Dezgheţ

publicată prima dată în revista Nautilus

         Vodca de-aseară îşi deschisese biroul central al efectelor secundare în creştetul capului. Ţăcăneau faxuri. Fâşâiau imprimante. Se raţionalizau reflexe. Şapte venea după nouă. De acolo plecau agenţii mahmurelii, în toate direcţiile. Şi toate telefoanele alea care nu mai încetau nu mai încetau nu mai – până atacă ceasul deşteptător şi-i amuţi soneria. Doamne ajută. Ziua Domnului. Era duminică.

          băifrate

          Urină din şezut şi aţipi niţel acolo, cu faţa-n palme, înconjurat de femeile vieţii lui, lipite cu scotch pe faianţă şi pe uşa băii. Îl trezi frigul. Îşi trase nădragii. Găsi o pereche de şosete, una cu bulinuţe, una fără, relativ curate, în coşul cu rufe murdare. Puse apă în ibric. Puse la fiert. Puse şosetele-n picioare, fundul pe scaun, falca în pumn.

          Era al dracului de frig.

          Mai aprinse un ochi la aragaz, turnă trei linguriţe de Doncafe în apa clocotită şi alte vreo trei pe lângă. Cafeaua bolborosi şi se umflă, evadând pe aragaz. Boris se repezi să salveze măcar cât pentru o ceaşcă. Reuşi cât pentru o jumătate. Legenda spune că bunii scoţieni, îndrăgostiţi peste măsură de cafeaua irlandeză, au inventat cafeaua terapeutică, pe care au numit-o, evident, scoţiană. Legenda doi spune că irlandezii au făcut mişto de scoţieni, atunci când Jamie Oliver a vrut să-şi facă o limonadă într-o dimineaţă devreme şi, din greşeală, a stors o lămâie în cafea. Un grup de cercetători englezi a declarat ferm că lui Boris nu-i cresc lămâi în frigider, nici măcar în căuşele pentru ouă.

          Neaua înghiţise jumătate de fereastră. Tot albul ăla îi fugi filmul, şi aşa lipit cu urdori. La radio nu se prindea mai nimic. Mare minune că nu picase electricitatea. Că nu-ngheţase apa sloi prin conducte. Că era duminică. Că nu mai avea nimic de băut… mare păcat. O problemă. Ăsta

          Boris visă lung pe fereastră

          era cel mai potrivit moment

          miji alb ochii alb alb albalbalbalb

          ca Moşul să vină în picaj cu tirul ăla roşu, împodobit cu luminiţe de toate culorile pentru un efect, desigur, cromoterapeutic

          la sânii ăia plini care dansau prin alb albalb şi

          să-ţi descarce pe horn câteva halbe bune de vodcă hohoho! Care să fie servite frumuşel la gura focului, în familie. Tu, galoşii tăi flauşaţi, pulovărul de lână, pe gât şi-o Zoe Saldana pe extraplat.

          plonjau în zăpadă.

          …a-haaaarrraaa-pc-pc! lipsa de reacţie a Ministerului Educaţiei. Au fost semnalate peste o sută de cazuri de degerături. Optzeci de persoane, dintre care douăzeci de copii au-pc-pc-clarate dispărute în ultimele trei zile iar Ministhaaaaaarrr! condiţii, treisprezece şcoli au fost închise. Temperaturile de până la minus pc-pc-pc-pc!

          Radioul prinsese viaţă. O viaţă chinuită de purici, lăţei, agenţi de-asigurări, copii de patruzeci de ani care locuiesc cu părinţii şi toţi paraziţii din lume. Plonjau în zăpadă. Plonjau în zăpadă. Boris curmă două suferinţe, scoţând aparatul din priză. Îşi lipi nasul de geam.

          Clădirile erau îmbrobodite bine. Strada, chiar şi maşinile, dispăruseră ca şi când nici n-ar fi fost. Peste drum nu era o casă. Era

          băifrate

          o movilă albă.

          Acuma să-l văd pe varză ăla cum mai iese pe uşă. Să-l văd cum mai are el aleea lună şi cum mai vine el să te care-n tribunal că varză junior şi-a spart ochelarii pe lunecuşu’ din faţa casei tale. Am curăţat de dimineaţă, onorată instanţă. Da’ bunu’ băiat n-are cum să vadă unde pune picioru’, fără ochelari. Bine-nţeles că i-a spart ÎNAINTE de-a trece pe aleea mea. Fiindcă providenţa a făcut ca eu să fiu acolo, onorată instanţă. Încercând chiar să-l ajut pe micuţ să-şi păstreze echilibrul. Aveţi dreptate. Aici providenţa s-a oprit.

          Găsi un pliculeţ de sare de lămâie rătăcit prin dulap şi-şi scutură în cafea. Trebuia să-şi alunge durerea asta în. gro. zi. toare care-i pulsa în tâmple şi-l făcea să vadă femei dezbrăcate prin zăpadă, la minus douăzeci de grade Celsius şi s-audă

          Bubuituri în uşă.

          Luă o gură din cafeaua acră şi-şi târşâi piciorele pe hol, cu o grimasă lungindu-i-se pe chip.

          Buf! BUBUBUF!

          Varză aproape că-l aruncă la pământ şi odată cu el năvăliră înăuntru valuri de zăpadă şi ger ger valuri tăioase de ger.

          – Cred că glumeşti! Dacă tu. Mă vezi. Pe mine. C-o lopată-n braţe acum, pe timpul ăsta.

          – Sfârşitul! Apocalipsa! Nu se mai opreşte! Goală goalăgoală nu se mai opreşte! clănţăni domnul Brussels, cu lacrimi dezgheţându-i trasee pe obraji şi salivă curgându-i pe bărbie. Gluga îmblănită îi sălta pe cap în timp ce domnul Brussels dezlănţuia un dans african pe podeaua din holul lui Boris. Zăpada zbura în toate părţile de pe hainele lui.

          – Dacă n-aş şti că ai o cameră de luat vederi şi-n cur, ţi-aş stinge lumina uite-aşa! se răţoi Boris la el.

          – Goală… goală… îngâna Brussels fără încetare.

          – Mai încet. Am o durere de cap monstru. Stai dracului jos!

          – Şi nu se mai opreşte…

          – Din ce?

          – Nu se mai…

          – Cine?

          Spusele domnului Brussels slăbiră într-o bolboroseală sfârşită şi de neînţeles.

          – Cum? chestionă Boris. Unde? Când? Băifrate!

          Domnul B. nu făcea altceva acum decât să stea unde fusese aşezat, tremurând.

          Să mai fac o cafea? se-ntreba Boris. Un ceai? Să-l dau dracului afară? se-ntreba.

          – Ca-Ca-Camping a avut dreptate, gâfai Brussels, într-un târziu.

          Camping, îi zbură lui Boris prin minte, printre faxuri, imprimante şi telefoane, care, ce-i drept, începuseră să intre în pauză de masă. Camping? Pastorul Apocaliptic?

          Ne cerem scuze pentru amânarea apocalipsei, din motive tehnice, până la o dată nedeterminată încă. Plătitorii sunt rugaţi să păstreze biletele. Cei care nu şi-au procurat încă bilet, sunt sfătuiţi să nu întârzie, pentru evitarea aglomeraţiei şi dezarmarea speculanţilor care apar în ultimul moment. Nu se primesc reclamaţii.

          L-a făcut şi pe varză la cont? I-a luat casa? Maşina? Lopata? Asta era? Băifrate!

          – A venit, spuse Brussels. Este aici. Este ACUM. Toni. Micuţul de Toni. Micuţul micuţul de Toni. Uite, tati, ce zăpadă. E mai mare ca mine, aşa mi-a spus. Te ajut, tati. Te ajut eu să dezblocăm uşa, îşi ascunse bărbatul faţa în palme. Şi ce fel de tătă sunt eu? Ce fel de tătă am fost eu? Căută într-unul din buzunare şi scoase o pereche de ochelari pe care rămase privindu-i, cu lacrimi înnodându-i-se sub bărbie.

          – Omule, spuse Boris,

          e naşpa

          – Hm, vecine, reuşi Boris să i se adreseze,

          băifrate

          – Orice-ar fi, te… ăăă, dacă pot să ajut cu ceva… Şi-a rupt… un picior? Şi-a spart capul? Nu poate să vină salvarea? S-a… pierdut? – şi-şi aminti că auzise la radio frânturi din buletinul de ştiri despre nu ştiu câte cazuri de degerături şi şcoli închise. Care-i problema? Ce s-a întâmplat, de fapt?

          Domnul Brussels ridică ochii. Se uită în jur, ca şi când ar fi uitat unde se află.

          – Cum poţi să trăieşti aşa? întrebă.

          – Aşa, cum?

          – Această dezordine este, este, este, eu nu sunt de acord! tună Brussels. Ce-s vasele astea nespălate în chiuvetă? Ce-s izmenele alea aruncate pe scaun?

          – Sunt izmenele mele, pe scaun, răspunse Boris din inerţie.

          – Nu! spuse vecinul. Ţâşni în piciore, pescui izmenele cu un gest furios şi începu să le împăturească. Apoi le aruncă pe jos. Ce-i asta?

          – Sunt mama şi tata.

          – Nununu! aburi Brussels sticla tabloaşului şi-ncepu s-o lustruiască. Unde-i gunoiul?

          – În masca de sub chiuvetă, se trezi Boris răspunzându-i.

          Domnul B. azvârli tabloul în coş.

          – Atâtea amintiri, atâtea lucruri pline de amintiri… Unde-i detergentul pentru vase? Data viitoare cumpără balsamic, pentru mâini catifelate.

          Luă farfuria murdară din vârf. Se-ntoarse spre Boris şi-ncepu să râdă. Să râdă. Să râdă.

          – Toni. Vine tati.

          Farfuria se sparse pe gresie şi Boris se-ncruntă la mâinile domnului Brussels, care se topeau. Verigheta se eliberă de pe inelar şi se rostogoli sub masă. Boris îi văzu palmele topindu-se cu repeziciune. Văzu carnea dispărând în picături, picăturile acumulându-se în băltoace pe podea. Pârâiaşe curseră din colţul buzelor domnului B. pe bărbie, pe haină şi pe jos. Apoi picioarele i se surpară sub pantalonii de ski. Şiroaie de apă se scurgeau de sub haine. Din gluga leoarcă din care capul dispăruse, un singur ochi se-ncăpăţâna să continue să clipească.

          O crăpătură fugi prin perete, de sus până jos. Plăci de faianţă plesniră. Boris văzu calendarul FHM din cui transformându-se în şiroaie. Dulapul de bucătărie începu să curgă. Tavanul ploua. Tavanul din hol ploua şi el. Clanţa de la uşa de la intrare îi curse din pumn. Uşa căzu.

          Afară ningea.

          Doamna Brussels îl întâmpină cu un bulgăre de zăpadă drept în faţă, şi sfârcurile îi jucară pe deasupra nămeţilor. Chicoti. Fugi.

          Boris se avântă prin omătul până la brâu, cu sunetul casei ce se prăbuşea în cascadă la doar câţiva paşi în spate umplându-i timpanele.

          – Pleacă păsările călătoare, cânta doamna Brussels alergând în cercuri, goală, prin alb.

          Un vuiet se prăvali din cer, ceva sclipi scurt prin aerul sufocat de ninsoare, aripi de Boeing fulgerară pe deasupra lor o secundă şi se-ngropară în alb infinit. Nu se auzi nicio explozie, dar Boris nu era sigur că urechile îi mai erau la locul lor. Aştepta să i se scurgă faţa, aştepta să i se topească membrele, capul, amintirile şi albul să-i acopere urmele. Boris? N-am auzit de el. Dar priveşte te rog acest peisaj mirific. De parcă niciun om n-ar fi pus vreodată piciorul aici.

          O mână îl atinse. Îi mângâie chipul. Îi atinse urechea. Îl duru.

          – Vei degera, cântă o voce. Mâini îi trăgeau tricoul peste cap. Vei îngheţa, cânta vocea şi mâinile îi descheiau pantalonii. Vrei sa facem un omuşor de zăpadă?

          – Un om de zăpadă… îngână Boris, ca prin vis. Începuse uşor, uşor să se încălzească.

          – Nu, nu, cântă vocea. Un omuşor de zăpadă.

          Ciori făceau sită omătul şi-şi luau zborul albe albe.