Refulări
Pe măsură ce timpul trece, îmi vin în minte tot mai des şi mai pregnante o serie de amintiri legate de tatăl meu. Nu mai suport presiunea şi trebuie să încerc să scap de starea asta de apăsare scriind. Ceva putred este la mijloc şi nu reuşesc să-mi dau seama ce. Aveam patru ani când descoperise capsula ce, la vârsta aceea, îmi părea a fi un ou de Paşti şi mă mira deopotrivă faptul că cineva a putut să arunce aşa un ou de frumos, cât şi faptul că Paştele trecuse demult. Eram doar un copil, e drept, şi mă supăra foarte tare că tatăl meu nu mă lăsa să mă joc cu „oul”. Am intrat odată pe furiş în biroul lui şi, ştiind unde ţinea cheia de la dulăpiorul biroului, l-am luat şi plin de fascinaţie mă jucam cu el chiar acolo. Nici nu pot descrie expresia feţei ce o avu surprinzându-mă. Nu o voi putea uita vreodată poate pentru că a fost singura oară în viaţă când l-am văzut deopotrivă atât de speriat şi îngrijorat. Pur şi simplu părea alt om, un om total străin de la care te puteai aştepta la orice. Credeam că mă va bate pentru nelegiurea mea de a-i încălca cuvântul, însă se apropie şi se aşeză pe jos lângă mine întinzând mâinile ca eu să fiu cel ce-i înmânează obiectul. Acum îmi dau seama că era foarte atent la felul în care se purta cu oamenii chiar şi în momente de criză. Faptul că eu am fost cel ce a renunţat la capsulă m-a făcut să nu mai reprezinte o dorinţă de nestăvilit de a o avea. Apoi îmi ţinu o predică foarte lungă, sau cel puţin aşa îmi păru mie la timpul respectiv, pe un ton cât se poate de serios dar nu aspru încât mă făcu să mă simt din tâlharul ce intră prin efracţie, un om mare. Atunci am simţit pentru prima sentimentul de egalitate între oameni deşi nu puteam să conştientizez asta la acel moment.
Tot timpul când studia, acest obiect al fascinaţiei copilăriei mele stătea aşezat pe birou, ciudată imagine pentru că peste tot pe birou şi împrejurul lui stăteau cărţi una peste alta, hârtii, imagini, schiţe şi însemnări d’ale lui şi doar în zona în care stătea capsula, era curat. Atât, un singur colţişor din întreaga cameră. Până şi veşnic prezentele ceşti de cafea se mai vărsau din cauza nebuniei de hârtii din jurul lor. Mă distra când vedeam că nu se enervează când cafeaua îi păta însemnările, lăsând impresia că aceste întâmplări ar fi perfect normale ba chiar cu un rol foarte important cercetărilor. Încercam şi eu să fiu ca el. O dată la grădiniţă în sala de mese începusem să vorbesc cu un coleg şi aparent întâmplător am atins cana cu lapte şi am vărsat-o prefăcându-mă că nici nu am observat continuându-mi discuţia. Un copil începu să plângă pentru că l-am stropit iar eu încercam să ignor senzaţia lichidului cald scurs de pe masă ce-mi împânzea pantalonii. Ieşise scandal mare când a venit educatoarea şi m-a certat. Nu pricepeam eu pentru ce mă ceartă dar m-au afectat râsetele copiilor când am fost ridicat în picioare şi mi-au văzut pantalonii uzi. Din acel moment însuşi tatăl meu devenise obiectul fascinaţiei mele totale, „oul de Paşti” rămânând de domeniul trecutului. Cum de el reuşea, iar eu nu?
Când am început şcoala, ştiam deja să citesc. Eram atât de intrigat de curiozitatea de a afla ce anume îl acaparează atât de profund pe tatăl meu în cărţi, încât voiam să o aflu chiar eu. Mama nu avuse de ales şi a fost nevoită să mă înveţe tainele cititului, doar că ce poate înţelege un copil de cinci anişori silabisind din cărţi de oameni mari? Prin urmare mi-am transformat scaunul din camera mea în birou personal şi l-am umplut cu diverse cărţi pentru copii, din care cea mai de preţ era abecedarul, cheia tuturor cărţilor. Aveam chiar şi caiete în care copiam fragmente din cărţi ori reviste fie că înţelegeam ori nu ceva din acele texte. Îmi imaginam că la un moment dat îmi voi publica scrierile iar toţi oamenii mă vor respecta şi se vor purta cu mine nu ca şi cu un simplu copil ci aşa cum tatăl meu o făcea.
Nu mă lăsa să mă joc în biroul lui decât numai uneori şi atunci doar când era el prezent. Entitatea acelei camere mă bântuie chiar şi acum. Dacă ar fi să aleg între copilăria ce am avut-o şi o altă, aş alege să-mi retrăiesc acele vremuri. Poate că unii vor spune că am fost maturizat prematur prin felul părinţilor de a mă trata ca pe un egal şi nu ca pe un copil. Nimic mai greşit. Am cunoscut toate jocurile cu alţi copii din faţa blocului şi am avut parte de poveşti ba chiar mult mai multe decât alţii. Nici nu vă imaginaţi câte poveşti îmi spunea tata înainte de culcare şi avea un har deosebit de a le spune încât pur şi simplu le vizualizam fără a-mi propune aceasta. A existat şi pentru mine Moş Crăciun şi Moş Nicolae, am avut şi invitaţi când îmi serbam ziua de naştere, am avut şi maşinuţe şi soldăţei de plastic pe care-i implicam în adevărate intrigi şi scenarii exact cum se întâmplă cu actorii.
Odată când eram prin clasa a doua îmi amintesc de o zi însorită, nici caldă, nici rece. Mă întorceam de la şcoală fascinat de frumuseţea toamnei lăsată peste oraş. Chiar şi lumina părea a fi ruptă dintr-un basm învăluind gălbuie totul în jurul meu. Parcă nu trăiam doar o altă zi a vieţii ci mă teleportasem în mijlocul unui basm în care personajele fantastice se ascundeau prin tufişuri, în copaci, conduceau maşinile pe stradă. Privind un semafor mi-l imaginam ca fiind un copac magic ce călăuzea oamenii şi-i ajuta să se ferească de rele. Intrat în casă, am fost parcă pironit locului de o senzaţie ciudată. Ceva nu era în regulă. Părinţii stăteau închişi în „camera misterelor”, cum numeam eu biroul tatei, şi vorbeau pe un ton jos foarte aproape de şoaptă. Nu înţelegeam ce se spunea dincolo de uşă dar, deschizând uşa încet, am înţeles că era vorba de ceva foarte important, cu atât mai important cu cât era pentru prima oară când aveam să-mi văd tatăl plecat în străinătate pentru a studia cultura maya. De cum m-au văzut şi-au încheiat discuţia ca la un comun acord nerostit şi fiecare a trecut la treburile sale: tatăl a început să scotocească maldărul de însemnări iar mama m-a luat de acolo să-mi dea de mâncare. În câteva săptămâni ne-am schimbat locuinţa.
Cu o zi înainte de a ne muta, tata a venit la mine şi pe un ton cât se poate de serios mi-a cerut să nu vorbesc cu absolut nimeni despre munca lui. „Cel mai bine pentru noi toţi e să nu vă spun mai multe” mi-a spus. Era cât se poate de serios în privire fără a trăda vreo îngrijorare. Ştia foarte bine să o ascundă dar mi-am dat seama că ceva foarte important nu era în regulă. Capsula găsită în acea excursie de familie nu mai era scoasă atât de des pe birou, iar atunci când o făcea trăgea draperiile verifica uşa de la intrare să fie încuiată, ba chiar mai mult, îşi confecţionase un seif. Interesant cum dacă intrai în cameră puteai trece pe lângă el fără a-l vedea, fiind punerea în practică a vorbei cum că cel mai bun loc de a ascunde ceva, este la vedere. Exista o singură cheie ce numai el ştia unde o ţine. Nu am încercat niciodată să-i aflu locul.
O altă schimbare a vieţii noastre a fost în urma unui telefon primit în timp ce stăteam cu toţii la masă. Am văzut cum brusc expresia feţei deveni deosebit de serioasă. Conversaţia nu dură un minut. Ziua următoare a plecat şi a lipsit două zile. Eram la începutul liceului şi am lipsit o zi de la şcoală pentru a vorbi cu el despre drumul ce vreau să mi-l aleg în viaţă. Nu mi-a impus nimic. A fost doar o discuţie liberă despre foarte multe ce pot să încapă în viaţa unui om. Probabil a vrut doar să se asigure că nu mă forţează sau nu mă simt forţat în vreun să-i urmez paşii. Îmi cunoştea predispoziţia pentru istorie şi mitologie pentru că petreceam mult timp împreună dezbătând astfel de subiecte. Aşa am început să lucrez împreună cu el şi să am acces la toate studiile sale şi să mă pregătesc în paralel pentru a da la facultate, loc unde m-a sfătuit să nu arăt niciodată cât de multe ştiam deja. Îi înţelegeam perfect motivele de îngrijorare pentru că mi le destăinuise.
Evenimentele funebre ale familiei m-au surprins de fiecare dată plecat de acasă. Mai întâi, în anul trei de facultate am primit un telefon de acasă în care tata îmi dădea o veste sfâşietoare. Îl simţeam distrus cu o voce ce mi-l imagina ca o epavă în derivă pe mare. Era pentru prima oară când nu mă întorceam acasă cu bucurie. Nu a vorbit nimic timp de câteva zile şi într-un târziu abia-l determinasem să mănânce puţin. Era prima cină plină de întristare şi linişte. O liniştite albă şi tăioasă. A cincea dimineaţă veni la mine cu ţigara ca o prelungire eternă a degetelor, se aşeză lângă mine şi fără a-şi lepăda privirea pierdută în amintirea vremurilor frumoase, îmi spuse: „a căzut la pat de îndată ce se întoarse de la serviciu. Până seara nu mai putu să-şi mişte nici măcar un deget. Noaptea a plecat.” Sorbi lung şi apăsat din ţigară după care îşi mută privirea spre mine ca un portal larg deschis prin care se vedea în interiorul cetăţii o disperare cruntă păstrându-şi în acelaşi timp imaginea de om puternic. Ar fi trebuit să poată să plângă. L-ar fi ajutat enorm. A urmat o tăcere şi o nemişcare totală pentru amândoi.
În zilele cât am mai stat pe acasă nu am putut să nu observ în seif alături de capsulă cum stătea o fotografie a mamei. Fuma mai mult ca de obicei şi rareori ieşea din casă. Se considera total vinovat de ce se întâmplase şi nu avea să şi-o ierte niciodată. Când am observat că a început să-şi revină îndeajuns cât să poate să-şi vadă în continuare de trai, m-am întors la facultate. E drept că mai mult împins de la spate de tatăl meu. Pentru el era foarte important ca eu să-mi termin studiile şi să putem împreună să ne desăvârşim o răzbunare tipică unui om de cultură. Trebuia cu orice preţ să finalizăm studierea documentului extraterestru. Îngropându-se în mucuri de ţigări şi pătruns de o îndârjire de om nebun şi-a continuat menirea până la ultima picătură de viaţă. Absolvirea facultăţii, masterului şi doctoratului au fost toate sub semnul doliulu. Îmi era atât de dor de vremurile copilăriei înconjurate de misterioasele poveşti luate din toate colţurile lumii… încă-mi mai este. În numele acelor vremuri voi continua munca începută în acea frumoasă zi de excursie.
Într-o zi rămăsei înmărmurit în faţa televizorului. Eram întins în pat şi aşteptam să adorm privind o emisiune de ştiri. Era o filmare de la faţa locului unde un ţăran găsise un obiect ciudat în timp ce-şi ara pământul. Deşi filmat numai pentru o clipă atât cât se vedea din el îngropat fiind în pământ şi surprins printre trupurile de poliţişti ce încercau să îndepărteze populaţia şi să delimiteze locul de frica unei posibile bombe, mi-a fost de ajuns. A doua zi am plecat ca turist într-acolo. „Nu risca nimic” îmi spuse tata privind direct până în cele mai profunde cotloane ale sufletului meu, făcându-se astfel vulnerabil privirii mele ce a citit o adâncă îngrijorare. Ar fi vrut să mă oprească dar nu a făcut-o pentru că ştia preabine că nu aveam să dau înapoi. Trebuia cu orice preţ să aflu cât mai multe despre cum a fost descoperită şi cine a revendicat noua capsulă descoperită. Deja totul era prea personal pentru a lăsa baltă întreaga cercetare.
Ajuns acolo, printr-un ghinion cu atenţie pregătit de mine, mi se strică maşina, fiind astfel nevoit să-mi petrec în acea localitate câteva zile, îndeajuns cât să aflu tot ce se putea afla despre misterioasa descoperire. Ţăranul cu pricina, dezgropând întâmplător o parte din capsulă a lăsat totul deoparte şi a pus mâna pe bucata aceea de metal să o scoată cu totul, moment în care a tras sperietura vieţii lui simţind o senzaţie foarte ciudată în degete, asemănătoare cu un curent electric foarte slab dar clar conturat. „Simţisem cum degetele mele deveneau una cu bucata aia de metal”, îmi spuse stând cu el la un pahar în bar, continuând parcă retrăind acea spaimă: „îţi spun eu că acela nu e lucru curat”. Nu puteam decât să fiu de acord cu el.
Deja aveam o dramă în familie din cauza unei capsule. Mi-a uşurat nespus de mult planul de informator faptul că unul dintre poliţiştii care a fost mai tot timpul în preajma obiectului misterios avea o slăbiciune pentru băutură transformând acel bar în unicul loc unde am fost nevoit să culeg informaţiile. De altfel, un turist la a cărui maşină i s-a defectat tocmai o piesă greu de găsit ce poate să facă într-un orăşel plictisitor ca acela până vine piesa prin curierat? Stă şi-şi omoară cea mai mare parte a timpului în bar fascinat de poveştile şi multitudinea de păreri personale asupra minunăţiei dezgropate. De la poliţist nu am aflat decât un singur nume, cel mai important cuvânt în căutarea mea, un nume ce l-am auzit odată rostit de tatăl meu.
Şederea mea acolo se prelungi pentru încă o săptămână. În mod bizar firma de curierat îmi rătăcise coletul. Mecanicul, un om de omenie şi deosebit de sensibil în ce priveşte legăturile de familie, m-a asigurat că de-ar fi să ajungă curierul la miezul nopţii, la miezul nopţii se şi apucă de înlocuit piesa pentru a putea pleca mai departe. El ştia că nu-mi mai văzusem familia de doi ani de zile cât am fost plecat pentru o perfecţionare în domeniul medical. În tot acest timp nu am luat legătura acasă din motive de siguranţă şi am rămas cât s-a putut de mult ascuns privirilor oamenilor. O sumbră coincidenţă: în aceeaşi zi cu sosirea piesei pentru maşină, am primit în camera unde eram cazat un bilet anonim scos la imprimantă pe care scria foarte scurt şi cât se poate de direct o veste ce m-a aruncat într-un abis în care timpul era îngheţat şi atârna ca sloiuri de gheaţă legate cu o sfoară invizibilă de cer. Tatăl trecuse în lumea de dincolo. Nici până în momentul de faţă nu am reuşit să aflu un indiciu cât de mic despre provenienţa biletului, însă sunt mai mult ca sigur că nu era o simplă înştiinţare ci mai degrabă un mesaj de intimidare. Unul deosebit de dur. Mai ales că, întors acasă, am descoperit un lucru mai mult decât straniu: seiful era gol, iar atât fotografia cât şi capsula lipseau şi nu le-am găsit nicăieri. Încă mă mai întreb dacă au fost furate sau, descoperind un pericol iminent, tata le-a ascuns într-un loc ce nu a mai avut timp să mi-l destăinuie. Totuşi de ce uşa la seif rămăsese întredeschisă?
La momentul acela aveam o soţie şi doi copii. A trebuit să-i determin să plece transformându-mă într-un soţ insuportabil şi un tată iresponsabil. Am făcut-o tocmai din motivul că i-am iubit şi încă îi iubesc nespus de mult. Cât timp ei nu nutresc aceleaşi sentimente pentru mine, vor fi în siguranţă. Nu pot pune în cuvinte cât mă doare faptul că le-am trădat sentimentele chiar dacă am făcut-o spre binele lor. Am curăţat de prin casă orice fotografii cu ei pentru ca existenţa lor să nu-mi demasce planul, însă vor rămâne etern în mintea mea, adică acolo unde eu şi numai eu am acces.
Încercând să ordonez puţin „camera misterelor” aşa cum mi-o aminteam din anii copilăriei, într-o încercare dureroasă de a-mi alina dorul de vremurile de odinioară, am găsit scrisoarea tatălui ascunsă în coperta unei cărţi.
Luând urma numelui aflat de la poliţist, am intrat în nişte cercuri de cercetători şi având specializări în robotică şi genetică nu mi-a fost dificil să aflu de un proiect secret de cercetare în care am şi fost integrat având acces în laboratoare. Cel mai dificil a fost primul contact cu oamenii de legătură şi să le câştig încrederea. Locuiesc într-un apartament luxos pentru care nu plătesc absolut nimic şi sunt transportat la laboratoare cu două maşini. Mai întâi sunt urcat într-o dubiţă în partea din spate unde sunt legat la ochi şi mi se pun dopuri în urechi pentru a nu auzi nimic. Schimbul maşinii se face de fiecare dată în alt loc. Îmi dau seama de asta după timpul de mers. Contul bancar este deosebit de generos umplut o dată la fiecare două luni, dar în schimb tot ce ţine de spaţiul personal a rămas doar o filă din trecutul meu. Sunt supravegheat nonstop atât în apartamentul unde locuiesc cât şi când ies din el. Cât timp reuşesc să mă prefac neştiutor de toate astea ar trebui să fie bine atât pentru mine cât şi pentru soţia mea. Uneori am coşmaruri cum că istoria familiei se repetă.
Sorin Baciu s-a născut pe 8 mai 1981, a urmat Liceul de Artă de la Suceava, a absolvit magna cum laudae Facultatea de Artă şi Design din Cluj. A urmat masterul de specialitate al aceleiaşi facultăţi.
Are la activ expoziţii personale şi de grup, a editat o carte de colorat pentru care a obţinut şi un premiu special pentru carte didactică.
În prezent predă pictura şi arte vizuale la Şcoala Populară de Arte “Ion Irimescu” din Suceava.
Blogul personal: http://www.sorin.fundatiaema.ro/
