Cine poate şti cu exactitate, când a început şi când se va termina totul? Când se va întoarce lumea în haosul primordial, din care nu va mai renaşte asemeni păsării de foc? Biblia ne spune că toate acestea se vor petrece curând, dar oare cât înseamnă două mii unsprezece ani, când Eternitatea măsoară veacurile ca pe clipe?

A început cu un fluturaş agăţat de clanţa uşii, unul din acei mii de fluturaşi care împânzesc cutiile poştale, cu unicul scop de a te ajuta să-ţi umpli coşul de gunoi. La prima vedere, părea o reclamă pentru inaugurarea unui post de radio sau televiziune.

Cu litere mari, pe fundal întunecat se puteau citi următoarele: „ Eşti gata pentru Judecată de Apoi? 21 Mai 2011. Biblia o garantează. „ În josul pliantului găseai şi orarul de audienţă al postului Family Radio, ce difuza tratamentul pentru suflet în prize egale, de câte şaizeci de minute, una după micul-dejun şi cealaltă după cină. Colţul din dreapta era ocupat de un medalion cu silueta unui bărbat ce se ruga, îngenunchiat şi cu palmele împreunate, iar între mesajul de căpătâi şi program, era un citat din Apocalipsă: „ Strigă cu putere către Dumnezeu! „ .

Mai mult ca sigur că distribuitorul nici nu citise mesajul pe care-l răspândea acum şi nu bănuia ce impact ar fi avut el asupra celor mai sensibili. De atfel, nimeni nu ar şi-ar fi putut imagina.

*

Jed Paymons trăia după propriile lui reguli. De cinci ani, de când se angajase la institut, locuia singur în garsoniera lui, dintr-un imobil cu vedere la stradă. Colegii îl respectau, dar nu l-ar fi invitat la o bere, fiindcă ştiau că bărbatul i-ar fi refuzat, plângându-se de lipsa somnului, pe când vecinilor le era indiferent, căci abia dacă îl vedeau la şedinţele comisiei de locatari şi nu primea vizitele nimănui. Deşi un bun astronom, Jed era nesocial şi introvertit, lucru care displăcea multora.

Alarma ceasului şi soneria mobilului se declaşară amândouă în acelaşi timp, urmate de o bubuitură straşnică însoţită de un val de înjurături din cele tari. Jed, care adormise în faţa laptopului, întins pe spate, peste speteaza scaunului cafeniu, din lemn de trandafir, tresări puternic la auzul zgomotului şi căzu cu tot cu mobilă. Nu era prima dată când adormea în faţa computerului, lucrând peste limitele puterii omeneşti, ca o maşinărie suprasolicitată, fidelă până la ultima vibraţie.

Se ridică şi-şi scutură hainele, amintindu-şi brusc că nu mai aspirase de câteva săptămâni covorul persan, şi aşa pătat cu cafea şi sos, apoi se repezi la ceas, închizând enervanta alarmă. Nu dormise mai mult de două ore şi dacă dacă n-ar fi avut o întâlnire importantă cu un coleg de la institut, probabil că şi-ar fi petrecut acea sâmbătă de mai dormind neîntors.

Apelul era de la Eric; probabil, voia să-i amintească de întâlnire, aşa că nu-l sună înapoi. Căscând cu poftă, ridică scaunul căzut. Apăsă butonul filtrului, apoi pe cel al telecomandei, deschizând micul televizor de pe marginea barului. Din difuzorul televizorului răbufni o melodie hard rock.

Jed care se întorsese să ia punga de zahăr de pe bar, se răsuci panicat şi apăsă insistent butonul telecomandei; nu-şi amintea să fi urmărit de curând vreun post muzical şi nici cu volumul acela înalt. Mută canalul pe postul de ştiinţă, dar în locul lui, găsi unul religios; următorul canal era cel de ştiri, care prezenta publicitate.
Mută canalele la întâmplare şi socoti că nu funcţiona cablul, căci înafara celor trei posturi, nu se mai difuza nimic. Optă pentru canalul de ştiri; voia să mai audă şi altceva înafara mesajelor profetice ce-l asfixiaseră în ultimele zile.

Scoase cana din filtru, puse câteva cuburi şi amestecă în grabă. Apoi, turnă cafeaua în termos, închise televizorul, capacul laptopului în stand-by şi ieşi pe uşă.

Jed desfăcu pliantul de pe clanţă şi îşi căută febril cheile în buzunarul de la sacou. Înghiţitura de cafea, băută pe fugă din termos, nu-l dezmeticise îndeajuns ca să înţeleagă ce tocmai citise. Citi din nou şi cu mai multă atenţie; nu fiindcă l-ar interesat, ci din curiozitate, să vadă ce au mai născocit ăştia cu povestea apocalipsei lui Mr. C. , cum îl porecliseră pe venerabilului realizator de emisiuni radiofonice religioase.

Bărbatul avea propria lui concepţie despre Sfârşit şi nimic nu i-o putea schimba, că doar văzuse cu ochii lui planeta despre a cărei existenţă se vorbea din ce în ce mai mult. Colegul lui, Eric susţinea că pipăise cu propriile degete monumentul mayaş şi cu toate că era credincios, se gândea la ipoteza asta.

Lăsă micul termos de culoare neagră pe caloriferul de la intrare şi căscând din nou, se aplecă să încuie uşa garsonierei. Puţin îi păsa de vecini, ca să se sinchisească de cheile scăpate cu zgomot, pe gresia murdară.

Abia când se aplecă după ele, observă că stătea într-o pată de urină şi luându-se după urmele ce se întindeau către prima treaptă a scării, distinse şi câţiva stropi de sânge.
„ Drogaţii naibii „ îşi zise cu dezgust. Înseamna că menajera nu venise să-şi îndeplinească îndatoririle profesionale.

De altfel, avea impresia că era prea linişte; chiar şi bâtrâneii ce jucau table pe bancuţa de la intrare lipseau. Însă cauza putea fi chiar faptul că era zi liberă. După ce încuie, îşi strecură cheile în buzunarul sacoului stacojiu şi ridică termosul. Trecând pe lângă scrumiera din dreapta intrării, mototoli pliantul din mână şi-l aruncă peste chiştocurile de ţigară, ce se aflau şi acum în scrumieră.

De cum deschise uşa de sticlă, liniştea se sparse asemeni unui porţelan chinezesc, în mii de bucăţi multicolore, fiecare cu personalitatea şi trările sale distincte. Jed, care voia să meargă spre locul de parcare, rămase nemişcat, asimilând un şoc violent. Dacă ar fi fost smerit, ar fi putut crede că a trecut de poarta infernului, dar cum nu era, îi veni în minte cuvântul „ poluare „ , una fonică şi vizuală, deopotrivă.

Aerul era aproape irespirabil. Ridicându-şi fruntea, văzu un nor gros de fum ce întinase albastrul cerului şi care părea să fie emanat de pe cealaltă parte a blocului. Jed sesiză un zgomot aerodinamic, ce putea să însemne că un elicopter de urgenţe se ocupa de incendiu.

O ambulanţă de transport, fără şofer şi cu ambele portiere deschise larg dormita în mijlocul aleii. Arşiţa aceea de gustar părea să fi topit cauciucurile, iar vopseaua se degradase, de parcă maşina ar stat acolo de zile întregi. Poate că dincolo de uşa blocului nu era iadul, dar canicula ivită din senin, creia un oarece disconfort.
Întregul vacarm de proteste, claxoane şi sirene provenea de pe bulevard; Jed era convins că profeţia trebuie să-i fi scos pe oameni din case. Nu înţelegea cum de nu auzise nimic, mai ales cu liniştea aceea infernală.

Nu putea şti gradul de risc al incendiului, aşa că se hotărî s-o anunţe pe fosta lui iubită, care locuia la etajul doi al aceluiaşi imobil. Se despărţiseră cu doar o lună în urmă; Jed primise decizia ei printr-un mesaj offline de messenger, în care îi enumera nişte motive nu prea serioase, printre care şi împuţinarea întâlnirilor amoroase. Pe Jed îl amuzase la momentul respectiv, gândindu-se că aflase dovadă nedorită că Sophia era o ipocrită de prim rang.

După relaţia asta, se străduia să se convingă că nu avea nici timpul şi nici cheful necesare unei relaţii mai lungi de o noapte. Şi asta, fiindcă i se mai întâmplase să-şi imagineze cum o posedă nebuneşte şi nu o dată urcase iarăşi la etajul ei. Dar, de fiecare dată, ezitase să bată la uşă şi coborâse scările, înjurând; a doua zi, se felicita singur că nu se lăsase dispreţuit.

Se deplasă spre locul unde îşi parcase automobilul, un Ferrari 458, roşu metalizat, timp în care o apelă pe Sophia. Se opri în dreptul maşinii, cercetând strada.
Traficul era extrem de aglomerat, iar şoferii claxonau, nervoşi, aruncându-şi unul altuia invective cât mai usturătoare. Se lămuri imediat ce anume provocase ambuteiajul; în capătul străzii, se ciocniseră două autoturisme, iar o maşină de poliţie al cărei membru de echipaj, în persoana unui poliţist burtos cu o portavoce în mână, pe jumătate ieşit prin geamul deschis al portierei, încerca zadarnic să înainteze printre maşini.

– Sophia?… Ăăă, bună. Ştiu că o să-ţi pară ciudat că te sun după această perioadă. Dar am considerat că tu trebuia să faci primul pas, mai ales că nu mi-ai răspuns la niciun fel de mesaje…

– „ Ahh, ce surpriză!… îl întrerupse o voce în care se citea o doză de sarcasm. Jed, ce-şi repetase de zeci de ori în minte acest mic discurs, tăcu dezarmat. Să nu spui că ţi-am lipsit. Sigur n-ai greşit numărul, domnule Paymons?… „
Vorbele ei dădeau impresia că el ar fi părăsit-o şi nu invers. Meschinăria femeii îl făcea să turbeze.

– Nu, răspunse pe un ton ferm. N-am uitat niciodată numărul tău, recunoscu apoi, pe un ton aproape duios. Dar n-am să te mint, adăugă cu asprime, dacă nu era ceva important, nu m-aş fi deranjat să sun.

Privind spre capătul opus al bulevardului, printr-o tentativă de a suprinde o imagine de ansamblu, din locul unde se afla, descoperi un alt autoturism incendiat, în mijlocul drumului, spre care făcea eforturi să ajungă o maşină a Serviciului de Urgenţă. Nu se auzea nimic dinspre maşina ce ardea încă domolit; spera ca pasagerii să fi fost deja salvaţi, deşi nu vedea nimic care să-i confirme asta.

– „ Cât eşti de drăguţ… Mă aşteptam să fii aceeaşi zdreanţă nenorocită. „

Deodată, peste glasul sirenelor şi al claxoanelor, Jed captă un zgomot de sticlă spartă. Magazinul de electronice de vis-a-vis era vandalizat de un grup de tineri cu bâte în mâini.

Jed îşi dezbrăcă sacoul şi-l aruncă pe canapeaua din spate a maşinii. Purta un tricou negru cu nişte simboluri bizare.

– Ţi-am spus că sunt ocupat, se răsti el, munca îmi ocupă tot timpul. N-am să mă scuz că oricum, n-ar avea niciun rost. S-a întâmplat ceva…

– „ Da? Ce anume? întrebă femeia, amuzată. Te-ai procopsit cu vreo puştoaică pe care ai lăsat-o gravidă? Nu m-ar mira, să ştii. „

Ascultând de un impuls de moment, Jed apăsă nervos butonul care anula convorbirea. Dacă nu-l lăsa să vorbească, n-avea decât să se descurce singură.
„ Se îngroaşă gluma „ , îşi zise bărbatul. Toată dezordinea asta îl zăpăcea şi-l obosea, în mod egal. Reuşea fără prea mult efort să asocieze aceste imagini cu ceea ce citise sau văzuse prin filme, referitor la tema Apocalipsei şi asta îl tulbura.

Se întoarse spre blocul său, intră în imobil şi ocolind petele de murdărie, descuie urgent şi scoase geanta de voiaj de sub pat. Apelă din nou numărul femeii.

– Şi dacă ar fi fost aşa, de ce naiba crezi că aş fi apelat la tine?… Îşi înghiţi o înjurătură. Ahh. Norocul tău că nu insult doamnele!

– „ Tu n-ai norocul ăsta, dragule. „

– Termină, o întrerupse. Prost sunt eu că-mi pasă de tine, să nu mori.

Filtrul de cafea, laptopul, câteva tricouri, şosete şi lenjerie fură îngrămădite în geantă, laolaltă cu cartea de pe noptieră, conserve şi alte produse alimentare, ce nu necesitau lădiţa frigorifică. Pe aceasta o umplu cu sticle de bere, cutii de lapte, suc şi fiole de calmante, cele din urmă pentru migrenele pe care le avea dese ori.

– „ Ai vrea să mor, nu? Nenorocitule! ţipă Sophia. Ei bine, era să ţi se îndeplinească dorinţa, că azi era să dăm cu toţii colţul, ne duceam în iad, unde îţi doresc să ajungi curând, idiotule. „

Jed aproape scăpă din mână aparatul foto digital.

– Ce-ai spus?!…

– „ Ce-am spus? repetă ea, neluându-l în seamă. Că era să murim. Un nebun a aprins nişte ziare pe covorul din sufragerie, speriat de profeţia cutremurului mondial. Cică striga în gura mare, când a venit poliţia că el nu aşteaptă să moară, ci moare când vrea el. Şi mai vrea să ne ia pe toţi cu el. „

Aici Sophia scoase un chiţăit, amuzată. Jed se aşeză pe marginea patului.

– „ Zice că ar fi tăiat o conductă de gaze, pe undeva, nu ştiu. Oricum, poliţia a spus că sunt prea ocupaţi cu protestele astea stradale şi au preferat să evacueze blocul. Deci, sfatul meu, să zicem, prietenesc, e să rămâi în braţele iubiricii tale sau să te înneci mai departe în paharul cu votcă… ori ce naiba faci tu acum… Oricum, să nu te întorci acasă, punct. „

Bărbatul îşi frecă uşor fruntea, zâmbind amar.

– Sunt acasă, Sophia, rosti cu voce moale, atât de blând de parcă următorea replică ar fi fost o invitaţie izvorâtă din cea mai adâncă dragoste.„ Vino şi tu, să ne iubim până ce apar zorile…. „ Oare ce-ar fi zis nebuna, dacă i-ar fi spus asta?

– „ Administratorul a bătut la fiecare apartament în parte, a ciocănit, ca să fie sigur că nu rămâne nimeni în clădire. Poate ţi-a dispărut simţul auzului, dar unde e cel olfactiv?! Sunt gaze, frate! „

– Am nasul înfundat, recunoscu Jed. Şi nu a bătut nimeni, Sophia, nu la uşa mea. Nici măcar pliantul de pe clanţă nu era mişcat, îşi aminti atunci.

– „ Eh, cum te-ai purtat cu oamenii, aşa s-au purtat şi ei cu tine. Ai luat o mare ţeapă. Hai, pleacă naibii de acolo cât mai eşti întreg! „ mai zise femeia, apoi închise.
„ Cum m-am purtat eu cu oamenii „ îşi repetă Jed, clătinând din cap, năucit. Ei bine, de atunci acolo, n-avea să-i mai pese de nimeni, dacă unora, ca vecinii cu care vieţuise timp de cinci ani, n-au catadicsit să-i bată la o nenorocită de uşă.

Nu se gândise până atunci ce lucruri ar fi luat cu sine în cazuri de urgenţă, aşa că îşi pusese cam ce i-ar fi trebuit dacă ar fi mers într-o vacanţă. Îşi dădu seama că trecuse ceva timp de la ultima ieşire din cotidian şi căutând să-şi amintească cât, se prinse că nu mai ştia nici când îşi luase ultima zi liberă. Deci, poate că nu era atât de rău, dacă îşi imagina că pleacă într-o vacanţă.

Era convins însă că ce se întâmpla afară era doar începutul şi n-avea să se mai întoarcă niciodată în acea casă. Se amuză de propria-i naivitate.

Ridică geanta pe umăr, apoi îşi petrecu pe după grumaz şnurul aparatului foto şi luând lădiţa, ieşi din garsonieră. Nu se mai obosi să încuie după el.

Un cocktail Molotov zbură la doi metri de capul lui şi se izbi puternic de uşa din sticlă de la intrare. Jed se răsuci spre geamul spart, din dreapta sa şi se îndepărtă atent, cu spatele, sfredelind cu ochi îngustaţi de furie, perdeluţa cafenie pe care focul deja o învăluise. Un atac impersonal care-l convinse că e timpul să plece.

Dar nu se clinti din loc. Urmări absent cum bezina scursă din sticlă se întinde spre covoraşul negru şi prăfuit, din interior, pe care se încă se mai distingea mesajul de întâmpinare. Limbile de foc îl destrămară într-o clipită de parcă nici n-ar fi fost.
Bărbatul se încruntă. Simţea o plăcere sadică în a vedea aceste semne ale degradării şi dacă ar fi stat să se analizeze, poate că s-ar fi îngrijorat. Dar n-avea timp pentru asta.
Îşi săltă geanta şi se îndreptă cu paşi elastici spre automobil. Pe cealaltă parte a străzii, doi poliţisti loveau cu bastoanele pe doi dintre vandalii de mai devreme, în timp ce alţi doi fugeau în josul străzii, cu câte o plasmă în braţe.

Jed îi privi liniştit, de parcă ar fi urmărit o scenă obişnuită. Aruncă geanta pe bancheta din spate, apoi urcă, punând lada frigorifică pe scaunul pasagerului. Trânti portiera şi se alătură şirului de maşini, forţându-se să rămână calm.Traficul părea să se fluidizeze şi asta mai potolise puţin spiritele.

Desfăcu pachetul de ţigări cu degetul mare şi în timp ce scotea o ţigară din buze, se aplecă să deschidă radioul. Îl întâmpină o cascadă de paraziţi; răsuci butonul, înjurând şi bâjbâi în torpedou după brichetă. Aprinse ţigara, apoi se chinui să găsească un post; spre surprinderea lui, află aceleaşi trei canale pe care le găsise la televizor, muzică rock, ştiri şi religie.

Nu se miră deloc. Scrumă peste geamul deschis al portierei şi demară, înscriindu-se în trafic. Postul de ştiri transmitea live din centrul oraşului, unde se adunaseră două grupuri de protestatari. Poliţia şi ambulanţele făceau eforturi să menţină situaţia în limite cât de cât normale, având în vedere că infracţiunile luaseră amploare în ultimele zece ore.

Se ajunsese foarte lesne la atacuri verbale şi chiar fizice între protestarii. Crainica susţinea că grupul adepţilor „ apocalipsei de weekend „ veniseră cu gânduri paşnice, dar răspunseseră într-o ultimă instanţă atacurilor sataniştilor. Primii aduceau sfaturi pentru vindecarea sufletului şi la dragoste curată, pe când ceilalţi îndemnau la tot ce aduce bucurie trupească şi care, după spusele lor, nu poate fi rău, dacă te face să te simţi bine.

Jed se gândi că dacă ar fi fost pus în situaţia să aleagă, ar fi optat totuşi, pentru tabăra credincioşilor, fiindcă ăştia erau măcar cuminţi, iar el avea nevoie de linişte.
Spicheriţa vorbea acum despre miile de cetăţeni din întreaga lume care îşi părăsiseră casele, temători de profeţia liderului spiritual, refugiindu-se în locuri deschise. Mulţi dintre cei care aşteptau în trafic şi acceptaseră să fie chestionaţi de reporteri, spuneau că merg la ţară sau la pădure; cei mai norocoşi aveau deja un loc asigurat în adăpostul-hotel anti-apocaliptic al unui celebru magnat din industria hotelieră.
Jed stinse ţigara în scrumira fixată în suport şi înainte de a-şi aprinde o alta, căută prin torpedou, dar nu mai găsi niciun pachet nefolosit. Înjură cu năduf, dându-şi seama că trebuia să oprească pentru ţigări. Şi asta, fiindcă dacă îşi găsise maşina neatinsă, acum îi era frică s-o mai lase nesupravegheată, căci o maşină bună, funcţionabilă era un dar oferit de zei, în acele ore cumplite.

Acesta era şi motivul pentru care nu părăsea automobilul, deşi se deplasau extrem de încet. Scotoci iar prin torpedou şi surâse mulţumit, găsindu-şi pistolul. Nu-l folosise niciodată şi nici nu voia să facă asta, dar se simţea mai bine, ştiindu-l acolo.
Spicheriţa continua ştirile, citind o listă a ţărilor unde se petrecuseră uragane, cutremure de pământ, eclipse parţiale şi erupţii vulcanice, toate astea în ultimele douăsprezece ore. Nu erau atât de grave, erau poate fenomene ce se petrec zilnic, în diferite părţi ale lumii, dar era o problemă cumularea lor în acea zi.

Era greu de admis că semnele acestea existau şi duceau neîndoios spre un Sfârşit pe care nimeni nu-l crezuse. Jed însă se străduia să rămână sceptic; atâta vreme cât pe el nu-l atinsese niciun fenomen, putea să creadă că ce auzea la radio erau poveşti de adormit monştri.

Se uită în retrovizoare şi un zâmbet vag însenină chipul obosit ce se reflecta în oglindă. Jed avea încă trăsături fine la cei patruzeci de ani ai săi, iar ochii albaştri, deşi trişti, mai păstrau o fărâmă din voiciunea tinerească. Îşi trecu o mână prin părul şaten cu nuanţe aurii şi sprijindu-şi cotul pe marginea geamului, oftă şi îşi lăsă fruntea în palmă.

Femeia vorbea despre instabilitatea atmosferică şi pe asta Jed o simţise din plin. Era foarte cald şi nici nu venise anotimpul văratic. Poate că până la apus, avea să şi ningă.
Acum era convins că nu va ajunge la timp la întâlnirea cu Eric, dar parcă nici nu-i păsa. Îşi desfăcu o cutie cu bere şi bău câteva guri, că doar se mergea cu viteză de melc şi poliţia era ocupată cu altele.

Aurelia Chircu s-a născut pe 13 februarie 1980 în Bucureşti. Activitatea literară şi-a început-o în 1996 când a publicat în revista şcolară Noi despre noi din Alba-Iulia. A publicat în în revistele online Egophobia, Faleze de piatră şi Suspans.