Moartea Greucianului

Imediat ce se termină scanarea, uşa compartimentului carantină se deschise. De pe coridor o voce feminină îl indemnă:
— Haide, ieşi de acolo! Te aşteaptă aici un combinezon… Curaj, am să stau cu spatele…
Biograful înaintă timid. Nu fusese gol până acum în prezenţa unei femei şi, chiar de vocea îl anunţase că va sta cu spatele, tot nu reuşea să scape de senzaţia de ruşine care îl înmuiase brusc.
Pe coridor îşi văzu reflectată în pereţii lucioşi imaginea goliciunii de care nu era mândru şi îşi aruncă iute privirea spre a verifica dacă femeia era într-adevăr cu spatele către el. „Slavă Domnului!” — chiar era aşa cum zisese.
În timp ce se îmbrăca privi înspre ea, ca şi când s-ar fi temut să nu se întoarcă. În cei treizeci şi cinci de ani ai săi, în afara mamei, nici o altă persoană de sex opus nu îl văzuse dezbrăcat. Pe când se strecura în combinezon, decise să îşi depăşească un pic condiţia de inhibat şi nu se grăbi. Cu o fărâmă de curaj îşi lăsă ochii să măture coridorul până ce dădu de silueta celei care îl întâmpinase. Fără grabă îi admiră picioarele lungi, talia subţire accentuată de sistemul de prindere al combinezonului, părul blond împletit în cosiţe.
— Gata? Ai terminat? întrebă ea, pe un ton în care se desluşea începutul nerăbdării.
Pereţii coridorului se strânseră spre el, sufocându-l. Avusese pentru un moment senzaţia că îl întreabă daca a terminat de privit…
— Acuma! Gata!
Întorcându-se, blonda cu cosiţe păşi spre el întinzându-i mâna:
— Ileana!
Pereţii coridorului nu se mai repeziră să-l strivească. De data asta simţea că instalaţia de ventilare nu dădea suficient aer pentru nevoile lui. Era frumoasă, aşa cum numai fetele de pe coperţi mai erau!
— Eu, sunt biograful… reuşi să spună, strângându-i cu stângăcie mâna.
— Bănuiam… Haide, urmează-mă, biografule!
Se ţinu după ea, la un pas şi jumătate în urmă, până când intrară într-o încăpere rotundă cu canapele înconjurându-i pereţii.
— Ai ghinion! Dar, haide să fiu sinceră cu tine. Nu ştiu la ce te aştepţi să vezi… Super eroul sistemului solar nu mai e ce a fost. Iţi dai seama că mă bazez pe confidenţialitatea ta! Uite, de când a respins pe extratereştrii ăia nu a mai avut parte de acţiune. Pământenii au făcut înţelegerea cu ei, au stabilit frontiere, iar el a rămas pe tuşă. De atunci a pus nava aici, în gura găurii negre şi s-a apucat de băut imediat ce a descoperit că nu mai avea nimic de făcut.
Nu era primul VIP pe care îl avea de client, dar nu se aşteptase la aşa ceva din partea lui Greuceanu. Mai lipsea să audă de la Ileana de droguri, depresii şi tentative de sinucidere!
— Să ne aşezăm, îl invită ea pe canapea. După cum îl ştiu, ar trebui sa facă ochi în curând şi să se plângă de mahmureală. Sper că nu a uitat de programarea ta…
— Sunteţi soţia dânsului? întrebă biograful, încercând deja să afle detalii.
Blondă îi zâmbi. Nu un zâmbet scurt, ci unul lung, total nepotrivit în cazul de faţă, când s-ar fi pretat mai bine o politeţe diplomatică şi nu familiarisme, sau… flirt. Desigur, zâmbetul ei nu trecu neobservat. Provocă un nod în gâtul bărbatului.
— Pari un om cu sufletul curat, aşa cum mi-am dorit întotdeauna să aibă un bărbat. Bine, am să îţi spun adevărul: eu sunt Ileana Cosânzeana!
Surprins, biograful îngăimă cu silabe răguşite:
— I-lea… ?
— Da! Ce te prinde mirarea? Doar eşti venit la Greuceanu! Doar… nu te aşteptai să găseşti aici vreo stricată din alea de pozează pe coperţi?
Înghiţi sec. Îşi notă în memorie să nu cumva să o complimenteze vreodată, comparând-o cu modelele de pe coperţi.
— Şi, cum v-aţi cunoscut? o îndemnă el la vorbă, remarcându-i slăbiciunea — de câte ori vorbea, îşi plimba ochii în jur, fapt ce îi permitea lui să o admire fără teama că i-ar fi fost surprinse privirile.
— Păi! Ştii că eu eram cu Făt-Frumos, scăpată de acesta de la Zmeu…
— Mhmm…
Cu ochii în tavan, Ileana îi destăinui:
— N-a fost aşa! Făt-Frumos a fost omorât de Zmeu! Şi Zmeul m-a ţinut în castelul lui, dându-mi să beau Apa de viaţă lungă în fiecare zi! Apoi a apărut Greuceanu, care tocmai se întorcea de la prietenul său fierarul… ştii tu! Ăla de i-a turnat statuia…, Greuceanul-de-aur!
— Aha!
Biograful îi dădu apă la moară, cercetând-o mai departe cu privirea. Întotdeauna îşi imaginase că farmecul Ilenei consta în cosiţe, dar ce descoperea acum…
Ileana îi cuprinse palmele într-ale ei, făcându-l să tresară şi continuă:
— Să nu crezi că m-a purtat în goana calului şi am fost urmăriţi de Mama Zmeului, iar el a aruncat în urmă pieptenele, gresia de ascuţit şi mai ştiu eu ce minuni… Nuuuu, pe astea le folosise cu mult înainte… A fost chiar o călătorie liniştită, cu vorbe frumoase din partea lui — cam ce îşi visează fetele…
Degetele Ilenei îl strânseră puternic şi brusc se întristă:
— Dar, am scăpat de Zmeu şi m-am trezit ostateca Greuceanului! Nu a înţeles ce îmi doream — să fac copii, să îmbătrânesc şi să mor. Nuu! M-a ţinut departe de lumea reală! Ba într-un castel, ba în altul, iar acum pe nava asta blestemată! Şi de atunci, mă obligă să fiu nemuritoare, pentru că i-a luat Zmeului licoarea aia…
Ileana închise ochii. Printre strânsoarea pleoapelor izvorâră două şuviţe de apă. Mâinile ei urcară până pe obrajii biografului şi îl mângâiară de sub ochelari până la bărbie. Tresăltă de câteva ori, zguduită de plâns şi îi ceru:
— Ia-mă în braţe…
Biograful o îmbrăţişă, speriat, stângaci, mulţumind în gând lui Dumnezeu pentru cele ce se întâmplau. Avea în braţe pe femeia unui super erou! El, personajul şters, îmbrăţişa prima femeie. Dar, ce femeie!
— Ia-mă în nava ta! Să fugim departe de Greuceanu!
Cu un zâmbet de macho în colţul gurii îi şterse lacrimile de pe obraji. „O femeie la ananghie!” gândi, dar realismul îl îndemnă să întrebe înainte de a se arunca în aventură:
— Cum vrei sa procedăm? Dacă ne prinde…
— Păi, nu ţi-am zis că doarme acum? După aia va urma mahmureala…
Ileana tăcu un timp, încercând să găsească soluţii pentru evadare.
— Nava asta nu are autodistrugere? Să programăm treaba asta şi să o întindem cu nava mea!
Fără a mai sta pe gânduri, Ileana Cosânzeana se ridică de pe canapea şi părăsi în fugă încăperea strigându-i:
— Aşteaptă-mă în nava ta!
*
Pe puntea de comandă, biograful şi Ileana priveau pe rând la cronometrul ce indica timpul rămas până la autodistrugerea navei lui Greuceanu şi la indicatoarele de încălzire a motoarelor principale. Pe un ecran se vedea nava super eroului micşorându-se în vreme ce se îndepărtau din ce în ce mai rapid de ea.
Prinşi în chingile scaunelor de pilotaj, cei doi se ţineau de mâna spre a-şi face curaj. Nu vorbiseră încă. Ar fi părut morţi, dacă ochii lor nu s-ar fi mişcat pendulând de la cronometru, la nivelul de temperatură a propulsoarelor de croazieră, întorcându-se din nou la cronometrul pe care timpul li se părea că se scurge mult prea lent pentru fuga lor.

Părăsiseră zona de influenţă a găurii negre când liniştea punţii de comandă fu sfâşiată de o avertizare sonoră din partea calculatorului de bord.
— Ce e? vru să ştie Ileana.
— Radiolocatorul!
Biograful apăsa unul din butoanele consolei de comandă şi sunetul se opri. În nava lui, începuse a se simţi mai sigur pe sine. Cel puţin era pe un teren cunoscut, precum sportivii în competiţiile desfăşurate acasă.
Pe unul din monitoare, calculatorul de bord afişă rezultatele scanării: era o navă.
Citind datele de identificare se îngroziră.
— Extratereştrii! Tocmai acum, când Greuceanu… începu Ileana, dar se opri, amintindu-şi că din vina lor super eroul…
— Cea mai apropiată patrulă de frontieră nu poate interveni la timp! o anunţă biograful cercetând distanţele calculate de radiolocator.
Incursiunile extratereştrilor dincoace de graniţe erau rare, de teama lui Greuceanu care putea apare cu nava lui super rapidă şi mai bine înarmată decât ale lor, iar în ultima vreme se temeau chiar şi de o înfruntare cu navele pământenilor ce între timp evoluaseră, aşa cum orice armă evoluase rapid în istoria zbuciumată a planetei lor. Nava civilă a biografului nu poseda însă nici o armă, ci numai o turelă mobilă de mică putere pentru distrugerea deşeurilor cosmice, insuficientă ca putere pentru scuturile celei mai mici dintre navele extraterestre.
— Dacă vine după noi, ne putem considera morţi de pe acum! zise Ileana, surprinzându-l cu reacţia ei. În scurtul timp în care o cunoscuse, păruse a fi exact opusa personalităţii lui.
Biograful cercetă afişajul unui senzor si o anunţă:
— Deocamdată nava lor nu foloseşte decât radiolocatorul de navigaţie. Încă nu au pus pe noi undele celui de atac…
Ileana întoarse capul în direcţia unde se afla nava extraterestră. Ochii ei priviră ţintă într-un panou mat, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca prin el să pătrundă proiectilul unui tun de mare putere tras de urmăritori. Oricum, erau văzuţi chiar şi de undele senzorilor de navigaţie. I-o spuse şi lui:
— Faptul că nu încearcă să ne ţintească nu înseamnă neapărat ceva bun. Când se vor apropia, îşi vor porni radiolocatorul de luptă şi vor trage fără să le pese că suntem o navă civilă. Poate chiar sunt veniţi în pradă şi vor încerca să ne captureze…
Ileana încetă să mai privească ecranele consolei de pilotaj, dar biograful urmărea în continuare fiecare informaţie pe care o afişa calculatorul de bord. Nava extraterestră continua să se apropie, şi chiar de nava sa continua să accelereze, urmăritorii se apropiau din ce în ce mai repede, accelerând. Nu puteau întrece în viteză o navă de luptă şi erau reduse şansele de a atinge viteza necesară pornirii motoarelor de croazieră rapidă înainte ca extratereştrii să se apropie la distanţa la care îi puteau angaja cu armamentul de bord.
Un nou avertisment sonor răsună pe puntea de comandă şi îi sperie pe amândoi.
— Suntem scanaţi de un radiolocator de luptă! îi explică biograful, apucând-o de mâna spre a-i da curaj.
Câteva secunde mai târziu o explozie zgudui puternic nava. Nu fusese o rachetă — ar fi văzut-o senzorii. Din fericire extratereştrii îi loviseră cu un proiectil de tun.
Ileana ţipă speriată de explozie şi de corul sunetelor ascuţite scoase de avertizoarele de avarie.
— Opreşte-le! strigă ea acoperindu-şi urechile.
— Ne-au stricat motoarele de croazieră, o anunţă biograful, oprind între timp toate semnalele sonore.
Acum nu mai puteau scăpa. Nu avea nici o valoare norocul că nu explodaseră motoarele, ori cel că extratereştrii nu-i loviseră cu o rachetă, ambele cazuri însemnând distrugerea navei şi moartea lor. Nu se puteau bucura că au scăpat cu viaţă.
O smucitură teribilă îi aruncă înainte strivindu-i de chingile ce-i asigurau de scaunele de pilotaj. Nava se oprise ca şi cum un zid invizibil ar fi ţinut-o pe loc. Imediat, începu să se deplaseze în direcţia opusă.
— Ne-au prins! exclamă Ileana şi începu să plângă blestemând încet pe Făt Frumos, pe Zmeu, pe Greuceanu şi pe extratereştri, blestemă mai ales ghinionul ce o însoţise dintotdeauna.
Biograful opri motoarele spre a nu exploda în lupta cu raza tractoare a navei extraterestre.
*
Ileana nu mai plângea. Se resemnase între timp şi acum îi mângâia fruntea biografului.
— Eşti un bărbat deosebit. Ai riscat pentru mine, fără să fii un super erou.
Biograful nu îi răspunse. Ştia mai bine decât ea cât era de deosebit. Era atât de deosebit încât nu observase până la ea nici o femeie. Nu ÎL observase nici una din colegele de şcoală, dintre colegele de serviciu, nu, nici măcar vreuna din trecătoarele cu care se intersectase în viaţa sa.
Nu apucă să îşi găsească cuvintele potrivite, spre a-i spune la rândul lui vorbe frumoase. Cu o trepidaţie uşoară, nava încetini pentru ca după o vreme să se oprească din drumul forţat către nava extratereştrilor.
— Acum ce s-a mai întâmplat? Îl întrebă ea.
Biograful activă câteva monitoare pe care apărură imagini din exterior, transformare in video a rezultatelor scanărilor de distanţă. Pe unul din monitoare se vedeau bucăţi din nava Greuceanului, tot ce mai rămăsese în urma exploziei. Pe un altul apăruse o capsulă de salvare ce se îndepărta în viteză de zona exploziei.
— A reuşit să se salveze! exclamă Ileana jumătate tristă, jumătate bucuroasă.
După câteva secunde pricepură cauza pentru care extratereştrii renunţaseră la ei. Lumina lăptoasă a undei tractoare uni capsula Greuceanului de nava prădătorilor. Dimensiunile reduse ale modulului de salvare şi lipsa de forţă în motoare a acestuia îl transformaseră într-o pradă mult mai uşoară, iar unda o apropia în viteză mare de docul unde avea să fie înghiţit.
Cosânzeana îşi duse mâinile la ochi.
Biograful continuă să privească, cu degetele acţionând de la consola de pilotaj pornirea motoarelor auxiliare. Era un moment de diversiune perfect pentru a mai pune ceva distanţă între ei şi adversari. Poate între timp vor apărea patrulele de graniţă şi-i vor salva.
Un al doilea proiectil le lovi nava aproape imediat ce începuse sa se îndepărteze, distrugându-le şi motoarele de mică putere, imobilizându-i.
*
Plin de durere, biograful termină de redactat articolul în care îşi povestise aventura. Derulă pe ecran textul până la începutul primei pagini şi după câteva secunde de gândire tastă titlul — „Sfârşitul Grecuceanului”. Trimise fişierul — articol în locul celui ce ar fi trebuit să cuprindă biografia super eroului, după care opri terminalul şi se ridică îndreptându-se spre consola de comandă. De mai bine de o zi nava sa era imobilizată în spaţiu şi patrulele de graniţă încă nu sosiseră, acordând mai multă atenţie frontierei decât S.O.S.-urilor lui.
Cu lacrimi în ochi murmură vorbe grele la adresa extratereştrilor care plecaseră de îndată ce descoperiseră cine era ocupantul capsulei de salvare.
— Mai bine trăgeaţi încă o dată…
Porni procedura de autodistrugere, apoi se aşeză în postul de pilotaj alăturat de cel în care Cosânzeana îşi dormea somnul de veci. In graba lor, uitaseră de Apa de viaţă lungă…

Iulian Iamandi s-a născut la 18 septembrie 1977 în Călăraşi. Lucrează în domeniul IT, este pasionat de istorie, SF şi Istorie Alternativă. Este membru al AtelierKult. Locuieşte în Bucureşti.

A debutat în revista Nautilus, cu povestirea Trei în Iad. În prezent este redactor-şef al revistei Resboiu.

Blogul personal: http://iamandi.clubsf.ro