Ultima staţie, Timbuctu

1.
După terminarea lucrărilor congresului mondial privind consecinţele deşertificării, anul acesta lucrările s-au desfăşurat în mod fructuos în Cimkent, m-am hotărît să-mi acord o mică vacanţă. În loc să mă îmbarc într-un aerocargo de linie și să ajung la domiciliu în maximum zece ore, mi-am rezervat bilet la vechiul transcontinental Blue Streak, care pleacă din Saint Petersburg şi ajunge la Capetown într-o săptămînă. Pare o excentricitate, ca în anii 2050, să mai călătoreşti folosind un monorail cu propulsie electromagnetică, dar ideea de a parcurge drumul spre casă într-un vagon, legănîndu-se lent la nici 300 de mile pe oră, mi se părea relaxantă. Nu mai călătorisem pe şine din adolescenţă, cînd accidentele feroviare erau mult mai frecvente decît astăzi, dar am avut mereu nostalgii de globtrotter voiajînd, ori de cîte ori se ivește prilejul, cu mijloace de transport desuete.
Compartimentul bussines-clase în care m-am instalat era complet gol, o muzică ambientală leneşă, un soi de melopee cu tînguiri orientale îmbia la somn, aşa că m-am întins pe canapeaua largă, din pluş sintetic ultramarin şi, fiindcă peisajul se derula monoton, în goana trenului puteai admira prin hublourile panoramice doar nesfîrşitul zid galben-cenuşiu al colinelor, am aţipit imediat. N-am dormit mai mult de jumătate de oră cînd, o zgîlțîitură puternică m-a deșteptat fără menajamente.
”De ce s-a oprit?” am întrebat năuc o hostess tinerică, brunetă, cu ochi migdalați, purtînd o uniformă bleumarin bine ajustată pe trupu-i zvelt, care s-a ivit lîngă mine.
” O nimica toată, se repară linia, dar nu durează mult!” a ciripit ea și a fugit să aducă răcoritoare, fiindcă în compartiment se instalase un zăduf neașteptat, dar eu -am observat nicio echipă de constructori feroviari ori mecanici care să se agite în peisaj. Probabil că conductorul avea motivele sale personale să oprească trenul.
După vreo alte două ceasuri în care m-am zgîit pe fereastră, spre rambleul pustiu, mărginit de salcîmi desfrunziți, monorailul s-a pus din nou în mișcare.
La Moscova a urcat în compartiment, împreună cu alţi cinci-şase călători, un ins mătăhălos roșcovan și ras în cap tîrîind un geamantan vetust din piele roasă cu încuietori din alamă care, după ce şi-a vizat cardul de călătorie, s-a proţăpit în dreptul meu.
„ Eiii, măiculiţă-mare, se pare, pretene, c-om călători laolaltă!” a bombănit el într-o dialect volapük destul de corect, dar cu un accent bolovănos, trîntindu-şi valiza, după toate aparenţele destul de grea, în compartimentul pentru bagaje.
I-am scanat în tăcere faţa jovială şi sangvinică, spuzită de vinișoare, cu trăsături rudimentare, vizibil slave dar el, fără să se sinichisească, mi-a întins o mînă mare, cu epiderma roşie şi aspră, un fel de tetrapod butucănos, diform, căruia îi lipseau trei falange, una de la policar şi două de la index. Surprins, i-am strîns-o repede, fără să am timp să-mi trag o mănuşă antialergică, din cauciuc siliconat, aşa cum procedez de obicei în astfel de situaţii.
„ Stroganof, ca pe potol, Stroganof al treişpelea”, a spus tolănindu-se pe canapeaua alăturată, fără să observe aerul meu dezgustat.
”Încîntat, am mințit, faceți-vă comod, e loc berechet!”
„Călătoreşti departe, mătăluţă?”m-a interpelat curios, întinzîndu-şi labele picioarelor imense, încălţate în bocanci cazoni, cu talpa groasă, pe canapea.
„ Pînă la Timbuctu!” i-am răspuns scurt.
„ Ahaaa…asta unde vine, pîn Tibet, pă undeva, pe la gălbejiţii ăia care se închină la vaci, oi şi capre, nu-i aşa?”
„ Nu, e-n Africa, pe malul Nigerului! Dumneata?”
„ Departe și io… pîn’ la Birobijan, ce să zic, cum te văd şi cum mă vezi…”
N-am reuşit să-mi înăbuş un chicotit:
„ În cazul ăsta cred că dumneata ai greşit trenul…ăsta merge spre Abidjan, via Casablanca, trebuia să iei transiberianul!”
A rînjit cu superioritate şi a scos din buzunarul cu clape a vestonului verde-kaki ponosit o ţigară de foi maronie, noduroasă, de proastă calitate, vîrînd-o între incisivii rari şi îngălbeniţi.
„ Să vezi trebuşoară… io am cerut belet păntru Vladivostok şi ăştia mă trimet la negroteii dîn Africa…da’ pagubă-n ciuperci, cum zicea batiuşka, om trăi ş-om vedea…ce mi-i Birobidjan, ce mi-i Abidjan… mai greşeşte omu’ darămite computărele!”
„ Cine e batuska?” m-am interesat amabil, dar blestemîndu-i în gînd limbuţia care-mi spulbera liniştea călătoriei.
„ Batiuşka, cu şî…ăl bătrîn, taică-miu, a prins o sută unșpe ani, da’ n-a pus apă-n gură, toată viaţa lui şi nu s-a atins de drăcoveniile astea electronice, niciodată, cum te văd și cum mă vezi!”
A început să pufăie cu poftă din ţigară de parcă n-ar fi fumat de trei ani, umplînd spaţiul cu nori înecăcioşi de fum, mirosind amărui-dulceag a buruieni pîrlite, pînă cînd o voce metalică, suprapunându-se peste fluierăturile senzorilor termici, a anunţat:
„ Sursă de incediu în sectorul C-4. Nu intraţi în panică, extinctoarele individuale se vor activa în șase-cinci-patru-trei-două secunde!”
Stroganof a stins, oftînd ca un puști căruia în iei acadeaua din mînă, chiştocul de talpa bocancului, iar piuiturile au încetat instantaneu, după care scos la iveală un butelcă plată din polietilenă, plină cu un lichid opalescent. A luat o duşcă lungă, plescăind din buze, apoi a şters cu mîneca gîtul flaconului și mi l-a întins:
„ Mata nu ești prea vorbăreț din fire, cum te văd și cum mă vezi… aveam pe vremuri un vătaf la copoii de vînătoare, tot așa, scoteai vorbele cu cleștele din el… Ia o guriţă, să vezi cum te dezmorţeşte la limbă… io nu plec la drum fără oleacă de licoare dintr-asta!”
„ Ce conţine?” am întrebat prudent, înainte de a duce la buze recipientul.
„ Apa vieţii… samagon, basamac din ăl bun, hiert dîn cartoafe, marfă de contrabandă, nu rachiu falsificat distilat dîn chemicale!”
Întotdeauna am fost curios în privinţa diversităţilor etnice și a cutumelor alimentare ale diferitelor rase, așa că am sorbit puţin, cu precauţie din flacon. Lichidul mi-a ars limba și esofagul, avea un gust scîrbos de alcool cu resturi cetonice, lăsîndu-mi în gură o aromă putridă, dulceagă şi persistentă. Am început să tuşesc, iar tovarăşul meu de călătorie a dat nedumerit din umeri:
„Aşa-i că-i straşnic? Simţi cum te unge la inimioară, foc lichid, nu alta!”
A băut încă două înghiţituri prelungi, apoi s-a întins pe canapea, cu vestonul împăturit sub cap şi a picat într-un somn profund, întrerupt doar de reprizele de sforăit răsunător care îi zguduia tot trupul mătăhălos.

2.
La New Erevan a urcat în vagon un singur călător, un tip slăbănog, de talia unui copil de zece ani, înveşmîntat într-o salopetă albă din kevlar, cu multe buzunare şi fermoare din inox, prea largă pentru silueta lui firavă. Printr-o stranie coincidenţă, slăbănogul avea bilet de călătorie tot în sectorul C-4, aşa că s-a îndreptat spre noi. S-a proţăpit în dreptul canapelei, ne-a scruntat posac, avea o mutră spelbă, nişte ochişori fără gene, tulburi ca apa mlaştinilor, înfundaţi în orbite şi prea apropiaţi de nasul lung, osos ca un clonţ și ne-a interpelat răspicat, cu o voce piţigăiată, potrivită staturii sale neînsemnate.
„ Sorry to bother, gentlemans, dar se pare că locul meu este plasat aici… de altfel, întotdeauna cînd călătoresc pe șine, îmi rezerv canapeaua din mijlocul compartimentului, de preferinţă pe latura de nord și în sensul de mers al trenului!”
Rusnacul, deabia trezit din somn, l-a măsurat buimac, apoi şi-a tras picioarele făcîndu-i loc să treacă. Înainte de a se aşeza comod, piticania s-a înclinat ceremonios.
„Alow me, numele meu este Aodhán Robespierre Gaunt, esq. , earl de Crock-on-the Hill, din ramura Scraggy a Gaunţilor din Sutherland!”
Stroganof i-a scuturat mîna, mai-mai să i-o smulgă din umăr, dar eu, care am adesea rezerve greu explicabile cînd sunt obligat să îmi rostesc numele adevărat dinaintea străinilor, am zis:
”Spuneți-mi Ishmael!”
”Enchanted, mister Ishmael…Ishmael, doar atît? Aveți cumva ancestors, cum se zice… ascedenți în branșa marilor harponieri de cașaloți sau poate… căci judecînd după pigmentația pielii și osatura faciesului aș zice că sunteți mai degrabă canak sau batav metisat cu maori!”
”Prea puțin probabil, străbunicul meu era un modest instalator în Tirana…”
” Oh, da, asta explică multe…probabil și confesional, nu? Sunteți șiit sau sunit?”
Nu i-am răspuns nimic, îndreptîndu-mi atenția spre peisajul întrezărit prin hublourile groase. În locul dunelor nisipoase se puteau observa coline stîncoase din rocă friabilă, acoperite cu vegetație brună, arsă de secetă, specifice Anatoliei. Stroganof a ațipit din nou, iar Gaunt, scoțînd dintr-unul din numeroasele buzunare ale overall-ului o cutiuță Ipad, a început să răsfoiască ediția online a unei gazete.
Înainte de a intra în tunelul Kemal-Golden Horn, care traversează subteran Bosforul, trenul a oprit cinci minute pentru verificarea etanșeității, prilej cu care am putut admira de departe ruinele Hagiei Sofia și cioturile bleu-tern, neașteptat de semețe, ale moscheei SultanAhmet. Impresionant spectacol, îl recomand tuturor celor care trec pe acolo, iar dacă vor simți un gol în stomac privind priveliștea vor putea stîmpăra senzația savurînd un kebab unsuros din carne de oaie neclonată!
Compartimentul s-a golit, iar Gaunt și-a pipăit vizibil îngrijorat buzunarele, în timp ce un băietan brunet, cu profil de efeb, înțolit în ilic și șalvari purpurii, purtînd pe creștet o tavă încărcată cu dulciuri și o baterie de bidoane din inox în spinare, a pătruns în vagon strigînd într-o anglo-saxonă cu accent cîntat:
”Lokum and cold water… ice-cream, lokum, sorbet, turkish delight, very cheap, excellent flavor!”
” Istanbulul a fost dintotdeauna plin de potlogari și hoți, dar nu vă fie teamă, mereu port cu mine bătrîna mea pușcoace, colt anaconda 44 magnum, cu proiectile din cauciuc!” m-a asigurat companionul meu, după ce l-a alungat pe turcaleț.
Garnitura BlueStreakului s-a pus iarăși în mișcare, nu înainte de a ne procopsi cu un nou tovarăș de călătorie, o blondină cu forme seducătoare, care răspundea la numele de Patricia Merveille, un pseudonim bine ales de altfel, într-adevăr, prezența ei de seducătoare te lăsa stupefiat de mirare.
Gaunt și Stroganof al treisprezecelea au rămas cu gura larg căscată, ca niște sturioni eșuați în mîl, dar eu mi-am dat seama imediat că nu e ceva coșer cu gagicuța. Prea sculpturale și bine proporționate îi erau formele, prea elastic și bine modelat bustul, prea strălucitoare carnația și perfect conturate buzele, ca să nu cazi, instantaneu, pe gînduri. Pînă și timbrul melodios al vocii sau felul în care îi cădeau pe umeri șuvițele de nuanța grîului copt o dădeau de gol. În mod sigur era un cyborg female din clasa premium, eșalonul SS, ”seducție specială”! Chiar dacă n-aveam personal niciun dubiu privind obîrșia și structura ei anatomică, cînd și-a ațintit irișii de peruzea spre mine și a ciripit ” merge careva dintre dumneavoastră la Fez?” mi-am simțit tensiunea arterială luînd-o razna. Ceilalți doi fraieri, după ce își recăpătară graiul, au început, care mai de care să o potopească cu atenția lor: au pornit aerul condiționat, apoi l-au oprit, au comandat răcoritoare, apoi pleduri, ceai brun și fursecuri cu miere, precum și alte fleacuri pe care le fac bărbații din specia noastră, atunci cînd le iasă dinainte un exemplar feminin tînăr, în timp ce ea accepta surîzătoare toate aceste dovezi ale puterii ei de seducție nemijlocite, fără să miște un degețel.

3.
Pe la Milano parcă ne cunoșteam de o viață toți trei, deși mamsel Merveille nu se arăta prea vorbăreață, probabil că la capitolele language memory și colloquial logic nu se învredniciseră să îi monteze un soft prea performant. Amănuntul acesta nu îl împiedica pe Gaunt să pălăvrăgească vesel, făcîndu-i complimente răsuflate și dîndu-și peste cap ochișorii înroșiți, cu ifose de libidinos bătrîn.
După ce am trecut pe podul Gibraltarului, la aproape jumătate de kilometru deasupra undelor fotogenice ale Mediteranei, atmosfera destinsă din vagon s-a stricat brusc, ca atunci cînd într-o zi cu soare nori deși de ploaie apar pe negîndite, taman deasupra pajiștii unde te-ai tolănit cu mîndra pentru un picnic.
” Ce frumos, a ciripit blondina, te ia cu fiori cînd vezi așa ceva, nu?”
Gaunt a început să se foiască neliniștit:
”Pe mine mă neliniștește efemeritatea unei astfel de construcții, e suficient un taifun mai hotărît sau un cutremur de opt pe scara Mercali și toată drăcovenia se năruie-n apă!”
”Aveți rău de înălțime?” am catadicsit să-l întreb, privindu-l cu ironie cu se agita într-una, frecînd podeaua cu tălpile și lovind cu palmele plușul pe care stătea.
”Nu, nici vorbă, am rău de timp…un sindrom rar de care suferea și prietenul meu, Lewis Caroll!”
”Interesant, n-aș zice văzîndu-vă atît de marțial!”a intervenit din nou, în conversație, miss Merveille.
”O vreme l-am tratat cu respectul cuvenit unei persoane, chiar numele i-l ortografiam cu majusculă, dar nu am reușit să ne înțelegem niciodată… a continuat să mă șicaneze și să mă persecute prin tot felul de manevre și distorsionări nătînge… mai ales cînd i se năzare să treacă peste pragurile energetice aprioric emergente magnetismului terian și să extragă radicali trigemelari din potențialele cu rază nulă de sincretism!”
” Trebuia să-l reduceți la o teoremă atemporală, printr-un algoritm de dezintegrare neexponențială!”, am căscat plictisit.
Tipul m-a privit confuz și a dat din mînă a lehamite:
”Dacă vă spun că e incorigibil… chiar în momentul ăsta a început să îmi provoace mici descărcări electromagnetice și perturbări gravitaționale la nivel celular!”
”Io, unu, cum mă vezi și cum te văd, mă pot magnetiza numa cu basamac veritabil, hiert din cartoafe, secară sau sfeclă!” a constatat Stroganof.
Earlul de Sutherland a strîmbat din nas:
” N-ați gustat malțul de trei ori distilat…asta m-ar calma, căci nu-i așa, cînd reperele sunt date peste cap nu putem proceda corect în consecință decît prin inversarea sensurilor primare… de pildă, observați o clipă ce mizerie-i pe trenurile astea…cred că mocheta n-a mai fost aspirată de dinaintea ultimului războiul din Golf…iar canapeaua, priviți și dumneavoastră, e prăfuită și roasă de molii. Scandalos, intolerabil de scandalos!”
Într-adevăr, , mocheta era ponosită, iar catifeaua canapelelor jegoasă, decolorată, ba chiar găurită pe alocuri, amănunte stranii pe care niciunul dintre noi nu le observaseră acum cîteva ore.
”Lasă pretene, a bombănit Stroganof, că nici serviciile nu-s mai dihai… nu tu caviar, nici samovoare pîntecoase cu ceai fierbinte!”
” Eiii da, s-a smiorcăi Gaunt, ou sont les trains d’antan? Pe cînd circulam cu Orient-Expresul, fiecare compartiment avea cabina sa de baie, utilată cu prosoape curate, săpunuri fine și tot dichisul…la București te serveau cu pîrjoale calde, iar la Varna îți puneau petale de roze pe pernă…”
”Ați prins vremurile acelea inimaginabile pentru noi, l-am întrebat, uimitor!?”
” Da, old pal, a aprobat el, rînjind, cu toate cutele pergamentoase ale feței mișcîndu-se alandala, le-am prins, îmi amintesc cu exactitate totul… era înainte de ultima mea criogenare!”
Nu aveam chef să-i ascult lamentațiile, ori mai rău cum îi dezghețaseră neuronii și-l puseseră doctorii în stare de funcționare pompîndu-i în vene hematii sintetice, așa că am propus, doar ca să ne mai treacă plictisul, un joc de societate. Patricia a bătut entuziasmată din palme, dar ceilalți doi au rămas refractari.
”Ador jocurile de societate, a ciripit ea, îl știți pe acela cînd spui un cuvînt, iar adversarul trebuie să formeze un cuvînt din ultimele două litere…cum se numește, păun, lăstun, cam așa ceva?”
I-am explicat pe îndelete cum se joacă bar-coba, dar n-am avut parte de prea multă distracție. După ce am epuizat trei duzini de întrebări, m-am dat bătut.
”Totuși, la ce cuvînt v-ați gîndit?” am iscodit-o plictisit.
” La nimic, a zîmbit ea cu o naturalețe jucată, ridicînd din umeri. Nimicul e-n toate, nu credeți? Priviți în jur, nimic nu e etern, totul pare fără să fie suspus scurgerii timpului!”
Am dat din umeri și am început să număr stîlpii de tensiune înșirați pe marginea rambleului, constatînd că de ore bune nu văzusem suflet de om, aripă de zburătoare sau picior de dihanie în preajmă.
După ce am trecut de Casablanca, lucrurile s-au înrăutățit izbitor. Catifeaua canapelelor se deșiraseră complet, doar pe ici pe colo atîrnau zdrențe ultramarin, pereții compartimentului se coșcoviseră complet, lăsînd scheletul metalic la vedere și permițînd razelor fierbinți să treacă prin ei, iar trenul și-a redus viteza simțitor, încît deabia se tîra pe rambleu cu maxim douăzeci de mile terestre pe oră. Uimitor era faptul că în tot vagonul nu vedeai țepenie de călător, doar noi patru, asudînd din belșug în îmbrățișarea vipiei sahariane.
Am privit-o cu atenție pe Patricia, pînă și rochița ei din poliester muselinat se pătase de sudoare la subsuori, iar ea, ghicindu-mi pesemne gîndurile, m-a lămurit posacă:
” Da, de obicei n-avem glande sudoripare, dar eu sunt un model evoluat, tropicalizat, dotat cu sistem de răcire lichid, altfel m-aș supraîncălzi și ar apărea disfuncții de coordonare neuronală și nu numai…”
Stroganof părea cel mai afectat dintre noi. Golise de mult butelca cu votcă și acum respira greu, hîrîit, marcat de o sete chinuitoare.
Tipa l-a privit cu detașare, nici milă, nici scîrbă nu se oglindeau în irișii ei azurii, o uitătură efectiv inumană și a aruncat, ca pe un pietroi fatal, o întrebare capitală în creștetul nostru:
”În definitiv, știe cineva în ce direcție merge trenul acesta?”
” Ultima dată știam că se îndreaptă spre Capetown”, am articulat cu greu, fiindcă îmi simțeam limba aspră și uscată ca talpa unei espadrile vechi.
” Nici vorbă ne duce la Vladivostock, a gîfîit rusul, boje-moi, ce bine-i acolea…nopțile de pe Amur, dănțuieli, muieruști mîndre, țigani cu acordeoane, artificii spuzind văzduhul, șampanie la gheață, într-un cuvînt, veselie cît cuprinde…”
” Neîndoielnic către insulele Hebride, sau poate Nova Scotia, a spus Gaunt. Deși condițiile climatice par să mă contrazică…”
” Prostii, a zîmbit larg Patricia, suntem în deșert, asta e clar… în cîteva ore, după apusul soarelui vom dîrdîi, iar mîine dimineață ne vom coace mai abitir!
”Situația e nasoală rău, nu știu cît vom putea supraviețui fără apă…cred că ar trebui să luăm trenul de-a lungul să vedem cum stăm cu proviziile de H2 0!” am conchis taciturn și m-am ridicat îndreptîndu-mă spre ușa de acces dintre compartimente.
”Te însoțesc, my pal, facem o echipă de intervenții sui-generis și explorăm toate vagoanele!” a sărit Gaunt, scotocind după pistolul său de jucărie.
Am luat-o înainte, nu prea încîntat de faptul că se oferise să mă ajute, fiindcă obrazu-i scofîlcit avea o paloare de var și tremura din toate încheieturile ca unul atins de malarie. Am trecut prin cinci-vagoane, tîrșîindu-ne pașii de-a lungul culoarelor goale, fără să dăm de țepenie de om, nici măcar un gîndac nu și-a intersectat pașii cu noi. Toate arătau deplorabil, cu pereții decojiți și canapelele rupte, ba unele erau năpădite de pînze de paianjen de parcă nu mai fuseseră utilizate de jumătate de secol.
Așa cum bănuiam, cînd am ajuns în capătul garniturii ne-am lămurit că locomotiva era condusă de un soi de mecanic feroviar automat, o drăcovenie computerizată de dimensiunile unei noptiere.
”Trebuie să oprim trenul, i-am spus lui Gaunt, pînă nu e prea tîrziu!”
” De ce să-l oprim, nu îți înțeleg raționamentul?” a scîncit însoțitorul meu.
”Nu știu, dar așa se procedează în toate filmele de acțiune care se derulează într-un tren scăpat de sub control!”
Am căutat zadarnic un buton sau o manetă de oprire, dar chestia nu avea nicio frînă, era pusă acolo pentru eternitate și nu aveai cum să ajungi la contacte, fiind protejată de o carcasă transparentă din metacrilat. Urăsc mecanismele care nu pot fi demontate sau înlocuite, așa că i-am cerut coltul lui Gaunt.
”Nu știu dacă o să reușești s-o găurești, conform amendamentului 33 al convenției internaționale de la Kabul, aplicabil posesorilor de arme pentru protecție personală, trage doar cu proiectile neletale din cauciuc!”
Am prins scula de țeavă și am lovit cu putere pupitrul, patul din fildeș compozit s-a făcut țăndări, dar ecranul a rămas intact. Ce era mai rău, dincolo de toate belelele, a fost că n-am găsit, cotrobăind inutil pe acolo, nicio picătură de apă.
Trenul de-abia se tîra, l-ar fi putut depăși și un olog în scaunul său pe rotile, iar cînd ne-am întors în compartiment lîngă ceilalți, a scrîșnit lung, macabru, din toate mațele-i electromagnetice și s-a oprit fără niciun avertisment.
” Și-acu ce facem, gaspadin?” a întrebat Stroganof.
” O luăm la pas, ăsta e filmul, n-avem ce face, cine a scris scenariul nu m-a consultat, am zis ridicînd din umeri, altă soluție nu-i!”
”Toate scenariile de supraviețuire în deșert recomandă să nu te îndepărtezi de vehicolul defect și să aștepți echipele de salvare. Orice altă acțiune e o nebunie!” a strigat Gaunt.
Avea dreptate, ne aflam fără dubii în deșert, asta ar fi observat-o și un orb, prin hublourile prăfuite ale vagonului nu vedeai, cît puteai cuprinde cu ochii, decît nisip încins, altceva nimic. Nu i-am luat însă în seamă lamentările, n-aveam chef să crăp acolo, în hărăbăraia aia defectă așteptînd să mă găsească, după două-trei veacuri, vreo echipă de arheologi amatori sub formă de mumie răscoaptă, așa că i-am retezat-o scurt.
” Supunem la vot… cine e pentru părăsirea vagonului și continuarea călătoriei per pedes, apostolește?”
În mod neașteptat, laba rusnacului a rămas nemișcată, în schimb Patricia și-a fluturat veselă mînuța.
”Dăm cu banul, a propus, așa se procedează în caz de balotaj!”
I-am întins o monedă de o liră, cu efigia queen elisabeth two, ieșită demultișor din circulație:
” Cap, rămînem în tren… pajură, plecăm!”
Am urmărit toți trei discul lucitor de alamă învîrtindu-se, două-trei-patru secunde nesfîrșite în aer, părea că e imponderabil, iar cînd, în sfîrșit, a căzut pe dosul palmei întinse, ne-am bulucit în jurul ei.
”Pajură, a oftat earlul de Sutherland…două din trei?”
Miss Merveille i-a făcut pe plac și de două ori la rînd, a picat iarăși pajura.
I-am îndemnat atunci să-și strîngă fiecare catrafusele și s-o ia din loc. Trecînd pe lîngă apetisanta blondină nu m-am putut abține să nu-i șoptesc:
”Nu-i nevoie de cine știe ce puteri telekinezetice, doar un pic de autosugestie și iuțeală în degete, nu-i așa?”
Ea m-a cadorisit cu un zîmbet inocent, fluturîndu-și genele de gazelă și a încălțat o pereche de săndăluțe comode în locul pantofilor cu toc cui de o palmă.
Am ieșit pe rînd din vagon, clipind, orbiți de razele încinse, spre depărtări. Cît te ducea cîmpul vizual, doar dune nesfîrșite de nisip roșcat, nici măcar umbra vreunei tufe ori foșgăiala vreunei vietăți. Bagaje nu aveam prea multe, doar Stroganof a insistat să-și care cufărul, după toate aparențele gol, fiindcă rezervele de trascău i se epuizaseră demult.
”Și-acu, dacă o luarăm la chicior, încotro?” a iscodit el.
Patricia a scos din poșetă un creion dermatograf și un șervețel de hîrtie.
” După calculele mele, am depășit acum cinci ore ergul El Hamra…culmile Ahaggar-ului sunt la est, El Djouf și oaza Hawal-Atar spre vest, dar prea departe de punctul în care ne aflăm…dacă, în schimb, ne îndreptăm spre sud și străbatem podișul Hadrar, în cinci-șase zile atingem Nigerul la Timbuctu!”
Ne-am holbat tustrei spre desenul schițat la repezeală și am admis că tipa avea sub calotă informațiile unei întregi echipe de topografi și cartografi.
”Totuși, dacă nu dăm de apă suntem terminați rapid, n-avem nicio șansă!” am bombănit.
”Vom găsi și apă, Ishmael, sub o formă sau alta…totul e să avem încredere în noi…în caz de necesitate puteți utiliza cei 5 litri de lichid sanguin cu care-s irigată, e 100% potabil!” mi-a răspuns ea luînd-o sprintenă înainte, unduindu-și în mers dosul seducător, de parcă solul încins, presărat cu bolovani colțuroși ar fi fost, nici mai mult nici mai puțin, trotuarul din Place Pigalle.
4.
Cel care n-a umblat niciodată prin deșert, barem jumătate de kilometru, habar n-are la ce cazne te supune un astfel de marș. Mergeam de cinci ceasuri și eram sleiți de puteri. Soarele arzător ne izbea creștetul cu suliți de foc, sudoarea ni se usca în cruste de sare pe tot corpul, ochii ne usturau, pielea ne frigea ca dogorită de un cuptor încins la maxim, iar buzele crăpate molfăiau fire de nisip, nici un strop de salivă nu ne umecta gurile. În paranteză fie spus, doar exemplul Patriciei ne țineau în picioare și bineînțeles felul ațîțător în care își fîțîia coapsele bronzate și șoldurile promițătoare dinaintea noastră, fiindcă mărșăluia cu spor în frunte, îndemnîndu-ne mereu să păstrăm ritmul. Cel mai stors de vlagă arăta Stroganof, deși își lepădase cufărul din care scosese o umbrelă mare, albă, sub care se adăpostea de soare.
”Poate ar trebui să umblăm noaptea și să ne odihnim ziua!” am opinat, oprindu-mă cîteva secunde să-mi trag suflarea și să-mi potrivesc pe creștet turbanul improvizat dintr-un prosop .
”Exclus, a spus Gaunt, noaptea pîndesc multe pericole în întuneric: bandiții tuaregi, hienele, poate chiar vreun leu singuratic!”
Spre surprinderea mea, rusul s-a înviorat brusc și a prins a declama cu voce răsunătoare:
” În ruinele din Efrosaib se-aude cucuveaua, unde cîntau fecioare acum rag lei singuratici…”
Earlul de Sutherland nu s-a lăsat mai prejos:
” Bahram, neîntrecutul la prins măgari sălbatici, sub trei movile zace, măgarii pasc pe ele…”
Mi-am dres vocea, scuipînd colbul care-mi năclăia limba:
”Ploaia, cînd perdelele-și adie
Peste-a firii blîndă armonie,
Udă și lalele prin grădini
Și-n pustie sterpii mărăcini!”
Deodată, Patricia s-a oprit, aplecată ușor în față, atentă, ca o gazelă pîndită în tufișuri de leoparzi:
” Șșșt, tăceți puțin…parcă se aude ceva, acolo departe, între dune!”
Ne-am ascuțit tustrei auzul și, fără niciun dubiu, am auzit un tunet îndepărtat, repetat și înfundat ca o bătaie de tobe.
” Credeți că poate să plouă în deșert?Ar fi, într-adevăr, un noroc porcesc!”
” Tunetul, în locurile astea, nu înseamnă, în mod cert, ploaie…”
” Poate fi bubuitul unei baterii de artilerie sau un semnal bătut la tam-tam…”
Am așteptat zadarnic, măcar o singură picătură de apă care să ne atingă obrazul ori buzele crăpate de sete, dar n-a plouat. Totuși, norocul nu ne-a părăsit cu desăvărșire. După încă o jumătate de oră de marș am dat peste zidurile din calcar ale unui puț. Gaunt a alergat spre ele, avea o rezervă nebănuită de energie în corpul lui scofîlcit, și a aruncat în gol o găleată nou-nouță din zinc, inexplicabil uitată acolo. Cînd am ajuns lîngă el, tocmai trăgea grăbit capătul funiei legată de toartă și ne-a arătat dezamăgit nisipul uscat dinăuntru.
” E secat…vom muri aici, deshidratați ca niște scrumbii uitate pe grătar!”
” Arunc-o încă odată!” l-a îndemnat Stroganof.
L-am urmărit, tremurînd de speranță, cum repetă operațiunea dar, vai! în găleată nu era strop de apă. Atunci Patricia a scotocit sub coaste, deșurubînd ceva sau rupînd niște sîrme cu degetele și a aruncat în puț un tub metalic subțire și lung de un deget. Imediat, din străfund s-a auzit vocea inconfundabilă a lui Lykke Li îngînînd ” I follow the rivers”.
” Hai, încearcă acum!” a spus ea cînd acordurile melodiei s-au stins.
Mare ne-a fost uluirea cînd, sub ochii noștri, din găleată a sărit viu și strălucitor un peștișor cu solzi argintii. Apă nu era în puț, dar fiecare găleată scoasă din străfund colcăia de pești: crapi-oglindă, roșioare, știuci de Nil, chefali, moruni, păstrăvi-curcubeu ba chiar și un țipar de mare, lung cît brațul. Captura ne-a salvat tuturor viața. N-aveam foc să-i perpelim, dar i-am mîncat cruzi, ba chiar am băut sînge de pește pînă ne-am potolit setea.
Am rămas peste noapte în acel loc providențial, ghemuindu-ne lîngă ghizduri, tremurînd și suferind amarnic din pricina frigului lăsat peste dune, dar totuși dimineața ne-a găsit teferi. Surpiza, cînd am făcut ochi, a fost să constatăm că blondina nu mai se afla printre noi.
” Afurisita, pațachina blestemată fir-ar ea a dracului să fie, blestemata, ne-a atras într-o cursă…acum a întins-o și a luat harta cu ea!” a suduit Gaunt.
”Care hartă, lord de ruină-n vîrf de munte, ți-ai pierdut mințile?”
” Ți-am spus să nu halești icre crude de mreană, îs belea curată…Odată pe Narîm, sau poate eram pe Lena, am făcut și io neghiobia asta, de-am zăcut o săptămînă în cîrpe!” a întărit și Stroganof.
”Netoților, a fugit cu harta comorii, drumul spre minele lui Solomon, legendarul Rio do Ouro al lui Goncalves și Anselme d’Ysalguyer, El Doradoul Africii… de ce credeți că ne-a adus blestematul ăla de tren tocmai aici?!”
L-am lăsat să delireze nestingherit și am urcat dunele pieptiș, mai mult pe coate și genunchi, căutînd zadarnic în nisipul încins urmele pașilor atrăgătoarei miss Merveille.
Tocmai renunțasem și vroiam să mă întorc la tovarășii mei de nenorocire cînd mi-a atras atenția sclipirea unei raze reflectate într-un pătrățel lucitor, conturat clar pe fundalul nisipului roșietic. Mi-am frecat pleoapele, de la distanță nu puteam să mă dumiresc despre ce e vorba și am privit atent suprafața vitroasă, apoi am coborît în fugă panta, urlînd și rostogolindu-mă într-acolo. Dintr-o dată, m-am pomenit că admir o îngrămădire de cuburi albe, nemișcate în bătaia soarelui, înconjurate de ziduri scunde din lut ars la soare și petecele verzi ale grădinilor, palmieri și curmali înalți cu coroana rotată unduind răcoroși, ba chiar și dungile umede ale canalelor de irigație risipite peste podiș.
”Fata morgana, fraiere!” am șoptit dezamăgit, convins că eram victima unui miraj banal și m-am prăbușit inert în nisip.
Nu știu cît am zăcut acolo, m-am trezit din leșin cînd o mînă enormă a prins să mă zgîlțîe cu blîndețe, iar chipul roșcovan al lui Stroganof a rînjit deasupră-mi:
” Dășchide ochii, pretene de-amu ni-s scăpați…ai avut direptate, ajunsărăm la Timbuctuu’ ăla…da’ bea încetișor să nu ți se-aplece!” a spus el întinzîndu-mi un bidon plin cu apă.
Da, ajunsesem în Timbuctu, dar totul în jur arăta straniu. Clădirile din lut uscat la soare, fără acoperișuri și fără ferestre, spoite cu var, stradelele înguste pe care forfoteau mauri gălăgioși, tuaregi încruntați, negri înțoliți în straie multicolore dar și europeni sau asiatici cu fețele gălbejite, pe scurt o colcăială de rase și neamuri, vorbind toți în graiuri pe care nu le înțelegeam. În cotul Nigerului se îngrămădeau tot felul de pirogi, veliere, felunci, sampane, galione, caravele și galere, nici un hidroglisor ori vreo ambarcațiune modernă cu autopropulsie, iar în sukurile colcăind de lume nu găseai să cumperi un amărît de ventilator, ori barem o băutură de la gheață. Oricum, banii noștri erau de prisos, fiindcă toate tranzacțiile se făceau acolo în fildeș sau în pulbere de aur. Stroganof și Gaunt au rămas la umbra unui chioșc, bucurîndu-se de răcoare și halind curmalele și smochinele picate pe sol, iar eu am început să hălădui o vreme pe ulițe, prin mulțimea pestriță. N-a trecut mult pînă cînd, în colțul unui căsoi din chirpici, am dat peste un ins deșirat, cu trăsături caucaziene ascunse sub un bărboi neîngrijit: Stătea acolo, nemișcat și slab ca un țîr în bătaia soarelui, înțolit într-o cămeșoaie maronie din pînză aspră și împărțea trecătorilor cruciulițe, mătănii din gogoloaie de lut ars și binecuvîntări grăbite.
”Ești european cumva?” m-am precipitat spre el, interpelîndu-l în toate limbile pe care le știam.
”Pax vobiscum, călătorule, a rostit el, continuînd într-o frangleză desuetă dar destul de inteligibilă, vin din abația Périgord să aduc cuvîntul Nazariteanului crucificat printre păgîni!”
” Să ai baftă, spor… în fine, succes, dar rogu-te, poți să-mi răspunzi la o întrebare simplă?”
” Nu există întrebări simple, a zîmbit el, doar răspunsuri pe potrivă… tot ce vrei să știi se află deja în mintea dumitale!”
N-aveam chef de polemici sterile, dar călugărașul m-a privit lung în ochi, iar irișii săi ca peruzeaua luceau veseli și al naibii de familiari.
” Patricia, tu ești?” m-am pomenit bîiguind și prinzîndu-l de mîneca rasei, amețit de surpriză ca un șoricel într-o prăvălie cu brînzeturi.
” Spune-mi fra Patricius, e mai nimerit avînd în vedere aparențele exterioare…dar ce vroiai să mă întrebi?”
” Nimic, doar că habar n-am cum să plec de aici!”
” Nimicul, messire, e ca și cheia unei ghicitori nedezlegate… vrei să afli? Caută și vei găsi…și-ți dau un ultim hint: caută pe la periferie și ferește-te de gropile de potențial, schemele și ițele lui Gauss nu-s chiar ipoteze neviabile!”
”Da, am oftat descurajat, tu, gagicuțo, te lăfăi pe marginea faliei temporale luînd ce coordonate vor mușchii tăi, dar eu o să pic cît de curând în groapa de potențial…nemaivorbind că n-am reușit niciodată să pricepde ce musai trebuie să calculez cosinusul unghiului solid dΏ cînd ar fi mult mai simplu să…în fine, mersi de informație, sper să meargă!”
Îmi venea să-l/s-o dau pe mîna unor derviși ori idolatri dispuși să-l facă martir, acolo pe loc, dar n-aveam ce face, am început să caut, fără să știu clar nimic, poate un mijloc să scap din timpul acela care se scurgea straniu, lent și fără rost, ca un pîrîu înnămolit.Timp fizic aveam destul, mai ales după ce companionii mei m-au părăsit. Gaunt a plecat primul, găsindu-și loc pe o caravelă genoveză care făcea trafic cu sclavi și fildeș, deși căpitanul pretindea că e negustor onest. Stroganoff s-a lipit de o caravană care pleca spre o destinație imprecisă, dar se pare că nu-i păsa, fiind foarte vesel că găsise niște cămilari care-l cinstiseră cu rachiu din curmale și rîdeau de poveștile lui, fără să-i priceapă graiul.
A trecut ceva vreme, nu-mi amintesc exact dacă au fost săptămîni sau luni întregi, pînă cînd, rătăcind prin mahalalele Timbuctu-ului, am dat la marginea unui maidan de un macaz ruginit. M-am așezat acolo, ca un călător pe marginea peronului, așteptînd să apară un tren. În lipsă de altă preocupare am început să zgîrîi solul uscat cu un băț, schițînd ce-mi aduceam aminte din seriile lui Lobacevski. Să ajung eu pastramă în desagii tuaregilor dacă n-avea dreptate ăla ce zicea că operele lui sunt ca o pădure de nepătruns, trebuie să cercetezi fiecare copac ca s-o poți traversa. Arbori prea mulți nu creșteau prin preajmă, așa că am continuat să aștept. Nu conta destinația, traseul sau ora sosirii în stație, totul era să plec. Nu m-aș fi mirat nici dacă pe șinele îngropate în nisip s-ar ivi, hurducîndu-se lent, țivlind și pufăind aburi ireali de albi pe coș, o locomotivă Watt-Stephenson, cu tenderul vopsit în roșu-aprins trăgînd după ea un șir vagoane lătărețe, cu uși laterale la fiecare compartiment și vopsite în lac negru, ca landourile victoriene.
Cam așa stau lucrurile pe scurt, deși, în timp ce scriu aceste rînduri, mă întreb dacă nu cumva toată tărășenia este rodul delirului, a unuiori a vreunei defecțiuni a sculelor de accelerat tempozitronii, ale ălora de la RailtransAfrik.

Dan Gheorghe Recheşan

Absolvent al IP Traian Vuia Timisoara, facultatea de tehnologie chimică organică, 1989

În anii 90, articole şi pamflete în „Timişoara”, „Strada”, Rîsu-Plînsu”, suplimentul literar al Gazetei de vest

Nuvele în Signet.ro

Publică constant în roliteratura, fdl.ro, egophobia, nautilus

Premiul criticii la evenimentele roliteratura. Mai 2009

Nominalizat la concursul de scenarii de lung metraj, TIFF 2010