Ziua utopiei, ziua în care SF-ul va muri

          Haideți să facem o scurtă recapitulare:

          La baza tuturor lucrurilor stau nevoile. La început au fost cele de bază, ițite imediat după conștiința de sine, la om la fel ca la oricare altă vietate. Organismul avea nevoie de hrană, apă și de un oarecare confort termic. Acestea trebuiau satisfăcute imediat, supraviețuirea pe termen scurt fiind condiționată de ele. Omul s-a apucat de cules și vânătoare, a mâncat și și-a acoperit trupul. Apoi au venit unele puțin mai rafinate, și anume nevoia unui loc sigur pentru odihnă, ferit de pericole. Și aceasta trebuia satisfăcută, vizată fiind acum supraviețuirea speciei pe termen puțin mai lung. Omul a intrat în peșteră și și-a făcut un foc, să-i țină de cald și să sperie prădătorii.

          Și lucrurile se puteau opri aici.

          Dar apoi omul s-a obișnuit cu binele și a vrut mai mult confort. Nevoile de bază erau satisfăcute, dar siguranța și sustenabilitatea traiului era încă îndoielnică. Vânătoarea ținea în mare parte de noroc, la fel și găsitul peșterilor potrivite. Așa că omul s-a apucat să-și construiască singur sălașe de locuit, a domesticit animale, a început să cultive plante. Și și-a asigurat, oarecum, ziua de mâine.

          Și, iarăși, lucrurile se puteau opri aici.

          Însă treaba mergea destul de greu și ineficient, iar omul și-a dat seama că are nevoie de ceva în plus față de membrele cu care-l hărăzise natura. Și-a făcut, deci, unelte și s-a specializat. Și-a divizat munca între membrii grupului (familie, trib, grup de triburi, etc.) și a devenit eficient. Avea ziua de mâine asigurată, plătind un preț mai mic în efort.

          Și, probabil, lucrurile se puteau opri aici.

          Partea proastă este că natura umană este perversă și, împinsă de la spate de nevoi și de dorința unui efort cât mai mic, l-a făcut pe om să jinduiască la ce avea altul, de-a gata. Căci, da, deja apăruse conceptul de proprietate. Și așa au apărut războinicii, prădătorii. Sau poate că se ascunseseră ei pe undeva încă de la începutul lumii, dar numai acum, când s-au înarmat și s-au organizat corespunzător, istoria a decis să-i menționeze.

          Făcând ca lucrurile să nu se mai poată opri aici.

          Nevoia de securitate, de data asta mai perversă, a împins omul să se organizeze în structuri complexe, să-și recruteze proprii războinici la nivel de organizație și să-și eficientizeze mijloacele de producție a hranei și a celorlalte bunuri pentru a-i putea acomoda. Ducând astfel la apariția nevoii de teritoriu pentru agricultură și de tehnologie pentru armament.

          Lucrurile deja își luaseră viteză.

          Oamenii și-au făcut armate și au pornit războaie, au clădit imperii pe socluri de cadavre și le-au justificat cu nevoia de glorie.

          Însă nu despre latura războinică a naturii umane vreau să vorbesc, ci despre cea inventivă. Căci, cu cât structurile de organizare creșteau, cu atât și nevoile lor erau mai mari, cerând infrastructuri tot mai ingenioase și armate tot mai puternice pentru a nu se sufoca sub propria vastitate. Iar omul s-a depășit pe sine însuși și, sprijinindu-se pe tehnică, le-a construit. Imperiile au progresat. Nevoile le-au crescut. Infrastructura a trebuit să țină pasul. Și deci și tehnica.

          Mai e, deci, de mirare acum, când imperiile și-au schimbat structurile, s-au diversificat și și-au impus reguli noi, că nevoile lor de securitate și de prosperitate au căpătat doar complexitate?

          Și, evident, tehnologia a trebuit să progreseze ca să țină pasul. Câtă vreme vor exista nevoi care să mâne de la spate, va exista progres tehnologic, vor exista invenții, se vor descoperi lucruri noi, va exista știință, vor exista oameni de știință și inventatori.

          Iar știința schimbă lumea.

          Cum va arăta lumea de mâine? Care va fi impactul noilor descoperiri asupra vieților noastre? Ce tehnologie vom avea la îndemână peste o sută de ani? Dar peste zece? Dar peste o mie sau zece mii? E oare posibil a omul să nu-și pună aceste întrebări? Eu cred că nu. Eu cred că a apărut la om chiar o NEVOIE de a-și exersa anticipația. Și cine răspunde? Bineînțeles că SF-ul! Și încă într-un mare fel, căci este, pe lângă anticipație și sociologie, ARTĂ. Iar pentru ARTĂ există o NEVOIE umană separată.

          Există voci, în ultima vreme chiar destul de zgomotoase, care nu prea-i mai dau viață lungă, care cred că și-a cam spus ultimele cuvințele, iar acum o mai duce doar din inerție. Personal, nu pot să le dau dreptate. Poate că, atunci când ziua utopiei generalizate va veni și nu va mai exista nicio nevoie nesatisfăcută, atunci când știința și tehnologia nu vor mai avea tărâmuri noi de descoperit, iar omul va trăi în îndestulare fără pic de efort, când nu va mai rămâne niciun cotlon în care curiozitatea sa să nu-și afle răspuns, poate atunci știința și tehnologia vor înceta să mai progreseze iar lumea va rămâne neschimbată. Ziua utopiei, cea care va aduce stagnarea întru prosperitate, ziua în care nici știința nici arta nu vor mai avea nimic de spus, va ucide și SF-ul.

          Însă până atunci mai e foarte mult. În oceanele Terrei zac suprafețe enorme neexplorate, ca să nu mai vorbim de spațiul cosmic. Nanotehnologia promite pe zi ce trece lucruri tot mai incredibile, la fel și biotehnologia sau cibernetica. Știm cum va arăta ziua în care stelele ne vor fi la îndemână? Sau cea în care ne vom putea transforma trupurile de la tastatură? Ne sunt chestiile astea indiferente? Dar arta, putem s-o considerăm încheiată?

          Păi și-atunci, cum să moară SF-ul?