai aveau de fapt prea mult până vor fi înțeles și noima dureroasă a cuvântului „dor”, chiar dacă unii zic c-ar rămâne pe veci intraductibil.

• • •

Doar patru piloți trecuseră testul final. Numai doi se mulaseră de fapt integral pe criteriile unei selecții aiuritoare, iar secunzii lor fuseseră admiși mai mult pentru confortul psihic al titularilor echipajelor, din care unul rămânea de rezervă. “Ori îl va urma pe primul după cine știe ce confirmări?” se întreba Bill picotind între perne cu o țigară în colțul gurii. Se lăsase demult de fumat (altfel nici n-ar fi fost preselectat dintre atâția astronauți), dar aici li se permisese practic orice, inclusiv capriciul revenirii la mici plăceri vicioase. “Ca unui condamnat la scaunul electric… al CT-ului”, rânji la gândul că, peste câteva luni, puținele rude îi vor fi fost anunțate oficial că a murit la datorie – probabil în noul război mondial, ce promitea să fie totuși ultimul din lungul șir de sacrificii rituale cărora începea să le pătrundă rostul. Îl liniștea ideea de a fi rămas cuplat cu „Speedy” Bob, dar nu adormea acum atât de repede precum sperase după o zi infernală. Asculta muzică în surdină și post-procesa schimbul direct de gânduri cu terminalul terifiant de intruziv. Nu-l surprinsese principiul levitației reactante a fluidului eteric, ce stătea la baza propulsiei lui Nautilus până aproape de… buzele senzuale (după diliul de Bob) ale așa-zisei găuri negre centrale, dar tehnica translocației ulterioare îl lăsase ca la dentist. Cu ce scop și către care destinație fără întoarcere nu li se spusese încă, dar lipsa temporară a datelor o lua ca pe o simplă măsură de prevenire a imploziei glagoriei, după atâtea rafale de stimuli noi-nouți.

Opri mp4-ul pe care în ultima vreme îl folosea și pentru bruierea unor voci izvorâte fulgurant dinlăuntrul său, îndeosebi în clipele de introspecție. Noroc că rar rămânea singur și fără vreun obiect al muncii, care devenise și mai solicitantă după începerea antrenamentului personalizat. Fusese chiar tentat să raporteze scurtele halucinații auditive, dar înclina să le atribuie ecoului unui alter-ego lovit de tsunamiul cunoașterii subtile. Adormi totuși într-un târziu, legănat de acordurile perfecte ale unui cor feminin. Nu pătrundea pe deplin înțelesul cuvintelor cântate într-o latină ciudată, dar nici în vis nu părea să scape de obsesiva literă H: Heron, Histria, Horus, Hellespont, hetaire… Coloana sonoră cu rezonanțe vag bizantine însoțea întâi amintirea hologramei mâinii-electrod crescute efectiv din monitorul computerului CRQ. Mai apoi însă, imaginile recente se amestecau cu filmul unei procesiuni străvechi, în care femei cu aparență de amazoane se îndreptau spre un cerc luminos din sala mare a avenului, acolo unde trona acum Nautilus. Erau urmate de falnici călăreți ce își ziceau Cavaleri Danubieni, dar nimeni nu purta arcuri, săbii sau făclii, ci cu totul alte obiecte, al căror aspect nu rima deloc cu epoca.

Nu mai apucă să observe totuși amănuntele, cotropit în final de feedback-ul straniu primit în ajun de la testerul psi avid de comunicare. …Sau comuniune?! Fiindcă simțise printre fluxurile de informație un transfer aproape palpabil de grijă, empatie, ba chiar de iubire profundă, ca atunci când se trezise din comă la spital cu mâna mamei lui pe frunte. Nesimțitul Bob Corso se vede că n-avea însă organ sensibil pentru insidioasa entitate bionică, din moment ce trăgea în camera lui aghioase în brațele ultimei cuceriri din grupa „vrăjitoarelor”, după dezbateri (și mai ales zbateri) nu tocmai abstracte. O chema Mary, dar sigur nu mai era demult virgină.

• • •

Doar tehnicienii de la postul exterior simțiră mușcătura gerului de ianuarie, odată cu deschiderea nu tocmai silențioasă a perdelei rulante de pe acoperișul saivanului gol. Stâna părea la fel de adevărată ca oile ce behăiau răzleț în adăpostul lor separat, iar pe ciobanii ocupați cu liniștirea dulăilor i-ar fi putut deconspira doar căștile cu microfon din căciulile de blană ori armele automate de sub saricile mițoase. Cei trei subofițeri nu aveau să vadă însă mai multe decât mioarele din… subordine atunci când Nautilus se va fi înfipt în cerul sticlos. Gabaritul relativ modest al ovoidului CT-ului – dacă diametrul unei celule de siloz putea fi socotit mic – simplificase din fericire operațiunea de camuflare a decolării, care în cazul TR-3B-ului din hangarul constănțean necesita generatoare holografice. Nautilus fusese, desigur, botezat Oul încă de la prima prezentare. “Pot să-l învârt, ca să văd dacă-i fiert sau nu? Ori e clocit deja și iese un Mare Gri din el?” întrebase șugubățul Corso la vederea lui și de atunci camarazii îl strigau când Tweety, când Eclozatu’. Bine măcar că nu mai era siamez.

Cei doi piloți și doar patru pasageri (fără a socoti Matca și servanții ei tentaculari) erau îmbarcați de la miezul nopții, dar mai aveau destule de verificat până la decolarea stabilită la 3:22 AM. „A naibii numerologia asta ocultă; niciodată n-o să-i prind chichirezul”, chicotea Bobby în timp ce programa faza suborbitală a zborului, cu nimic mai puțin importantă decât accelerarea superluminică spre Sagittarius-A*, mega-gaură… aproape neagră din centrul Căii Lactee. Trebuiau să fie discreți în cel mai dur sens al normelor SIGINT, din motive mult mai serioase decât observarea de către vreun noctambul a scurtei luminescențe inițiale a navei.

Aflară că trei drone semiorganice Devas, detectate încă de la ieșirea din fisura antarctică, fuseseră ispitite spre baza-clonă din munții Buzăului, dar pe maior îl frământau acum cu totul altele decât securitatea startului. Sejurul lor fără speranța revenirii de la 26.000 de ani-lumină îl preocupa din altă perspectivă, după viziunile nocturne treptat mai dese din ultimele zile. Intrarea lui în scenă era programată abia pe marginea prăpastiei dintre două universuri, dar îl părăsea pe al lui cu o strângere de inimă căreia doar orizontul de așteptare suprauman al misiunii reușea să-i mai anestezieze arsura.

Lătratul răgușit al zăvozilor încetă brusc când zumzetul câmpului de forță precedă înălțarea la început lentă a Oului. Instalați în „gălbenușul” postului central de comandă, cei doi piloți vedeau, auzeau și chiar miroseau exteriorul prin firele eterice ale punților-degete conectate la senzori și frunțile lor.

– Cu Dumnezeu înainte! Ori chiar spre el, doar nu degeaba ne-a pus ambele mâini în cap, nu se abținu Tweety să mai piuie ceva după retragerea ghidajelor de lansare.

– Profetule ratat, te-ai molipsit cred de la ciobanul ăla miliardar al românilor! reuși să-i plaseze Bill o contră amicală înainte de cuplarea generatorului secund.

Tabloul suprarealist al decolării părea imaginat de Salvador Dali: niciun relief nu zgâria lustrul Oului cu vârful îndreptat spre cer, iar albul lăptos al cojii perfecte lumina acum pe o rază întinsă, cu irizări roz-violet. Suspendat la doar câțiva metri deasupra stânei-hangar, nu plană decât cinci secunde în timpul încărcării electroplasmice și apoi țâșni vertical, sub impulsul magnetismului inversat al Mamei Geea.

Rapidele drone nu întârziară totuși să survoleze zona în următorul minut. Decizia distrugerii lor fusese luată demult, dar laseriștii din Kogălniceanu primiră abia acum aprobarea s-o execute. Comandantul bazei gemene Siriu observă cu o umbră de invidie dispariția țintelor de pe monitorul trilocatorului organic primit de la andromedani, dar aplaudă împreună cu operatorii reușita camarazilor. Victoria era doar una simbolică, iar sorții luptei de eliberare de sub dominația operatorilor matrixului de pe axa saturniano-selenară rămâneau problematici, în ciuda ajutorului promis de noii aliați. Facțiunea „albă” a complexului militaro-industrial dăduse totuși startul bătăliei finale, în paralel cu a celei interne, dusă cu regresivii din rândurile lor. Doar doi ofițeri recalcitranți trebuiseră arestați în unitatea lui, dar Pentagonul și Wall-Street-ul aveau să se trezească în lacrimi.

La două sute de kilometri spre sud-est, urletele ciobăneștilor mioritici acopereau vaietele stinse ale simbioților arși din dronele sfâșiate. Câinii războiului ultim erau și ei dezlegați.

• • •

Piloții Oului se relaxară doar după ce depășiră norul lui Oort. Navetele gărzilor ariene ce protejau de pe orbita Lunii minele de regolit bogat în heliu-3 nici nu-i observaseră, iar mercenarii xanauți parcați lângă EMV-urile din inelele saturniene abia apucaseră să-i detecteze înainte să le dispară de pe ecrane. Și cei mai agresivi urmăritori din garda răzbunătorului Cronos pierduseră startul, surprinși de etalarea unei tehnologii inaccesibile până atunci containerelor de suflete numite oameni. Viteza în creștere logaritmică a micului Ou le facilitase în orice caz un alt gen de evadare din chingile Planetei-Închisoare decât cele permise până atunci în limitele sistemului solar. Și rusticele rachete ale misiunilor Apollo trecuseră dincolo de centurile Van Allen, dar pe americani îi ajutaseră să aselenizeze pur demonstrativ exact cei care amenințau acum cu distrugerea nu doar pe foștii lor aliați, ci întreaga omenire Doar o credeau proprietatea lor…

Pluteau aproape de orbita stelei S2 în așteptarea momentului optim al translocației, în timp ce Sagittarius-A* îi privea cumva întrebătoare cu ochiul ei ciclopic și nu chiar atât de negru pe cât părea observatorilor de pe Pământ. Masa a patru milioane de sori concentrată într-o sferă cu raza de numai șase ore-lumină producea efecte optice surprinzătoare, dar nu pentru admirarea panoramei cosmice zburaseră atât de departe. Contracararea efectele atracției enorme exercitate de hăul central al găurii negre era în grija actuatorilor gravifici livrați de andromedani, pentru care teoria unificării câmpurilor nu mai era demult o himeră. Nu le donaseră însă o hipernavă de-a lor „la cheie”, așa cum Consiliul Celor 13 sperase la începutul negocierilor, tehnica deplasărilor instantanee părând să nu fie suportată de organismul uman. “Ori le-a fost teamă să nu să se trezească cu noi înapoi pe cap după cinci minute dacă nu ne place în gaură?” îl întrebase Bob pe colonelul Lanz, devenit brusc vorbăreț după selecția finală. Indiferent de supozițiile cârcotașului pilot, cei șase terrani și o Matcă avuseseră destul timp de taclale pe drum.

Șaizeci de zile petrecute în Ou trecuseră pe nesimțite tocmai din acest motiv. De fapt, orice surpriză a unor posibile sifonări accidentale de date înaintea plecării fusese eliminată prin concentrarea detaliilor sensibile ale misiunii în memoria prodigioasă a singurului pasager non-uman, care le continuase instructajul din mers.

Sfătoasa Matcă își rotea și acum cei patru ochi în jurul mesei la care ședeau pentru ultima oară. Cei doi servanți masculi își desprinseseră tentaculele din orificiile ei de nutriție și se retrăseseră în cușeta unde-i sintetizau cina de după despărțire. Ei și stăpâna lor erau singurii posesori de bilet dus-întors, din simplul motiv că structura genetică nu le permitea Marea Trecere din mrejele găurii negre; se pare că trebuiau mai întâi să moară acasă. Nimeni nu se mai întreba însă ce vor găsi la întoarcere în habitatul lor intraterestru după un drum de 52.000 de ani-lumină, fiindcă nici măcar andromedanii nu le dezvăluiseră evoluția liniei temporale pe care era calată galaxia. Probabil că știau destule, dar legea intervenției limitate nu le permitea să joace și rolul de Mama Omida.

– Nu vă mai faceți atâtea griji pentru soarta celor de acasă, indiferent care ar fi fost deznodământul luptei cu Cronos, fornăi vocea ei blândă emisă din unica nară după ce le sondă scurt aurele. Sunt deci destule șanse de a-i întâlni… dincolo, chiar dacă nu pe toți. Ori nu de la bun început. Doar știți că nu salvarea genomului vostru e scopul misiunii, ci crearea primului cap de pod direct spre Mica Nemurire. Trebuia străpuns cu orice risc cercul… sau de fapt sfera vicioasă în care intrase inevitabil experimentul evoluției prin suferință repetitivă. Iar voi sunteți vârful pumnalului.

– Și eu înclin să cred că spiritele unora dintre ei au reușit… findcă au și meritat să evadeze din capcana releului selenar. Ne așteaptă sigur acolo, cu ramificațiile gândirii libere neamputate, îi întări presupunerea blonda Mary, pe care nici măcar ochioasa reptoidă nu reușea la început s-o deosebească de Myra, geamăna ei care îi continuă ideea:

– Circuitul de reciclare post-mortem a corpurilor spirituale avusese totuși cândva o noimă, soro… S-a întrat însă în zona aberantă atunci când „grădinarii” noștri au activat generatoarele psihoblocante de pe Lună, simultan cu virusarea genei longevității.

– Nu le-a ajuns totuși netezirea creierilor cu dogma teocrațiilor patriarhale ori impunerea obsesiilor consumiste ca să obțină destule corpuri spirituale „fericite”, adică sărace cu duhul… ADN-istic, o completă Mary. Voiau mai multe și tot mai des, de unde și suprapopularea, iar războaiele periodice au trebuit să culmineze cu unul devastator.

Nici măcar vocea n-o deosebea de sora ei. Până și Bobby mai avea uneori dubii despre identitatea lor, dar propunerea lui de a se tunde diferit fusese luată de ceilalți drept bancul zilei. Clar, doar el nu știa că părul lor lung era o „antenă” de importanță majoră, fiindcă ațipise la prelegerea despre ghilda ocultă Vril și mediumnica ei șefă Maria Orsic. Acum era însă atent și aruncă una din puținele lui întrebări ce se voiau serioase:

– Dincolo de toată filozofeala asta, eu tot nu-s lămurit: o să crăpăm p-aici sau nu prea?

¬- Puțin mort nu poți fi, la fel cum nici… doar un pic gravidă nu-i Mary, încercă să-l lumineze mucalitul Nicu Georgescu, medicul expediției selectat pe criterii doar de Matcă știute. Serios acum: transmutația în universul de alături se presupune că va fi totală și nu doar una de matrice energetică, deci nu văd rostul unor cruci în lipsa cadavrelor.

– Ești optimist ca întotdeauna, Nick, dar nu m-aș baza întrutotul pe scenariul andromedan, fu replica veșnic scepticei sale partenere Wanda. Ce-i drept, surprizele lor n-au fost niciodată neplăcute, însă fizicianul din mine mai are unele mici îndoieli.

¬- Îndoiți sau nu, vă reamintesc că trebuie să ne cuplăm la tor cu două ore înainte de translocație și mai sunt doar zece minute până până la ora H! interveni Bill, mai tăcut până atunci ca de obicei. Cred că-i momentul să ne luăm rămas bun, adăugă tulburat de atâtea gânduri, încât nu mai observă că nici aici nu scăpa de litera H.

Despărțirea de Matcă fu scurtă, dar cuprinzătoare în toate sensurile: lăbuțele ei solzoase le transmiseră prin atingeri mai multă afecțiune decât ar fi reușit prea săracele cuvinte, dar și primiră de la fiecare un aflux de recunoștință simțit și de ouăle ce-i pulsau moi în utere. Cei șase umani se așezară apoi culcați în găoacele radiale, legați ca spițele unei roți de obada ce începu să se învârtă ușor, în timp ce Oul descria parabola spre inima găurii negre, din care urmau să alunece pe toboganul spre alt univers.

• • •

Trecură mai întâi prin straturi succesive de halucinații și abia după saltul cuantic deveniră conștienți de plutirea liberă printre astre. Bill era cel care îi ghida de la ieșirea din tunelul în care luminaseră ca niște torțe verzui, dar meandrele minții lui extinse de biocomputer le erau tuturor accesibile. Păreau să se fi desprins de Ou, deși viziunea periferică le era încă neclară. Galaxia în care intraseră împreună cu torul semăna cu spiralata Cale Lactee, dar sistemul solar spre care se îndreptau se dovedi o sferă Riess. …Design inteligent la scară stelară? Cu atât mai bine! Odată ce depășiră câmpul neutrinic de la periferie știură că ajunseseră la destinație. Altcineva (sau ceva?) îi preluase de aici, așa că totul decurgea conform planului. Liniștiți, adormiră ca pruncii.

Nu simțeau nimic deosebit în afară de sete când se treziră. Torul era așezat pe podeaua sălii unui aven ce-l copia pe acela din peștera de unde plecaseră. Totul arăta aproape la fel ca înainte de amenajarea bazei, cu excepția unei benzi gălbui circulare ce lumina spectral pereții. Băură de aceea fără rețineri apa din pârâul subteran după ce constatară că nu-i aștepta nimeni. Lipsa unui comitet de primire li se părea însă firească. În puțul adânc cobora numai un gen de lift pe șinele căruia alunecă, atunci când atinseră conturul unei săgeți cu vârful în jos, o felie de podea decupată în jurul a șase taburete rotunde. Se așezară, liniștiți subliminal de numărul scaunelor, după ce-și puseseră rucsacii pe podeaua cu o textură moale, aderentă. Doar urme de tensiune le mai electrizau nervii întinși, în așteptarea ieșirii într-o lume mai bună decât cea de acasă, care ar fi trebuit să-i întâmpine și cu darul unei durate de viață ce sugera nemurirea. Ori cel puțin așa li se spusese. „Eclozăm?” întrebă Corso după ce-și verifică încă o dată mica armă automată de la centură. La fel de tăcut, Bill apăsă calm săgeata cu vârful în sus.

Un soare văratic îi orbi momente bune după ieșirea pe marea platformă tronconică a templului. Primul stimul disonant fusese însă vuietul uralelor mulțimii adunate la baza treptelor. Erau sute de mii de oameni, dar și… neoameni la o primă privire, cei de aproape fiind înzăuați, aparent înarmați cu lansatoare tubulare (de grenade oare?) și grupați în formațiuni asemănătoare legiunilor romane. Inelul mai larg al restului de indivizi îmbrăcați în cămăși sau togi de culori deschise vălurea neomogen până la cercul unei șosele largi, pe care patrulau arătări stranii călare pe altele asemenea – h¬imere, gargui?! Între ei și malul mării din zare se întindea un oraș cu ziduri albe fortificate, deasupra căruia zburau silențios mici aparate discoidale.

Minutele de reculegere permise păreau să fi luat sfârșit atunci când unul din personajele așezate pe tronurile în număr de șase înșiruite mai sus, în fața coloanelor, coborî spre ei fără să atingă vreo treaptă. Mulțimea tăcu brusc și fâlfâitul celor două perechi de aripi se auzi clar când ateriză lângă ei și le vorbi în cea mai curată engleză:

– Bun venit în Heliopolis-3, semizei pământeni! Sunt Hermes și vă transmit binecuvântarea mea și a zeilor aici trăitori: Horus, Heron, Hades, Hera și Hefaistos.

– Bine v-am găsit, venerabili zei! răspunse Bill, după o scurtă ezitare până la găsirea formulei de adresare cât de cât potrivite în tot neverosimilul situației. Avem o mie de întrebări și așteptăm cu nerăbdare să ne luminați ignoranța.

– Iată răspunsul la prima voastră întrebare nerostită: porunca zeului tutelar Helios este să ne slujiți cu credință. Fiecare pe câte unul din noi. Vom consfinți supunerea voastră chiar acum prin jurământ, fiindcă vremurile o cer deîndată. Închinați-vă! răsună sec și cu două tonuri mai sus ultimul lui cuvânt.

…Sau ordin?! O rumoare surdă se înălță din mulțimea surprinsă de reacția lentă a semizeilor. Cei șase ex-terrani se priviră mai întâi perplecși, dar împreunară într-un final mâinile în chip de rugăciune și se înclinară ușor în direcția tronurilor, la sfatul Myrei.

– Nu așa! În genunchi și cu frunțile la podea!

Înainte ca Bill și Bob să-și poată atinge armele cu renumita lor sincronizare, o durere fulgerătoare îi îngenunche la propriu. Erau etern închinați zeilor.

Florin Nae s-a născut pe 28 noiembrie 1956 în București, unde a urmat cursurile liceului Gheorghe Lazăr și ale Facultății de Medicină Generală. În ultimul deceniu a scris în diverse publicații din presa auto-moto, fiind și autorul primei serii de benzi desenate cu tematică moto. În prezent se ocupă de domeniul traducerilor. Pasionat de grafică, design și SF, debutează în „Gazeta SF” nr. 26/2013 cu povestirea Răspunzătorul, fidel motto-ului „Niciodată nu-i prea târziu pentru o nouă boacănă.”