Îşi luă cardul de credit din mâna casieriţei şi împinse coşul plin de cumpărături spre ieşirea magazinului. Afară cerul se întunecase, sumbru ca plumbul oxidat. Fulgere brăzdau norii, făcând magazinul să pară festiv şi ospitalier, prin contrast. Ieşind, o pală de vânt îl surprinse cu violenţa ei. Nu se așteptase la aşa ceva, iar cele peste o sută de kilograme nu-l făceau prea uşor de mişcat din loc. Începu să privească orizontul cu mai multă atenţie şi aparent spectacolul nu era încurajator. Împinse coşul şi începu să se mişte rapid printre maşinile din parcare. Ştia unde era a lui, iar simţul de orientare nu-l înșela niciodată. O lăsase mai departe, ca de obicei, în binecunoscutul stil suedez. Poate aveau nevoie alţii, mai puţin avantajaţi, de locuri în apropierea magazinului.

Începu şi ploaia. La început cu picături mari, calde, care se transformară aproape imediat într-o ploaie rece, isterică. Grăbi pasul încă şi mai mult căutând un adăpost. Pasajele autostrăzii din apropiere se intersectau formând o boltă elegantă. Deja alerga, şi depăşi un bărbat care previzibil, văzuse acelaşi adăpost de ocazie. Anul trecut fusese absolut secetos. Doar fusese 2012, anul aşa zisului sfârşit de lume. Iar acum…

– Grozavă vreme, începu el conversaţia când celalalt îl ajunse la adăpostul betoanelor.

– Teribilă, într-adevăr. Marius…

Strânse automat mâna întinsă. Era reconfortant să aibă companie în timpul unei astfel de aventuri.

– Adrian…

– Deja nu mai ştii la ce să te aştepţi de la vreme. Apar furtunile ca din senin.

– După un an întreg de secetă, era previzibil. Acum agricultura o să sufere din cauza inundaţiilor. Suntem în 2013, doar.

Secundele treceau peste cei doi, ca luate de furtună. Ploua cu furie şi parcarea se transformase într-o pânză aproape continuă de apă. Fiecare pândea altă parte a orizontului, măturând cu privirea în zare. La un moment dat, se opriră, cu ochii îndreptaţi spre acelaşi punct.

Un fuior gri se lungea între pământ şi cer, spre vest, oscilând puternic şi antrenând ceea ce părea a fi o colecţie de puncte fără greutate.

– O vezi? Întrebă Marius, îngrijorat de perspectivă.

– Da, ce tornadă! Adrian nu era deloc încântat. În timp ce tornada creştea, apropiindu-se vizibil, la orizont se forma o alta. Vântul începea să bată din ce în ce mai tare, iar picăturile uriaşe de ploaie biciuiau totul. Magazinul nu era foarte departe, dar structura lui subţire, doar sticlă pe armătură de fier, nu prezenta suficientă încredere. Se uită sub pasaj si descoperi o arcadă mai scundă şi suficient de încăpătoare pentru ei doi. Altcineva nu se mai aventurase în parcare şi mașinile erau mai riscante decât orice. Nu părea să fie suficient timp ca să se poată fugi de furtună.

– Eu mă întorc în magazin. Acum e momentul dacă vrei să mergi cu mine, spuse Marius, cu oarecare nesiguranţă.

– Nu vin. Şi ar trebui să stai aici. Nu ştii cât de repede se deplasează chestia aia, iar geamurile nu sunt prea sigure ca adăpost.

– Ne ascundem în depozit. Eu am plecat.

– Stai pe loc, acolo e un adăpost destul de bun, spuse Adrian arătând cu mâna spre bolta uscată.

Marius îl ignoră şi porni în fugă, neluând în seama spusele celuilalt. Vântul îi bătea din faţă, aducându-i rafale de ploaie,  îngreunând evadarea. Subţirel, mergea aproape ghemuit ca să îşi păstreze echilibrul. Ajunsese dincolo de jumătatea distanţei spre magazin când, fără nici-un avertisment, vântul se înteţi brusc. Alarmele maşinilor din parcare începură să urle într-un cor sinistru. Un indicator de circulaţie zdrăngănea într-una în capătul unui stâlp. Marius se orientă spre el, luptând aproape epuizat cu vântul care devenise deja prea puternic. O noua tornadă se formase la est de magazin, ridicând în aer maşini, pomi şi tot ce întâlnea în drum. Tornada din vest se apropiase şi ea făcându-şi simţită forţa. Fulgerele se dezlănțuiseră făcând din parcare arena unui concert de rock sălbatic, cu maşini tresăltând pe roţi, sirene urlând sub şuvoaie de apă şi foc. Adrian privea din adăpostul său cum tabla de pe magazin își lua zborul, mânată de furtună. Devenise clar că Marius nu mai are nici-o şansă. Nu acum, după ce se formase şi al doilea vârtej mortal, atât de aproape. Nici el n-ar fi scăpat dacă ar fi plecat cu maşina. Traseul lui ar fi trecut exact prin tornadă.

Primul se ridică un Fiat mic, care începu să facă tonouri aeriene la 500 de metri de Marius. Apoi înainte ca următoarea maşină o camioneta apropiată de stâlpul unde bărbatul rămăsese agăţat, să înceapă măcar a se mişca serios, vântul îl apucă serios de haine, umflându-i insuportabil pelerina de ploaie. Busc, dintr-o singură smucitură, ca şi cum ar fi smuls o buruiană din pământ, vântul îl ridică la un loc cu stâlpul, stingându-i până şi strigătul de groază.

Târziu, pe când ploaia încetase, şi vântul mai sufla doar în rafale răzleţe, Adrian deschise ochii şi se ridică în picioare. Stătuse ghemuit până atunci, încercând să-şi alunge teama şi evitând gândul supărător că ar putea fi lovit de furtună. Se uită prin parcarea pustiită, unde se vedeau maşini răsturnate peste alte maşini, pe lângă alte scene înfricoşătoare, dar nu-l mai văzu pe Marius. Şi nici stâlpul de care acesta se apropiase câteva clipe mai devreme. Din marele magazin rămăsese doar o ruină. În ramele care ţineau ceva mai devreme sticlă groasă, nu mai zărea nici măcar un ciob.

Se uită cu oarecare teamă spre intrarea nordică a parcării. Maşina lui era acolo, ca prin miracol. Singură, pentru că nu mulţi găseau înţelepte obiceiurile suedezilor, părea că sărise câteva locuri. Pentru el era important să fie intactă. Se repezi alergând prin bălţile reci ca gheaţa, împingând căruciorul care îl aşteptase proptit de unul din pereţii de beton ai pasajului. Îl descărcă în portbagaj şi porni cât putu de repede, fugind de locul dezastrului. Gândul îi era numai la casa pe care o lăsase cu geamurile larg deschise.

***

Se aşeză cu greu pe prispă. Munca de birou îl făcuse leneş, neglijent cu propria-i siluetă. Oftă. Parcă vrând să-l înveselească puţin, Matei veni lângă el. Copilul se aşezase alături,  privind curios acelaşi tablou. Iarba, gardul care mărginea curtea şi o tufă de smochini într-o margine de răzor. Ieri prinsese o broască ţestoasă care mergea încet prin iarba umedă de rouă. Poate doar stranietatea făpturii la care tocmai se gândise îl făcu să pună întrebarea.

– Ai văzut vreodată extratereştri, tată?

Ştefan îşi mângâie băiatul pe creştetul blond şi mătăsos. Îşi ascunse cu greu impulsul de a râde, aprobând curiozitatea mereu vie a băiatului.  Întrebarea venise neaşteptată şi surprinzătoare. Mai curând erau două întrebări, fiecare conţinând o capcană ascunsă legată de  cealaltă.

– Nu pot spune dacă am văzut vreun extraterestru, Matei. Chiar dacă atâtea reviste şi filme îi prezintă, deocamdată sunt doar parte a imaginaţiei noastre. Dar aş putea bănui cum arată.

Matei ridică privirea, curios. Puţin dezamăgit că tocmai tatăl lui nu văzuse extratereştri. Andrei îi povestise la şcoală că tatăl lui văzuse nu o dată, farfurii zburătoare. Îi arătase până şi cărţi cu fotografii alb-negru, neclare şi vag deformate. Probabil că erau tare vechi.

– Da, te rog, răspunse Matei.

– S-ar putea ca nici să nu-i putem vedea, în primul rând…

– Fantome…? zise puştiul.

Tatăl râse şi continuă.

– Nicidecum. Vezi furnicuţele astea mici? Pe astea le vezi. Gândeşte-te la ceva şi mai mic. Sunt o mulţime de animale microscopice, care ar putea avea o inteligenţă de grup, cum au albinele sau furnicile. Le-ai putea vedea? Nu? Nici măcar nu ai şti că există lângă tine.

– Dar cum ar vorbi cu noi? insistă Matei.

– Greu de spus. S-ar putea să ne ignore la fel de uşor pe cât le ignorăm şi noi. Ar putea să fie acum, aici lângă noi,  chiar sub paharul de suc, cu care le-ai strivit.

Matei ridică repede paharul şi se uita atent.

Ştefan râse şi ridicându-se privi cerul. Venea înserarea.

– Hai sa mai face o plimbare în grădină înainte sa te-apuce somnul, iar mâine îţi voi spune mai multe.

Soarele era la apus. Sări din loc, şi sprinten îşi luă pe Stefan de mână.

– Dar mâine  promiţi, aşa e?

– Da dragule, mâine continuăm povestea.

În spatele lor, sus pe cer, stele căzătoare desenau linii subţiri şi scurte semănând cu ace de argint incandescent.

*

Walter stătea călare pe pervazul dormitorului său de la mansardă. De obicei cobora pe panta lină a acoperişului, parcă special făcută pentru aşa ceva. Azi însă, era agăţat între două lumi, cu urechile atente la povestea lui Andrei. Spunea ceva despre o fată, care îl rugase să îi împrumute cartea de chimie iar el făcuse o chestie nemaipomenit de îndrăzneaţă.

Andrei părea mereu cel cu iniţiativă. Era şi puţin mai mare. Tuleiele începuseră să-i răsară, dar departe de a-l maturiza, îl împingeau încă şi mai tare în categoria adolescenţilor. De câte ori îl privea, îi venea să-i spună să se bărbierească. Tatăl său susţinea că barba i-ar fi crescut mai repede, iar dimineaţă în loc să lenevească un pic mai mult în pat, trebuia să reproducă acelaşi ritual al maturităţii. Mai bine cu tuleie, îşi zicea el în gând, abţinându-se de la comentarii. Afară poate de o pufnitură veselă.

Andrei povestea mereu despre acelaşi bileţel scris fetei, cum o chema oare – Lili parcă, pus la sfârşitul cărţii. Genial. Când avea să fi dat şi ultima pagină ar fi citit biletul. Şi ar fi urmat să poarte iar o conversaţie unilateral, monosilabică. Simplu, elegant. O singură hibă avea planul. Lui Walter îi venea să strice bucuria colegului său mai mare chiar acum. Chiar voia să se întoarcă în cameră să-i spună că până la sfârşitul anului Lili nu avea să întoarcă şi ultima pagină, când ceva îi atrase atenţia.

Meteoriţii din Perseide erau aşteptaţi ceva mai târziu. Cam peste zece-douăsprezece zile. Stelele căzătoare de acum păreau a fi la fel cu Perseidele de anul trecut, cam din aceeaşi direcţie generală care le dăduse numele, constelaţia Perseide. Nu era expert, dar unghiul de incidenţă părea a fi altul. Parcă majoritatea ţinteau pământul şi doar rareori câte unul trecea razant prin atmosferă. Ca şi anul trecut, liniile strălucitoare dispăreau undeva departe, deasupra munţilor.

Fenomenul de anul aceasta însă, avea ceva special. Văzu cum una din liniile aproape verticale se face mai lungă şi strălucitoare. Era foarte aproape.  Şi până să realizeze cât de aproape era se auzi un sunet înfundat , ca de tunet, iar geamurile zăngăniră uşor, aşa cum erau, deschise. Un bang sonic, decise Walter. Fusese destul de aproape spre nord-vest. Sau nord-nord-vest. Îşi nota mental direcţia unde căzuse bulgărele de foc cu gândul să meargă într-acolo, poate mai rămăsese ceva în urma impactului. Se plăteau bani frumoşi pentru meteoriţii găsiţi şi chiar era o adevărată vânătoare de sezon.

– Andrei!

Vocea celuilalt se opri o clipă.

– Da?

– A fost o ploaie de stele chiar adineauri.

– Nu mă înnebuni. Mai e cel puţin o săptămână până la Perseide.

– Ştii că nu au dată exactă. Au fost acum, în noaptea asta.

– Şi unde s-au dus? În munţi?

– Majoritatea da. Dar am văzut unul care a căzut mai aproape.

– Mă păcăleşti, nu cred.

– Ba da fraiere, e cum îţi spun. Mergem mâine după el. Te aştept cum se crapă de ziuă.

– Ei na…

– Şi uit-o pe Lili. O să-ţi citească biletul abia la sfârşitul anului, după ultima lecţie.

– La naiba, aşa este. Băi, deştept eşti. Ce crezi că o să găsim acolo?

– N-am nici-o idee, Andrei. Poate nimic, dar merită să încercăm, nu-i aşa?

Walter se întoarse iar la fereastră, privind cerul. Ploaia de stele încetase de mult. Pe cerul senin de noapte străluceau celelalte stele, mai bine prinse de boltă. Luna doar ce începuse să se ridice timidă de la orizont, o seceră subţire şi gălbuie. Erau departe de poluarea oraşelor.

* * *

Frână brusc. Deşi era singur pe şosea, femeia părea că-l aşteptase pe el ca să înceapă traversarea. Maşina se oprise chiar la limita zebrei. O urmări cum trece, gesticulând şi proferând cuvinte neauzite, dincolo de sticla parbrizului. Cine ştie ce i se întâmplase femeii. Părea că se trezise din somn la auzul maşinii, năpustindu-se pe şosea fără să vadă maşina.

Îşi continuă drumul spre casă în aceeaşi manieră calculată, pedalând grăbit fără a coborî viteza. Când ajunse, conştientiză doar când, în faţa uşii, trebui să scoată cheile. Drumul îi dispăruse complet din minte.

– Bună, Spuse el, păşind în apartament.

– Bună dragule. Mi-a fost frică să nu ţi se fi întâmplat ceva. Au venit ştiri despre tornade. Veneau pe videostream imagini dintr-o parcare. Un tip a fost luat pe sus…

Adrian se cutremură. Simpla evocare a scenei de coşmar îi ridică părul pe ceafă.

– Da, le-am văzut şi eu. M-a prins ploaia şi m-a cam udat. Aş vrea să mă usuc mai întâi.

– Bineînțeles, iubire. Vrei să te spăl pe spate?

El zâmbi vag, şi nu refuză. Avea nevoie de contactul ei fizic, de vocea ei, ca să uite. Nu mai aveau mult timp la dispoziţie. Se duse spre baie, începând deja să-şi dea jos hainele îmbibate cu apă. Ea îl urmă îndeaproape, cu mâinile ridicate, încercând să-şi strângă părul bogat într-un coc grecesc. Hainele subţiri de casă îi reliefau formele delicat conturate pe sub mătasea subţire, cu sânii împungând obraznic.

– Vino, îi spuse în timp ce îşi scotea tricoul ud. Curând amândoi erau învăluiţi de aburi fierbinţi, sunetul jeturilor de apă mascând totul. Uitarea veni, eliberându-l de ultimele reţineri şi mâinile-i începură să caute febril şi să apropie corpul ei fragil.

– Ai …? începu el sa spună, încercând să nu rupă vraja.

– Bagajele sunt gata, dragule. Şi al tău, Ea zâmbea satisfăcută. Programaseră de mult călătoria şi o aştepta cu nerăbdare. Mai aveau doar câteva ore până la îmbarcare. Împachetase şi lucrurile lui, sperând să aibă parte de exact acest gen de atenţie. Era încântată de micile ei manevre şi de marile lui calităţi. Se prelinse în jurul lui, ca o pisică, şi începu să-i maseze omoplaţii şi coloana, până jos.

El tăcu, surprins de plăcerea neaşteptată. Mai aveau doar să ajungă la vapor şi să se îmbarce. Îşi imagină un vapor imens, cu coşul de fum aplecat spre pupa, zbaturi imense desenate pe borduri, şi multe elice tulburând apa, în încercarea sisifică de a pune în mişcare miile de tone. În câteva ore avea să experimenteze realitatea, să vadă imensa construcţie inginerească de aproape, să pună mâna pe ea. Avea să stea la prora unui vas mai mare decât Titanicul, înfruntând valurile şi gheţarii.

Până atunci mai erau câteva lucruri de rezolvat. Zâmbi aplecându-se iar asupra buzelor fierbinţi, coborând pe lângă ureche în jos, pe curbura umărului, ocolind la limită sânul stâng. Ceea ce părea a fi realitate se topi într-un nor de senzaţii, în care buzele predominau.

***

Lucrarea de mai sus este un fragment de roman, în curs de finalizare.

În atenția cititorului: personajele, faptele sau ideile prezentate mai sus sunt pur ficționale. Orice asemănare cu realitatea este cu totul accidentală și nedorită. Cititorul este responsabil pentru propria sa interpretare a ficţiunii, identificare sau extrapolare a realității.

Eugen Ştefan Lenghel s-a născut pe 10 ianuarie 1966 în Bucureşti. A urmat cursurile liceale la  CNSS – „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti. Este  absolvent al Facultăţii de Cibernetică din Bucureşti şi consultant IT cu experienţă practică de peste 25 de ani.

Prima remarca pozitivă în SF a primit-o în 1984 de la Adrian Rogoz. În 1986 a frecventat Cenaclul studenţesc „Solaris” unde i-a întâlnit pe Dănuţ Ungureanu, Mihail Grămescu şi C.T. Popescu, fiind ales preşedintele cenaclului în 1988-1989. Prima sa proză SF publicată a apărut în Almanahul „Anticipaţia 1989”. Următoarea apariţie a fost volumul 6 al colecţiei „Clubul SF”, din 1991.

După o lungă întrerupere a revenit la scris în 2010, participând la şedinţele ProspectArt şi devenind membru al SRSFF. A înfiinţat şi a condus redacţia Revistei SRSFF din 2011 până în octombrie 2012, când s-a retras din SRSFF. Din noiembrie 2012 este redactor şef al revistei Gazeta SF. A contribuit cu proză şi articole la revistele SRSFF, Nautilus şi Gazeta SF. Este membru al cenaclului WolfPack.

Blogul personal: Lenghel, despre realități