Tetragrammaton

Voi mă cunoaşteţi, nu?

De când vă tot dezamăgesc sau plictisesc cu aberaţiile mele s-a format între noi o relaţie specială, cred eu.

Încerc să vă debitez chestii deştepte dar, grăbiţi şi superficiali cum sunteţi majoritatea, am senzaţia că îmi răcesc gura de pomană. Toţi vreţi să auziţi povestiri pline de suspans şi neprevăzut, care să vă scoată, cel puţin mental, din rutina şi plictiseala zilnică. Mereu vă puneţi în centrul Universului şi consideraţi că trăirile sau problemele voastre sunt deosebit de importante. Goana după chestii materiale, după iubire, după siguranţa zilei de mâine, e lupta supremă pentru voi, nu? V-aţi transformat în fiinţe ce aplică următorul principiu: să am, nu să fiu…

Să vă spun ceva, dragii mei: Universului nu-i pasă dacă trăiţi sau muriţi, dacă sunteţi trişti sau fericiţi, dacă aveţi succes sau picaţi în gol. Pur şi simplu sunteţi infimi, sunteţi licăriri efemere ale unor elemente împrăştiate în vid de către aştri ce participă la Creaţie prin moartea lor.

Viaţa voastră se compară cu cea a unei stele mici ce visează să devină supernovă.

În forma în care am ajuns acum nu am nevoie să scriu toate acestea, doar le proiectez în conştiinţa colectivă, pentru că, dragii mei foşti contemporani, sunt o fiinţă deosebită în momentul ăsta, modelată de energii necunoscute vouă. Din păcate, pe Pământ se cunosc doar 4 forţe elementare: gravitaţia, electromagnetismul, forţa nucleară slabă şi forţa nucleară tare.

Aceste fenomene, insuficient înţelese, au reuşit totuşi să explice toate interacţiunile de pe o planetă ce străluceşte în Univers doar datorită mutaţiilor unui material organic ciudat numit ADN. Tocmai această perlă albastră, ascunsă într-un sistem solar norocos, a devenit acum vedeta unei curse galactice de a cărei finalitate depinde evoluţia unor specii ubicuitare.

Vă întrebaţi, poate, de unde ştiu eu toate chestiile astea şi de ce afişez o asemenea aroganţă, nu?

Vă invit într-o aventură, la finalul căreia veţi desluşi sensul cuvintelor pe care acum vi le implantez în minte.

…………………………………………………………………………………………………..

Totul a început cu o acţiune în care rasa voastră a pus multe speranţe, multă muncă, mult… cum se cheamă? Suflet, parcă. Îmi cer iertare dacă vă iau peste picior cu atitudinea asta dar, după ce veţi auzi tot ceea ce am trăit eu, veţi fi mai îngăduitori, sper.

Era o zi ca oricare alta pentru mine. Am început-o în mod normal, cu o alergare matinală, un duş rece şi o cafea fierbinte, aşa cum îi stă bine unui om al contrastelor, cum îmi plăcea mie să mă caracterizez. Făceam parte dintr-un corp de elită, un club exclusivist al celor ce urmau să participe la un experiment pe lângă care cel numit Philadelphia părea o joacă de copil răsfăţat.

Acceleratorul de particule de la Geneva urma să producă marea coliziune pe care o aşteptau împreună comunitatea ştiinţifică şi profanii. Ceea ce ignora populaţia planetei era faptul că, în goana după particula lui Dumnezeu, existau riscuri majore, unul dintre acestea fiind posibilitatea producerii unei găuri negre minuscule ce ar putea determina o ruptură în continuumul temporo-spaţial. Nimeni nu ştia ce ar fi însemnat asta dar o echipa specială a fost pregătită, menirea ei fiind izolarea acestui fenomen într-un câmp de forţă impenetrabil, în caz că se producea. Dacă totul decurgea aşa cum rezulta din milioanele de ecuaţii ale minţilor deosebite ce au imaginat această acţiune, rolul nostru era minor. Dar ghiciţi ce? Cele mai sumbre previziuni au fost depăşite. Am încercat să creăm la scară microscopică starea Universului în momentul imediat următor Big-Bang-ului şi tot ceea ce am obţinut a fost un fenomen care a început o expansiune înfiorătoare. Ciudat era faptul că nu putea fi cuantificat, caracteristica sa definitorie fiind transformarea protonilor într-o particulă ce nu se regăsea în nici o clasificare cunoscută. Noi, ca echipă de şoc ce eram, am reuşit izolarea perimetrului în câmpul de forţă ce consuma a zecea parte din toată energia produsă pe planetă.

Voi încerca să relatez evenimentele aşa cum le-am perceput eu şi din nou vă rog să scuzaţi eventualele deviaţii.

…………………………………………………………………………………………………..

– Stimaţi colegi, este o situaţie gravă, spuse şeful Departamentului de Fizică Nucleară, doctorul Nielson Frederich. Nu ştim ce anume am obţinut dar mă tem că am declanşat ceva ce nu putem nici înţelege, nici opri.

– S-ar putea ca teoria noastră referitoare la naşterea Universului să nu fie valabilă. Am încercat să ne depăşim capacităţile de cunoaştere şi suntem pedepsiţi pentru asta, rosti solemn unul dintre cercetătorii veniţi de la Harvard şi al cărui nume era David Mensen, de fapt Sir David Mensen. Mereu se prezenta astfel. Mă rog, britanici constipaţi.

– Vă rog să nu deviem discuţia spre aspecte religioase, spun eu sever. Ca reprezentat al armatei şi conducător al echipei speciale de intervenţie în situaţii de urgenţă, propun o soluţie pentru a neutraliza cumva efectele experimentului. Domnilor, ce dimensiuni are acum norul ăsta misterios ?

– Domnule colonel, în momentul de faţă are diametrul de 25 de metri, spuse doctorul Nielson.

– Din câţiva protoni? întreb eu contrariat. În cât timp a ajuns aşa?

– Timpul e relativ. Pentru noi au trecut 2 ore dar e posibil, la scară cuantică, să fi trecut mai puţin sau mai mult.

– Câmpul de forţă în care l-am înconjurat este eficient?

– Nu ştim.

– Cum putem opri totul?

– Am întrerupt orice formă de alimentare cu energie, particulele pe care le-am accelerat şi-au pierdut viteza, de aceea cred că avem momentan această acalmie. De cel puţin jumătate de oră dimensiunile fenomenului s-au stabilizat dar nu ştim ce se petrece înăuntrul lui pentru că nu putem cuantifica în nici un fel reacţiile, dacă ele se produc. Ceea ce am obţinut nu se regăseşte în nici o ecuaţie, pur şi simplu suntem orbi.

– Am înţeles. Sateliţii noştri militari sunt dispuşi în poziţia în care pot colecta o energie imensă de la Soare. Avem capacitatea de a condensa toată această forţă într-un fascicul pe care-l putem ghida oriunde pe planetă. Fenomenul ăsta e ciudat, dar oare poate el să fie mai puternic decât energia unei stele?

– Domnule colonel, e foarte riscant ceea ce propuneţi dumneavoastră. Dacă va folosi această uriaşă energie pentru a se expansiona? Nu-l putem controla nici acum. Cum vom face asta când va fi de un milion de ori mai mare? contracară Sir David Mensen. Engleza lui e perfectă, frumoasă, cu accentul ăla unic, britanic. Îmi aduce aminte de filmele clasice din insulă.

– Aveţi dreptate, Sir Mensen. Nu-mi rămâne decât o singură soluţie. Vom transporta totul în vid, departe de planeta noastră.

S-a făcut linişte. Sunt sigur că le pare rău acestor savanţi să renunţe la cercetarea norului dubios, dar mi se rupe. Continui pe acelaşi ton inflexibil:

– Nu avem ce face. Sunt autorizat să iau asemenea decizii. De asemenea, voi avea nevoie de un reprezentat al vostru la bord. Suntem doar câţiva soldaţi în navă şi nu ştim cum să ne comportăm cu asemenea fenomene.

S-au privit un timp în tăcere. Acum se făcea diferenţa între ei. Cine pune ştiinţa mai presus de viaţa lui? Spre surprinderea mea, britanicul a venit lângă mine şi a început un discurs din care nu am înţeles nimic iniţial, dar, într-un final a reieşit că el va veni cu noi.

– Sir Mensen, sunt onorat să vă am la bord.

– Onoarea este datoria mea, domnule colonel.

– Să mergem, fac eu, încercând să scap cumva de acordurile God save the Queen ce se ghiceau în atitudinea insularului.

………………………………………………………………………………………………

În cele aproximativ 2 ore necesare pregătirii lansării, fenomenul a rămas stabil. Sincer să fiu, nu ştiam dacă acel câmp de forţă construit de savanţi cu multe eforturi era eficient. Cea mai mare problemă a fost modul de transfer al acestui fenomen din interiorul acceleratorului în una din calele navei noastre. Cum dracu să-l aducem acolo fără să întrerupem acest câmp care, credeam noi, ne proteja? Soluţia a venit de la britanicul cu care m-am împrietenit oarecum. El a fost primul care a observat că norul ăsta dubios era foarte sensibil la sursele de energie. Mi-a explicat că particulele câmpului de forţă aveau o mişcare inerentă datorită numărului mare de electroni al atomilor din care era construit. Energia declanşată de această mişcare de spin era captată cumva de fenomenul ăsta creat de noi. Interesant era faptul că nu o folosea pentru expansiune ci pentru a se menţine în echilibru, pentru a împiedica gravitaţia să-l facă să colapseze. Sunt daţi naibii tipii ăştia de la Harvard. Acum înţeleg de ce au jucat britanicii un aşa mare rol în istoria omenirii. Bineînţeles că nu-i transmit lui admiraţia ce m-a cuprins. M-am limitat la a-l felicita.

– Sir David, cum ne ajută teoria asta pe noi?

– E simplu. Poziţionăm nava pe orbită deasupra laboratorului şi expansionăm câmpul de forţă al ei până se contopeşte cu cel în care-l ţinem captiv acum. În secunda următoare anulăm câmpul de forţă de pe Pământ, îl ionizăm pe al nostru şi vom avea un pasager tare ciudat printre noi, glumi el.

– Într-o asemenea acţiune nebunească riscurile sunt pe măsura, nu? întreb eu mai mult ca să mă aflu în treabă.

– Domnule colonel, există un singur risc: de a scăpa fenomenul de sub control pe planetă.

– Am înţeles. Dacă totul merge bine, eu, ca pilot, unde trebuie să duc nava?

– Cât mai departe. Vom iniţia viteza maximă şi ne vom opri pe orbita lui Jupiter. Să sperăm că gigantul are gravitaţie suficientă pentru a anihila legăturile dintre particulele astea necunoscute.

– Să sperăm, spun eu încet.

Acest plan a funcţionat perfect. Tot ceea ce a prevăzut britanicul s-a dovedit a fi real.

În câteva fracţiuni de secundă am avut fenomenul la bord, am sigilat cala, am păstrat câmpul de forţă la intensitatea celui de pe Pământ şi am iniţiat protocolul de accelerare rapidă până la viteza maximă.

– Domnule colonel, fenomenul devine instabil. Tocmai a început să se mărească.

– Ce naiba a declanşat asta?

– Nu ştiu, dar cert e faptul că în ultimele 30 de secunde şi-a dublat dimensiunile.

– Propuneri? fac eu sobru.

– Măriţi intensitatea câmpului de forţă. Voi face eu de aici corecţiile necesare pentru a-i da doar porţia de energie necesară pentru a-şi menţine forma actuală. Mai avem mult până la destinaţie?

– Câteva ore, Sir David. Procedaţi cum credeţi, vă stau la dispoziţie cu resursele navei.

– Vă anunţ dacă se mai schimbă ceva.

Renunţ să îmi fac tot felul de scenarii sumbre, mă concentrez doar pe pilotaj. În apropierea centurii de asteroizi jumătate de navă era cuprinsa de fenomenul ăsta. E clar că nu pot continua aşa, nu vreau sa risc viaţa echipajului. E datoria mea să-i protejez pe aceşti oameni, mai ales că printre noi se afla şi una dintre cele mai luminate minţi din sistemul solar. Convoc un consiliu scurt şi le prezint planul meu.

– Domnilor, se pare că suntem depăşiţi de amploarea evenimentelor.

– Nu vreau să vă alarmez dar acum câteva secunde a fost anihilat câmpul nostru de forţă aşa că aceste particule se află la dispoziţia heliosferei şi al câmpului magnetic generat de cea mai mare sferă de gaz pe care o cunoaştem, veni Sir David cu noutăţile.

– E clar că nu mai putem face nimic. În calitate de căpitan am hotărât transferul vostru pe baza de pe Marte, urmând ca eu să duc nava cu tot ce este pe ea în norii lui Jupiter.

– Domnule colonel, nu vă putem lăsa să puneţi în aplicare acest plan, se grăbi sa afirme unul din piloţii secundari.

– Nu e un plan, e un ordin. Totul depinde de mine acum. De asemenea, vă rog sa duceţi acest savant în siguranţă la destinaţie. Veţi fi preluaţi de acolo în cel mai scurt timp.

Nu îndrăzneşte nimeni să mă contrazică. Rând pe rând, toţi îmi strâng mâna apoi mă salută regulamentar. În câteva minute am rămas singur pe navă. Încep traversarea centurii de bolovani spaţiali cu o stare de spirit ciudată. Nu îmi pasă ce se va întâmpla cu mine atât timp cât voi reuşi sa distrug chestia asta pe care o port acum lipită de navă.

………………………………………………………………………………………………….

Ştiţi ceva? Nu am reuşit să ajung pe orbita lui Jupiter. Am fost invadat de întuneric şi mi-am pierdut orice capacitate de a interacţiona cu ceea ce era în jurul meu. Simţeam cum mă descompun, cum fiecare atom din care eram construit zbura într-un dans nebunesc, amestecându-se cu această substanţă dubioasă. Nu ştiu cât a durat aceasta contopire dar, într-un final, am ieşit din această … cum să o numesc… metamorfoză? Pluteam într-o mare densă, de culoare albastră, ce uneori se lumina de parcă ar fi fost străbătută de fulgere gigantice. Un zgomot înfiorător spărgea timpanele mele, o presiune continuă chinuia sărmanul meu creier, o anxietate majoră domina trăirile mele interioare. În jurul meu, la un moment dat, s-au concentrat fascicule din această substanţă în care mă zbăteam. Am îndrăznit să le ating şi în secunda următoare zbuciumul meu a încetat.

Am intrat într-o stare de calm şi detaşare care mi-a permis să mă analizez din punct de vedere fizic şi am respirat uşurat văzând că totul e acolo unde trebuia să fie. Şocul major l-am avut atunci când am constatat că pulsul meu era 0. În jurul meu era doar o întindere nesfârşită de particule albastre. M-am lăsat invadat de ele, mi-am golit mintea de orice tendinţă analitică şi atunci am simţit un fior in toate celulele deoarece începea să se contureze un peisaj în jurul meu.

Dragii mei, eram în cădere liberă prin ceva. Ceea ce vedeam era solul unei planete spre care eu mă îndreptam cu viteză, cred, deşi eu nu percepeam nici o mişcare.

Mi s-a făcut lehamite de toate. Nava era distrusă pe undeva, fenomenul ăla ciudat călătorea prin vid, iar eu stăteam la cioace cu mine însumi plutind ca un nor de gaz printr-o atmosferă ireală. Poate eram la porţile raiului aşteptând judecata supremă. La câte porcării am făcut eu în viaţa ce mi-a fost dăruită aveam oarece temeri că voi coborî într-un loc destul de fierbinte după ce voi da colţul. Se pare că Universul avea alte planuri cu mine. Vă rog să scuzaţi deviaţiile teologice dar la ce dracu să te aştepţi când constaţi că nu ai puls?

Încet, încet, au apărut nori frumoşi, albi, prin care eu am trecut fără să simt nimic. Partea nasoală abia acum urma. Planeta era telurică deci voi suferi un impact destul de neplăcut. Oare puteam muri de două ori? Viteza exprimă o distanţă parcursă într-un anumit timp dar dacă timpul nu mai exista pentru mine? Oricum nu pot controla nimic aşa că mă las în voia fenomenelor. Închid ochii şi aştept nu ştiu cât sau ce. Spre marea mea mirare nu păţesc nimic. Sunt acum pe un vârf de munte, în apropierea unui de tufiş de mari dimensiuni. Mâinile mele sunt strălucitoare, nu simt nici căldură nici frig, mintea mea are un potenţial enorm în acest moment.

Mă mişc fără să păşesc, vorbesc fără să scot un sunet, văd fără să focalizez un punct anume, gândurile mele modifică materia.

Ca un mic amuzament, îmi imaginez cum ar fi să dau foc tufişului. Ghiciţi ce? Acesta se aprinde imediat, ca un rug din vremuri trecute de pe planeta mea când tot felul de indivizi decăzuţi ardeau semeni de ai lor doar pentru că îndrăzneau să se opună dogmei. Nu ştiu sigur însă dacă acest fenomen era chiar cel care a devenit crucial în dezvoltarea fiinţelor de pe Pământ, aşa că mă arunc în el fără nici un fel de jenă.

Din nou sunt siderat. Nu mă afectează. Râd ca un intoxicat cu mercur şi imprim o intensitate şi mai mare combustiei. Spuneţi şi voi în ce hal îmi bat joc de situaţia în care sunt…

Altul, în locul meu, ar fi făcut tot felul de speculaţii ştiinţifice, s-ar fi bucurat de o lume străină, ar fi început o explorare minuţioasă. Eu însă mă dedau unor jocuri puerile. Ce să fac? Fascinaţia focului e adânc impregnată în conştiinţa umană.

Când mă distram mai ca lumea observ ceva ce îmi taie respiraţia, mă rog, dacă mai practicam asta. În faţa rugului pe care l-am creat stătea o fiinţă care analiza foarte atent flăcările.

Dragii mei, era un umanoid. Înalt, cu haine frumoase, albe, ce înveleau un trup atletic, cu încălţări făcute din pielea unui animal de pe aceasta lume ciudată, cu o barbă deasă, în care predominau firele albe. Avea un păr lung, prins în tot felul de şuviţe şi ochi albaştri, pătrunzători. M-am bucurat enorm să văd o fiinţă asemenea mie, poate chiar eram pe o planetă cu condiţii apropiate de cele de pe Pământ, cine ştie?

M-a cuprins un infinit dor de casa mea, de prietenii mei, de viaţa pe care am avut-o până la experimentul ăla de rahat.

Îmi venea să-l strâng în braţe pe curiosul meu companion dar având în vedere calităţile pe care le-am dobândit în ultima vreme mă temeam să nu-i fac rău. Poate emiteam dracului ceva radiaţii. Fără nici o greutate am reuşit să rezonez cu el implantându-i în minte cuvintele mele.

– Depărtează-te de locul acesta, poate fi periculos pentru tine.

Am surprins privirea lui uimită. Fiinţa a căzut în genunchi, cu mâinile împreunate.

– Te rog, cruţă-mă. Cine eşti tu?

– Eu nu sunt cineva, sunt ceva.

– Ce eşti tu?

Nu ştiu ce dracu să-i spun. Sincer, nu am dreptul să mă amestec în evoluţia unei rase ce încă nu şi-a fructificat potenţialul, aşa că decid să-l zăpăcesc. Gândurile mele modifică materia… Am desenat în faţa lui, cu puterea minţii, un cerc, în centrul căruia am făcut un punct.

– De aici pleacă toate… Data viitoare când vei mai veni în locul ăsta, vei purta ceea ce vei găsi la poalele muntelui.

Am conceput pentru el un costum uşor, rezistent la radiaţii, o cască şi o pereche de ochelari care protejau de infraroşii.

Cum naiba să mă descurc eu acum? Am cunoscut o fiinţă inferioară mie dar care mă va putea ajuta să învăţ despre mine, despre ceea ce am devenit eu acum. Universul avea un mod tare ciudat de a influenţa viaţa unui om. Poate tot ceea ce trăiesc eu acum e doar o relaxare, o glumă a unei inteligenţe primordiale, poate e modul ei de a scăpa de plictiseală. Cine ştie câte zâmbete ale unor fiinţe supreme provoc eu acum?

Rămân din nou singur, cu gândurile mele. Sting naibii focul şi încerc să mă limpezesc. Am oarece remuşcări cu privire la ceea ce am făcut din fiinţa ce mi-a dăruit câteva clipe din timpul ei… Ahhh!!! Timpul, altă chestie după care tânjesc… Morţii mă-sii de treabă…

………………………………………………………………………………………………….

Nu ştiu dacă sunt perceput în formă fizică de cel care a venit din nou la mine dar nici nu îmi doresc asta. M-am înconjurat de o sferă de foc şi am ascultat gândurile sale. Era din nou aşezat în genunchi, în fata tufişului pe care eu mi-am exersat calităţile piromane.

– Te rog, ascultă-mă, Hohi.

Minunat, acum am şi un nume. Intru şi eu în joc.

– Pentru ce anume ai venit aici din nou?

– Hohi, cu tine începe totul, viaţa noastră e a ta. Semnul tău îl purtăm toţi acum. Te rugăm să ai grijă de noi şi să ne înveţi. Toate temerile noastre au dispărut, tu eşti cel care ne va călăuzi.

– Voi vorbi doar cu tine şi mă voi arăta doar ţie.

– Te rugăm să ne ajuţi. Mulţi dintre noi mor, mulţi suferă, copiii sunt flămânzi… Ajută-ne, Hohi.

– Du-te la ai tăi şi spune-le să se uite pe cer. Semnul meu îi va proteja.

A fost o joacă pentru mine să fac din câţiva nori un cerc cu un punct în interior şi să ofer belşug din nimic unui grup de fiinţe ce credeau în mine.

…………………………………………………………………………………………………..

A venit din nou, doar că de data asta era bătrân. Părul lui era alb, barba la fel, era încovoiat, slab, mintea sa purta deja stigmatul întunericului.

– Hohi, e vremea ca lumina pe care mi-ai dăruit-o să se stingă. Mă încredinţez ţie.

Am simţit o mare tristeţe şi abia atunci am conştientizat că sunt o fiinţă atemporală.

– Să nu te temi. Păşeşte în flăcări.

L-am înconjurat cu particulele mele şi l-am urcat în spaţiu. Am trecut pe lângă steaua ce lumina planeta lui şi i-am arătat toată splendoarea unui sistem ce purta germenii unei aventuri mereu surprinzătoare. S-a înălţat la ceruri în trup alături de mine, o fiinţă ce tânjea după creatorul ei. Se vor naşte multe legende pe planeta asta aşa cum s-au născut pe un mic glob albastru ascuns în unul din braţele unei galaxii spiralate ce goneşte prin Univers.

Timpul nu mai conta pentru mine dar am decis că e momentul să mă întorc acasă.

Poate alte fiinţe supreme în diferite sisteme se grăbeau către Pământ în căutarea răspunsului fundamental. Dintre toate, doar eu speram să ajung înainte ca fenomenul ce purta semnătura Creatorului să fie declanşat…

Florentin-Ionuţ Haidamac, s-a născut pe 20 martie 1974 în municipiul Suceava, absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie Gr.T.Popa, Iaşi în 1999. S-a specializat în medicina de familie, actualmente fiind medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava.