Naşterea

“Nu-I nimeni atât de slab la cuget, ca omul, să creadă că toată 
cunoașterea Akashei sălășluiește doar în el”

Azazel – “Cartea Cunoașterii”¹

Vedeți voi!… viața e ca o zi la școală  Azi înveţi  să scrii, mâine să citeşti; pe urmă afli că puterea cuvântului este cea mai mare din Univers. Puterea Cuvântului este manifestarea fizică a voinţei. Astfel stă scris într-o carte: “ La început a fost Cuvântul…”. Din cuvânt se naşte Începutul, acel drum spre ABSOLUT pe care toţi îl urmăm, un drum cu scurte opriri, între vieţi, în care învăţăm. Şi toate astea le învăţăm pe rând, experimentând în diferite tipuri de existenţă, în diferite epoci sau locuri de pe Pământ, căci natura timpului şi spaţiului capătă sens şi valoare doar prin prisma raţiunii umane. Apoi când am învăţat totul, într-un număr indefinit de vieţi, pe Pământ, când spiritul este satisfăcut, plecăm în căutarea unei alte şcoli, din altă lume unde învăţăm alte lucruri şi experimentăm alte forme de  existenţă. Asta se numeşte Evoluţie… până unde merge? Ei bine… până în cele mai înalte cercuri ale dumnezeirii. Dar eu nu am ajuns încă acolo!

Am dus o viaţă spirituală foarte lungă, însă tot pe Pământ sunt… Când am luat fiinţă în acest Univers, adică în momentul în care am devenit o particulă conştientă de sine, desprinsă din Tatăl, sau ABSOLUTUL, sau Dumnezeu cum îi spunem pe Pământ, atunci am primit toate cunoştinţele păstrate în memoria ancestrală a Universului. Acea cunoaştere a făcut ca infima particulă ce eram, să capete o energie infinit de mare; o energie capabilă să creeze universuri întregi, atom cu atom, moleculă cu moleculă. Dar cum teoria nu înseamnă nimic fără practică, pentru a junge la stadiul evolutiv în care să creezi un Univers, cum a făcut ABSOLUTUL, trebuie să experimentezi Viaţa în toate formele ei de existenţă.

Absolutul este prima particulă conştientă de sine din Haos, care a chemat în jurul ei , prin cuvânt, alte particule, creând Universul, dezvoltându-se odată cu el, fiind peste el. Existenţa începe de la cele mai simple forme materiale, viaţa minerală, la cele mai complexe cum sunt viaţa vegetală şi animal, până la om, cea mai înzestrată şi mai complexă formă de existenţă de pe Pământ.

Aşa şi eu, am luat fiinţă mai întâi ca spirit, drept urmare a manifestării unei voinţe superioare.apoi a trebuit să cunosc existenţa  minerală. Am fost o piatră ce a evoluat lent, foarte lent, încât abia în miliarde de ani de existenţă am ajuns să fiu un munte maiestuos, acoperit de păduri, străbătut de râuri reci şi cristaline, ascunzând în trupul meu comori de nepreţuit şi adăpostind în peşterile săpate în stâncă de propria-mi voinţă, oameni din cele mai vechi timpuri, şi până când am trecut la următorul stadiu, acela de viaţă vegetală. Aş putea spune că eu cunosc toată istoria omenirii şi că aş putea elucida pentru voi toate misterele ce vă înconjoară; dar nu este nevoie să vă spun nimic, pentru că ştiţi deja totul. Aveţi în voi, în fiecare, toate cunoştinţele Universului, dar  le uitaţi când intraţi într-un ciclu evolutiv şi le dobândiţi când redeveniţi spirite, sfârşind astfel un ciclu.

Am ajuns într-un târziu să fiu şi om. Am fost mai întâi conducătorul unui trib al primilor oameni, am cultivat hrana împreună cu ei, am vânat împreună cu ei şi am creat la rândul meu viaţă, prin fii şi fiicele mele. Într-o altă eră am fost conducătoarea- mamă a unei ginte şi am primit cunoştinţe de la zeii însuşi, coborâţi din ceruri, în a căror imagine am fost creaţi. Ba chiar la un moment dat am fost şi călugăr, cineva trebia să-l iniţieze şi pe Buda. Ajunsesem foarte apropae de Nirvana, însă cum omul nu este conştient de tot ce înseamnă existenţa în univers, astfel am comis greşeli şi m-am dedat unor plăceri carnale, nefireşti pentru care am fost nevoit, sau am fost pedepsit, să cobor în stadiul evolutiv. Deşi nimic nu este bun sau rău, pentru că spiritul este un complex de energie atât pozitivă cât şi negativă, într-un perpetuu echilibru, am ajuns în întuneric.

Eram  îngropat în pământ şi din când în când primeam un fel de hrană, nişte nutrienţi pe care coaja în care era învelită sămânţa ce eram, absorbea apa şi energia vitală de care aveam nevoie să  întreţin singurul gând, singurul imbold ce-mi contura existenţa: Să cresc! Când am încolţit, am răsărit în mijlocul asfaltului. Era un drum asfaltat între două oraşe. Nu ştiu cum s-a întâmplat să ajung să germinez tocmai aici, cred că nimeni nu alege locul în care să se nască. Greu nu mi-a fost, pentru că presiunea asupra apei într-o sămânţă ce germinează atinge patru sute de atmosfere, deci poate cu uşurinţă să străpungă asfaltul. Când a venit dimineaţa şi am căpătat prima mângâiere a razelor soarelui am simţit acea enormă energie a vieţii. Am simţit cum cele câteva firicele de rădăcină se înviorează şi se înfing mai bine şi mai adânc în solul hrănitor. Când primul fir de frunză, verde crud, a crescut, am văzut o lume cu totul nouă. Primeam acum hrană şi prin rădăcinile din ce în ce mai puternice dar şi din aerul din care cu ajutorul luminii şi căldurii soarelui cream fotosinteza.

Învăţam să respir, frunză cu frunză, centimetru cu centimetru, căpătând odată cu creşterea şi cunoaşterea. Imagini despre sine atât de clare încât simţeam fiecare atom al structurii mele lemnoase, fiecare fir de rădăcină, fiecare ramură sau frunză, fiecare vietate ce se târa, căţăra sau aşeza din zbor pe trunchiul sau coroana mea. Perpetuam acest ciclu la nesfârşit, primind şi oferind, însă cea mai extraordinară întâmplare a fost când am dat primul fruct, prima ghindă; aşa am devenit conştient că eram un stejar. Odată cu acest prag al maturităţii, simţurile mele au căpătat o explozie de impresii. Am început să primesc şi mai multe informaţii despre locul în care eram, despre alţi copaci cu ale căror rădăcini îmi împleteam propriile rădăcini într-un schimb echitabil de informaţii, asta cu ajutorul apei, pentru că fiecare picătură de apă conţine cca 440 000 de unităţi informaţionale. Am realizat astfel că trunchiul meu creştea în mijlocul drumului ce lega cândva, două oraşe mari, în care acum sălăşluiau doar ecourile suferinţelor trăite de oamenii din ele. Puterea mea de a empatiza cu suferinţele oamenilor era ceva ce nu doream să deţin. Era mult prea mult să simţi durerea unor fiinţe ce nu mai sunt, durerea şi bucuria celoralte fiinţe vegetale cu care împărţeam reţeaua neuronală din rădăcinile noastre.

Anii treceau, rând pe rând, iar trunchiul meu creştea, ramurile se îndeseau şi se îngroşau ridicându-se să îmbrăţişeze cerurile. Drumul de asfalt nu se mai cunpştea decât pe margini unde erau bordurile, iar asta a prilejuit naşterea unui codru, o pădure tânără asupra căreia vegheam eu. Îmi revenise sarcina să transmit eu cunoştinţele Universului, celorlalte fiinţe vegetale care erau acum conştiente de sine cât şi de Întreg.

Într-o zi am simţit un vânt cu o mireasmă nouă, venind dinspre nord. Aerul începea să se cureţe şi radiaţiile nocive să se disipeze. Animalele puteau acum să se adune din nou în păduri, a mea era destul de întinsă acum pentru un nou ecosistem. La câţiva ani, la marginea pădurii se formă o comunitate de oameni. Aflasem acest lucru din vibraţiile transmise de cei mai tineri copaci de la margine, decodam emoţii profunde trăite de ei în prezenţa oamenilor; şi erau totuşi tineri… Îmi imaginez ce aş putea percepe eu, având în vedere vârsta mea. Oare aş putea comunica cu oamenii? Oare şi ei deţin atâtea cunoştinţe câte deţin eu despre viaţă şi univers? M-am întrebat eu… deveneam din ce în ce mai nerăbdător. Impulsurile emoţionale primate erau atât de tulburătoare încât îmi doream un contact direct. Aveam nevoie de asta chiar dacă din ce ştiam eu despre oameni era şi faptul că sunt singura specie capabilă să-şi omoare semenii fără regrete. Ştiam însă că pot fi în stare şi de mult mai multe lucruri bune. Şi asta mă făcea mai dornic; atât de dornic încât îmi foloseam toată energia să străbat vasta reţea neuronală de rădăcini, cu conştiinţa mea, pentru a-i auzii măcar, şi câteodată pentru a-i vedea, în ceaţă, înconjuraţi de o lumină stranie. Dar asta nu-mi era de ajuns… trebuia să am răbdare, numai putea dura prea mult de acum.

Şi întradevăr, ziua aceea venii; chiar dacă a fost o zi tristă, în care am primit mai mult emoţii negative, urma să trăiesc o experienţă minunată.

Când i-am perceput prima dată prezenţa, era cam la vreun kilometru distanţă de mine. Inima îi bătea cu repeziciune şi ceva straniu, ca nişte picături de apă i se prelingeau din ochii albaştrii, în jos, pe chipul inocent. Simţeam cum prind viaţă şi cum mă cutremur; frunzele îmi foşneau toate, fără noimă, iar trunchiul îmi trosnea. Era o fetiţă de vreo şapte ani, rătăcită în pădure. Era speriată şi plângea după tatăl ei. Se spropie de mine, atunci ploaia, care e atât de bună pentru mine, a început să cadă mai tare. Am vrut să strig să-i spun să se adăpostească sub coroana mea, dar tot ce ieşea din trupul meu era doar foşnet de frunze mângâiate de vântul ce urla turbat. Ceva a îndemnat-o spre mine, probabil că sub coroana mea ploaia nu o mai uda. Se ghemui cu spatele de trunchi, strângându-şi mânuţele la piept, de frig. Tremura toată şi aş fi vrut să o pot strânge în braţe, sau să o ăzduiesc în trunchiul meu, însă până şi conştiinţa mea evoluată are limitările ei.

-Unde eşti tăticule! şopti ea. Un sentiment puternic mă răscoleşte până în vârful celei mai înalte ramuri, îi simt frica acestui pui de om, o miros chiar… Îi ascult bătăile inimii ei plăpânde ca pe cea mai frumoasă muzică, o arie angelică mai frumoasă decât am auzit în toate ciclurile mele existenţiale. Şi-i şoptesc prin foşnetul frunzelor mele, că e în siguranţă lângă mine; că nimic şi nimeni nu-i va face vreun rău. Frecvenţa vibratorie a foşnetului frunzelor o calmează un pic, iar eu îmi folosesc fiecare pic de energie pentru a opri ploaia să se strecoare printre frunzele mele. Ea se ghemuieşte astfel şi mai tare, strângându-şi genunchii la piept şi culcându-se pe muşchiul moale de la baza trunchiului meu. O simt acum şi mai aproape! În timp ce o amorţeală plăcută îi cuprinde corpul, copila adoarme.

Poate că datorită  simbiozei mele cu muşchii de pământ, sau poate că am evoluat eu, într-un fel sunt capabil să-i percep visele. La început văd doar un haos de imagini disparate, cu o viteză uimitoare, fără  sens; uşor uşor încep să percep dialoguri, din ce în ce mai clar şi imagini mai sugestive. Fiind în subconştientul ei deja, ştiu acum că văd dincolo de vise, citindu-itoată viaţa; tot ce a văzut, auzit sau simţit vreodată în scurta ei călătorie numită viaţă.

Am aflat astfel că  tatăl ei era fiul unui commandant de garnizoană, din Oraşul Mare, ce după război se retrase la ţară, cam pe unde începuse să  răsară Oraşul Nou. Băiatul a crescut şi s-a căsătorit, cu o fată, în urma naşterii micuţei, soţia sa, mama copilei rătăcite, a murit. Copila se numea Alice, avea şapte ani, un păr lung şi negru abanos, cu cei mai frumoşi ochi albaştrii. Era în pădure la cules de ciuperci cu tatăl ei şi cu alţi oameni din sătucul lor de agricultori, de la marginea Oraşului Nou. S-a pierdut în pădure îndepărtându-se de la potecă. Visele copilei începeau să se risipească odată cu venirea dimineţii, dar nu înainte să-mi arate imaginea unei fotografii a mamei ei. Nu ştiam pe moment de ce m-a încântat să văd poza mamei ei, apoi am  realizat. Alice va fi găsită la un moment dat, sau va reuşii să ajungă acasă într-un fel, iar legătura ei cu mine va dispare. Trebuia să fac ceva pentru ca existenţa mea să însemne ceva pentru ea. Aşa că am căutat adânc în conştiinţa mea, iar fiecare copac şi arbuşti din pădure şi fiecare floare sau firicel de iarbă, mi-au fost de ajutor pentru asta, pentru a-i apărea Alicei în vis, cu imaginea mamei ei.

În sfârşit puteam comunica! În sfârşit puteam fi înţeles şi-mi puteam exprima dorinţele şi sentimentele, chiar dacă doar printr-un vis, printr-o minciună.

-Bună! Scumpa mea Alice…  Cât de tare mi-am dorit să te cunosc!

Vocea mamei ei era tare lină şi suavă, probabil aşa ar fi trebuit să sune în mintea copilei.

-Eu sunt mama ta! i-am spus. Atât de tare l-am iubit pe tatăl tău şi atât de tare mi te-am dorit, încât a trebuit să fac ceva ca să te pot cunoaşte şi să mă cunoşti.

-Mama? îngăimă  Alice în somn.

-Da, copilă! Eu sunt mama ta! Acest stejar este foarte vechi, începusem eu să-I povestesc. Spiritul său mi-a permis să te pot vizita, fie doar şi într-un vis. De vei vrea să-mi vorbeşti altădată aici mă vei găsi, căci după moarte este o altă viaţă, un nou drum pe care cu toţi îl străbatem. Te voi aştepta copilă, i-am spus în tim ce visul se risipea.

Poate vă gândiţi că nu e moral să mint un copil de şapte ani. Dar în lumea mea, v-am spus, nimic nu este bun sau rău. Nevoia m-a împins să  fac un lucru, ce altădată, în alte vieţi era considerat imoral, deşi nu aveam nici atunci vreo reţinere în a o face.

Ani la rând fetiţa venea în fiecare zi şi se confesa mamei ei. Experienţele ei erau acum şi ale mele, primeam astfel câte un grăute de nisip, din clepsidra cu amintiri a vieţilor în care am fost şi om. Îmi hrăneam cu nesaţ o amintire dragă, mi-au plăcut vieţile trăite ca om, însă, nu e chiar cel mai fascinant lucru. O fiinţă atât de limitată de propriu intelect, limitat la rându-i, de societatea pe care singur şi-a creat-o astfel încât să-l constrângă. O societate care-l încorsetează şi-l face să-şi întrerupă propriul ciclu evolutiv.

Am fost odată  vultur, însă în afara superbei senzaţii din timpul zborului, nu era nimic fascinant ce merită menţionat; ba din contră, păsăile au un intelect limitat; Da! Sunt capabile să se orienteze după curenţii telurici şi după câmpul electromagnetic al Pământului, dar de lucrul ăsta sunt capabile toate vietăţile planetei, mai puţin omul care încă nu este conştient de ce este în stare. De departe, cel mai minunat şi cel mai aproape de starea naturală a spiritului este viaţa în structura acestui stejar. În ciuda imobilităţii, percepţiile senzoriale şi extrasenzoriale precum şi vastele cunoştinţe primite în dar de la Univers, fac totul să fie atât de impresionant… nicicând nu m-am simţit mai liber şi mai viu. Nu pot să neg însă că cel mai viu mă simţeam în preajma tinerei ce devenise o femeie; în contactul cu omul, care se pare că este totuşi creaţia preferată a ABSOLUTULUI, experimentul cel mai îndeaproape observat, căci nimic în Univers nu este aşa de complex şi misterios, şi imprevizibil, fascinant de urmărit.

Reuşisem să stabilesc o legătura aşa de strânsă cu Alice, încât devenise capabilă  să-mi înţeleagă foşnetul frunzelor şi să-l transforme în cuvinte, gânduri şi sentimente… sau poate era vorba doar de capacitatea mea telepatică.

Alice devenise o femeie despre care puteam spune cu uşurinţă că este cea mai frumoasă  femeie pe care am văzut-o, în multele mele vieţi. Acum ne era mult mai uşor să comunicăm, nemaifiind nevoie ca ea să adoarmă şi eu să mă strecor în visele ei. Era de ajuns să îşi pună o mână pe trunchiul meu, pentru a o simţii de la rădăcini până la vârfuri. Îmi povestea că oamenii au început să se războiască din nou; la cel mai mic semn de recivilizare s-au întors la vechile obiceiuri şi sentimente dictate de Marte însuşi; au uitat că războiul este ceea ce i-a adus la un pas de extincţie.

Sătucul de la marginea pădurii, era acum un orăşel în toată regula, avea chiar şi un primar, iar Alice era îndrăgostită de fiul primarului. Veneau adesea în pădure, la adăpostul copacilor, feriţi de privirile iscoditoare ale orăşenilor. Sub coroana mea au trăit prima lor dovadă de iubire şi de maturitate: DĂRUIREA. Iar eu am trăit-o cu ei! Senzaţiile lor erau şi senzaţiile mele, iar fructul iubirii lor avea şi o parte din mine.

Războiul încă nu izbucnise pe deplin când copilul Alicei mi-a fost prezentat. Băieţelul pe nume Michael-Oakes², botezat Oakes în cinstea mea, avea doi ani şi deja uimea pe toată lumea cu inteligenţa sa, vorbind şi mergând mult mai devreme decât alţi copii de vârsta sa. Avea părul negru al mamei sale şi ochii negrii ai tatălui său. Alice l-a lăsat pe propriile picioare şi atunci l-am simţit până în măduva trunchiului meu şi toată pădurea începu să murmure şi să forfotească. Între mine şi Michael se crease o legătură mai mare decât îmi puteam imagina; a venit şi şi-a pus mânuţa sa fragilă pe trunchiul meu şi asta mi-a transmis o energie şi o iubire incredibile. Atât de intensă a fost trăirea ce am simţit-o cădeja începusem să înfloresc de bucurie. Un stejar înflorind în octombrie… cine a mai pomenit? Iar copilul zâmbea, ba chiar a început să râdă cristalin simţind şi el bucuria mea. În timp ce părinţii săi rămaseră muţi de uimire, Michael încerca să prindă petalele înmiresmate ce dansau în adierea blândă a vântului împrăştiind o ninsoare de petale albe.

Probabil eu şi Michael dădusem naştere unei simbioze caudate, căci fiecare zi ce trecea fără să-l văd, dura parcă, secole întregi. Iar eu ştiu ce înseamnă timpul şi răbdarea. Fiecare zi era un chin până  îi simţeam prezenţa. Încă de la marginea pădurii paşii din ce în ce mai siguri, bătăile inimii din ce în ce mai viguroase, când venea alături de Alice. De câte ori călca un fir de iarbă  sau privea o floare îi simţeam privirea şi atingerea. Era un om special, diferit în orice priviinţă de ceilalţi, iar sentimentele şi trăirile sale erau şi ale mele, căci el cu siguranţă purta în trupul său o parte din mine.

Odată la un joc cu ceilalţi tineri şi-a rupt o mână şi a trebuit să  stea cu ea în gips aproape o lună de zile. În acelaşi timp dintr-o ciudată empatie, mie mi s-a rupt o ramură. Mâna lui s-a vindecat însă ramura mea nu putea creşte la loc. Aveam două  sute patruzeci de ani, începusem să simt cum pădurea ce creştea tot mai întinsă devine din ce în ce mai îndepărtată  de mine şi de simţurile mele, dar asta era doar în priviinţa pădurii, căci cu Michael simbioza devenea din ce în ce mai puternică, el dezvoltând capacităti psihice deosebite, telepatie, telekinezie şi vedere la distanţă în timp ce eu primeam râuri întregi de informaţii, emoţii şi trăiri, lucruri ce mă hrăneau.

Suferinţa provocată de moartea Alicei, a fost devastatoare, atât pentru Michael, un tânăr de douăzeci de ani, de acum, dar şi pentru mine. Mă vizitase cu câteva zile înainte de a se duce. Părul ei negru era presărat cu fire albe, chipul ei angelic era acum ridat de timpul ce trecuse peste ea, dar ochii ei mai păstrau ceva din micuţa Alice; ochii săi ce acum mă rugau să am grijă de Michael şi să-l ţin mereu aproape. Alice îşi lua rămas bun, iar asta o durea. Atât de intens i-am simţit suferinţa încât în trupul meu s-a creat o deschizătură ca o poartă prin trupul meu,  ce putea lejer să acopere un om în picioare cu mâinile sus, deasupra capului.

După dorinţa mamei sale, Michael i-a înhumat trupul neînsufleţit lângă  trunchiul meu, pe piatra de mormânt trecând numele de Alice “Oakes”  Preacher. A fost dureros însă urma să fie o alinare faptul că simţeam trupul micuţei fetiţe rătăcite şi înfometate de acum zeci de ani, transformându-se în ţărână şi hrănindu-mi rădăcinile fiind pentru totdeauna o parte din mine; îşi îplinise menirea trăind o viaţă frumoasă şi învăţând. Alice nu mă uitase şi nici eu nu o uitasem pe ea.

L-am lăsat şi pe Michael să simtă prezenţa Alicei în conştiinţa mea, gustând o picătură din ceea ce înseamnă să simţi cum cineva continuă să trăiască în trupul tău. Dar oamenii sunt efemeri şi suferinţa lor se vindecă repede, înlocuind-o cu alte trăiri. Michael se înrăgostise!

Marjorie îmi aducea aminte de Alice cu acea frumuseţe dulce şi inocentă, poate cu puţin mai multă voluptate. Michael însă, era acum un bărbat viguros, mai impunător de când îmbrăcase uniforma militară. Era un ofiţer într-un război ce ameninţa să cuprindă lumea îtreagă. Un al treilea Război Mondial ar putea anihila specia umană.

Desigur îl sfătuiam să nu ia parte ia acest joc tâmpit al oamenilor. Capacităţile sale paranormal nu puteau fi dezvăluite nimănui, nici măcar lui Marjorie în nopţile de iubire de sub coroana mea. Lupta în văzul Noului Oraş îl putea deconspira şi îl putea afecta să fie privit ca o ciudăţenie. Asupra acestui lucru căzusem de acord, însă era evident că avea o voinţă a sa proprie, doorindu-şi să poată face ceva pentru a oprii luptele, dorinţa sa nobilă şi inteligenţa sa ce-i dădea o siguranţă, au fost factorii ce l-au determinat să se înroleze.

Înainte de a pleca în prima sa misiune, i-a spus lui Marjorie de legătura simbiotică dintre noi. De câte ori va simţii apăsarea dorului să vină  în pădure la mine şi el va ştii.

Distanţa dintre mine şi Michael a fost un obstacol la început, dar până la urmă  când îţi doreşti ceva cu adevărat îl obţii; am fost capabil să-l simt noaptea în visele sale. Marjorie ce-I purta o iubire sinceră  venea aproape în fiecare zi şi mă îmbrăţişa ca şi cum  l-ar fi îmbrăţişat pe el. Adeseori îşi petrecea nopţile făcându-şi planuri de viitor în timp ce adormea sub despicătura din trunchiul meu, acea cameră atât de aproape de inima mea, dacă aş  fi avut una.

Deşi cunoşteam natura umană în profunzime, uitasem că mai poate exista un sentiment pe care cândva îl stârneam chiar eu în ceilalţi. Ceva ce de vieţi  întregi nu mai simţisem în preajma mea: Invidia!

Joe Noriega, era un alt tânăr din oraş ce o plăcea pe Marjorie. Şi el, ca şi Michael, era un ofiţer în armata Noului Oraş, însă el rămase acasă în timp ce Michael continua să fie plecat. De câteva zile o tot urmăea pe Marjorie, iubita prietenului său bun şi după cum vă spuneam, deşi nu mai simţisem de mult invidia, i-am simţit dinţii ascuţiţi cum îl rodeau pe acest Joe Noriega. Atât de mult ura faptul că Marjorie îl alesese pe Michael şi nu pe el încât devenise orb de furie urmărind-o într-o seară, în pădure unde Marjorie adormise sub coroana mea, împletindu-şi visele cu ale lui Michael. Ascuns în apropiere, ca o hienă ce vrea să fure prada leului, fără ruşine sau frică, împins de foamete se înfruptă lacom din trupul ei a cărui carne îl înebunea. Îl transforma într-un animal ce grohăia şi asuda deasupra ei; firavă şi tremurând de durere sub apăsarea corpului lui, ochii ei înlăcrimaţi priveau cerul ce se înora, buzele muşcate până la sânge nu mai aveau puterea de a striga; şi chiar de ar fi strigat, cine să o audă? Întrebarea îmi urla în conştiinţă şi în fiecare atom al formei mele de existenţă. Suferinţa şi rugăminţile ochilor ei m-au făcut să răbufnesc. Crengile mele au început să trosnească, rădăcinile mele, să iasă la suprafaţă ca şi cum aş fi vrut să mă mişc din loc şi să fac ceva să-l opresc.

Un trăznet lovi în apropiere, apoi norii adunaţi grămadă deasupra pădurii au început să lăcrimeze în torente ce se amestecau cu lacrimile de pe obrazul fetei. Atunci am ştiut că suferinţa ei va înceta. Joe Noriega se ridică înjurând în timp ce îşi încheia pantalonii.

-Ar fi trebuit să  mă alegi pe mine Marjorie! Nu pe ratatul ăla!

Furia mea, sau poate faptul că l-am simţit pe Michael agitat a făcut ca, împreună, să rupem o creangă destul de mare şi să-l coborâm pe Joe scoţându-o un ochi. Ţipetele sale se amestecau cu zgomotul tunetelor şi al ploii, în timp ce alerga cu faţa plină de sânge. Marjorie rămase întinsă, cu hainele sfâşiate, coapsele rănite, cu sânge şiroind în firicele subţiri. Cu palmele îşi acoperea faţa, în timp ce printre lacrimi şi suspine se ruga ca ploaia să spele suferinţa oribilă şi ruşinea. Se târî greoi pânăîn lăcaşul din trunchiul meu şi mă îmbrăţişă căutând alinare şi întrebându-mă de ce? Strigându-l pe Michael se ghemui cu genunchii la piept în timp ce eliberam feromoni să o adoarmă. Seva mea se amesteca cu sângele lui Noriega simţindu-I gustul amar rpin rădăcinile scoase afara din pământul bătut de ploaie.

Când Michel se întoarse, Joe Noriega plecase de mult. Plângerea depusă de Marjorie nu avu nici un rezultat, Noriega era fiul comandantului Armatei Noului Oraş, generalul Noriega. Aşa că nimeni nu se pitea atinge de el.

De teama de a nu-l pierde, Marjorie nu-I spuse nimic lui Michael, dar simbioza dintre noi făcea ca şi el să simtă şi să vadă ceea ce văzusem eu. Aşa că după ce află a fost devastate, simţindu-se trădat şi singur. Nu putea trece peste aşa că o părăsi pe Marjorie. Sentimentele negative ale lui Michael erau nocive atât pentru el cât erau şi pentru mine. Trunchiul meu începuse să se usuce şi să capete scorburi. Întâlnind-o pe Marjorie în pădure, sub coroana mea pe Michael îl orbii furia  şi imensa energie ce sălăşluia în el, energia primită în dar de la mine, scăpă de sub control şi cu fiecare pas distrugea totul în jurul său. Iarba ardea unde călca el, copacii se uscau şi explodau violent pământul se cutremura iar ochii săi negrii o consumau din priviri pe Marjorie care speriată căzu în genunchi, strigând că ea îl iubeşte doar pe el şi că trupul ei şi inima ei sunt doar ale lui.

Dar oamenii nu primesc des o asemenea putere, dintr-un motiv foarte bine întemeiat. Nu ştiu ce să facă cu ea, distrugând totul în jurul lor când simt acea beţie dată de putere. Surd şi orb, la tot ce însemna rugăminţile ei, se hotărî să facă în aşa fel încât Marjorie să fie mereu a lui, pe veci. Concentrându-şi toată energia începu să strângă despicătura din trunchiul meu; despicătura apărută în urma suferinţei noastre după moartea lui Alice care protesta acum în mintea noastră. Simţeam că nu mă pot împotrivii, că nu trebuie să mă opun când Michael închise trunchiul cu ei înăuntrul meu. O simţeam pe Marjorie zbătându-se în braţele lui, cum zgâria cu unghiile în scoarţa mea în căutare de scăpare,  în căutare de aer… simţeam cum seva mea îi umple gura şi ochii plânşi şi cum inima îi inetează o dată cu viaţa ce I se scurgea din trupul îmbrăţişat de Michael ce era nemişcat şi ferm.

Îi acceptasem în trupul meu, în fiinţa mea, ca parte din mine… pentru că simţeam furia lui Michael şi pe de altă parte pentru că simţeam suferinţa ei, ce trebuia să înceteze. Şi încetă! Amândoi îmbrăţişaţi se sfârşeau într-o linişte mormântală. Orice mişcare în interioar sau în afară încetase de parcă timpul se oprise în loc. Ce se întâmplase? Vântul nu mai bătea, păsările parcă pieriseră din pădure, apa curgea mută în acel moment nedorind parcă să tulbure somnul de veci al stăpânilor naturii… de fapt totul era mut pentru că totul asculta. În liniştea aceea, un licăr de viaţă se făcea simţit. La început se auzii foarte slab, apoi cu o zvâcnire scurtă începuse să se agite şi imediat am recunoscut acea muzică angelică a vieţii. A unei inimi ce incepea să bată în trunchiul meu. Acel licăr erea o viaţă! O viaţă nouă ce creştea în pântecele lui Marjorie…

*

După câţiva ani, devenisem în ciuda restului ce rămase din pădurea distrusă  de Michael, mai viguros şi mai profund ca niciodată, trezit parcă  dintr-un somn adânc îmi continuam existenţa tronând asupra lumii mele. La început nu conştientizam ce se intâmplase, punând totul pe seama unui vis, un coşmar atât de vivid în care în ghiţisem două trupuri de oameni… nu a durat însă prea mult şi am realizat că nu era un coşmar, că acea amnezie este ceaţa şi, în acelaşi timp, limpezimea de la începutul unei noi forme de existenţă exact cum vă povesteam la început. În trunchiul meu o viaţă continua să crească, o viaţă ce nu s-a stins odată cu Marjorie. Seva ce-mi umplea trupul hrănise acea viaţă. În scurt timp gândurile mele nu-mi mai aparţineau, acea viaţă va ştii tot ce ştiu şi eu, acea fiinţă, plămădită din trupurile noastre ne va consuma devenind una cu noi, într-un singur trup. Şi va dori să iasă afară zgâriind şi sfâşiind acea placentă de conştiinţe. Căci este timpul să se nască… este timpul să renaștem!