Supraveghetorii

Stăpânul Stăpânilor era supărat. De câteva săptămâni se plimba îngândurat şi nervos, abia răspunzând saluturilor supuşilor săi. Marele lor Plan nu numai că nu funcţiona la parametri scontaţi, dar fusese cât pe ce să şi dea greş în câteva rânduri. Nucleul de vietăţi pe care reuşiseră să-l creeze cu atâta trudă, era prea slab ca să poată supravieţui singur. Aproape că fusese exterminat. Deşi au scăpat de diverşi microbi cauzatori de boli, deşi s-au adaptat condiţiilor de climă, de trai comunitar şi toate celelalte, ceva nu era în regulă. Toate calculele şi toată munca, desfăşurată pe o mare perioadă de timp standard, de generaţii şi generaţii, inevitabil se ducea pe apa sâmbetei.

Şi cât amar de vreme s-a muncit la acel Proiect! S-a pornit de la simple idei, îmbogăţite cu concepte filozofice naturaliste. S-au emis apoi diferite scenarii teoretice care au fost discutate şi răsdiscutate până ce au rămas doar câteva viabile. Au început calculele probabilistice şi apoi cele generale. Acestea s-au aprofundat pe fiecare ramură şi subramură a biotehnicii până ce s-au pus la punct şi cele mai mici amănunte. Au urmat căutările unui loc capabil să suporte Proiectul şi când s-a găsit acel loc, a început partea cea mai grea: punerea lui în practică. Milioane de ani standard, generaţie de generaţie, Stăpânii au supravegheat şi urmărit cum prima bacterie a supravieţuit în praful inert al planetei, cum au apărut primele forme de viaţă pluricelulare şi apoi cele vegetale, odată cu apa eliminată de sub scoarţă, cum s-a format atmosfera şi toate celelalte. Au văzut viaţa modelând relieful şi adaptându-se climei. S-au îngrijit conform Marelui Proiect de fiecare vietate. Toate îşi aveau locul şi importanţa lor în Planul General. Alte sute de mii de ani au îndrumat „paşii“ vietăţilor astfel încât acestea să evolueze în sensul dorit. Iar la momentul potrivit – şi botezat cu „O“ de la Origine – Stăpânul a creat după chipul şi asemănarea sa vietatea finală: scopul proiectului – Moştenitorul. Din acel moment a intrat în vigoare Legea. Aceasta prevedea, printre multe altele, neamestecul, sub niciun motiv, în dezvoltarea ulterioară a Proiectului. Calculele arătau că deşi vor exista probleme, evoluţia va continua în modul anticipat. Dar nici măcar Stăpânii cu cunoştinţele şi maşinile lor gânditoare nu au putut anticipa totul. Fiinţa proiectată de ei, se dovedea încet-încet incapabilă să supravieţuiască. Era prea slabă. Era doar o copie a Stăpânilor. Partea proastă a lucrurilor era Legea, cu interdicţia ei. Sancţiunea încălcării ei era moartea pentru cel care o încălca şi pentru toate rudele acestuia.  Şi nici măcar Stăpânul Stăpânilor nu era în măsură să hotărască altceva. De la momentul în care Moştenitorul căpăta conştiinţă, era interzis orice contact cu Stăpânii.

De aceea era supărat şi se plimba ca o sălbăticiune turbată. Neamul lui avea să piară. Vietatea pe care o creaseră cu atâta trudă şi care la un moment dat avea să fie Moştenitorul Stăpânilor, nu putea supravieţui. Era undeva o greşeală în calcule, dar era imposibil de văzut unde. Nu puteau fi revăzute calculele făcute în câteva miliarde de ani. De aceea situaţia părea fără ieşire şi îi răsuna în urechi o învinuire pe care cineva în viitor (dacă ar mai fi existat cineva în viitor) i-ar fi adus-o lui: „Din cauza lui a pierit neamul Stăpânilor. Pentru că el nu a fost în stare să facă ultimul pas din Marele Plan şi să creeze un Moştenitor viabil.“

În general vietatea se descurca bine, însă evolua încet, regresa de multe ori, nu învăţa suficient din greşeli şi era încăpăţânată. Era şi mult prea agresivă, dar nu avea mijloacele necesare cu care să susţină această agresivitate. Simţurile de asemenea îi erau prea slabe… şi multe altele. Probabil că greşeala a fost aceea că au creat o copie a Stăpânilor, aşa cum erau ei acum şi nu cum au fost la începuturile lor. Desigur, habitatul creat era identic cu cel în care s-a născut rasa lor, dar Moştenitorul… era… între habitat şi Moştenitor, locuitor al habitatului, erau câteva mii de ani standard. Moştenitorul nu era adaptat la ceva atât de primitiv. Având în vedere acestea, se descurcase totuşi bine. Nu era vina lui, ci în exclusivitate vina Stăpânilor. Însă gândurile aiurea erau inutile. Acum, când probabil descoperise cauza, trebuiau găsite soluţii, iar el se simţea prea emoţionat de descoperire ca să poată face singur ceva. De aceea convocă imediat Marele Consiliu.

S-au ivit discuţii interminabile. Întrunirile Consiliului s-au tot repetat şi ele. S-a ajuns la concluzia că într-adevăr, vietatea era mai evoluată decât habitatul şi nu avea şanse prea mari de supravieţuire. Deşi inteligenţa îi suplinea unele carenţe fizice, asta nu era de ajuns. Avea să piară.  Şi apoi, după câteva zile a izbucnit scandalul. Nimeni nu era de acord ca Stăpânii să intervină pentru a o salva. Doar Stăpânul Stăpânilor era partizanul acestei idei. Însă, pentru că el era cea mai importantă persoană a misiunii, nu putea fi pus în pericol printr-un  amestec şi Consiliul a hotărât să îi retragă dreptul de vot în această privinţă. Dar, fără vreo intervenţie, Moştenitorii ar fi murit cu toţii în mai puţin de douăzeci de generaţii şi proiectul tot ratat ar fi fost. În câteva săptămâni, Stăpânul, chinuit de întrebări fără răspuns şi ros de iminenţa eşecului, se îmbolnăvi. Îşi reveni greu. Urmărea în continuare cele ce se petreceau pe suprafaţa planetei, dar se simţea mai neputincios ca niciodată. Tot ceea ce se făcuse între timp era o monitorizare continuă a nucleului de vietăţi. Asta evidenţia şi mai mult, noi şi noi lipsuri ale vietăţii. Stăpânul se îmbolnăvi iar, de data aceasta atât de grav încât Consiliul pusese în discuţie schimbarea lui.

Într-o perioadă când se simţea ceva mai bine, unul din ofiţerii de la pază ceru să îl vadă şi el îi permise acest lucru. K era unul din ofiţerii care avea în spate 230 de generaţii care se ocupaseră numai cu paza. Dar nu asta era important, ci faptul că toţi strămoşii lui s-au remarcat prin fapte deosebite. Era sigur că dacă K îl deranja pe Stăpân, atunci avea un motiv întemeiat.

K salută ca de obicei, apoi rămase în picioare, suspendat parcă undeva între cuvintele care nu îi ieşeau din gură.

–  Aşează-te K! Știi că nu îmi place să stea lumea în picioare în jurul meu. Spune-mi ce pot să fac pentru tine, dar gândeşte-te bine! În două zile Consiliul mă va schimba şi atunci n-o să te mai pot ajuta.

– Nu doresc niciun ajutor pentru mine. Vreau în schimb să te ajut eu, Stăpâne.

– Oare de ce nu mă mir!? Toată viaţa ta nu ai făcut altceva decât să te supui şi să ajuţi. Cum de m-am gândit că acum ai dori altceva!?

– Aşa am fost crescut Stăpâne, eu şi toţi ai mei…

– Știu, ştiu! Demult, un neam de războinici a fost modificat genetic pentru a se crea un paznic docil şi credincios. Erau vremuri grele atunci. Strămoşii mei, Stăpânii cei Vechi aveau nevoie de protecţie. Puţini erau fideli în acele timpuri! Era vremea luptelor pentru putere, vremea trădărilor…

–  Şi începuturile biotehnicii.

– Da. Apoi, ai tăi au avut grijă să păstreze linia genetică nealterată şi iată-te: incapabil să faci ceva pentru tine, dar atotputernic când e vorba de protecţia mea. Spune: ce mai e acum? Mă ameninţă cineva?

– Nu cred Stăpâne. Oricum te vor schimba prin vot.

– Atunci de ce ai venit?

– Pentu Proiect.

– Pentru Proiect?! Ce treabă ai tu cu proiectul? Sarcina ta e să ai grijă de mine.

– Întocmai. Știu ce vrei să faci şi am venit să te împiedic.

Stăpânul rămase îngândurat o vreme, apoi reluă plin de amărăciune:

– Nu cumva trădezi chiar tu?

– Nu ştiu ce înseamnă acest cuvânt, Stăpâne, zise K vădit jignit.

Stăpânul îşi dădu seama de greşeala imensă pe care o făcuse şi se ridică. Veni lângă ofiţer şi îi puse mâna pe umăr:

– Îmi cer scuze! N-ar fi trebuit să zic şi nici măcar să gândesc aşa ceva. Începând de la celulele tale şi până la educaţia primită, tu eşti o maşinărie care apără şi se supune. Spune-mi concret, de ce ai venit?

K îşi drese vocea:

– Știi că în două zile vei fi schimbat. Știi de asemenea că Moştenitorii vor muri curând, în timp relativ şi mai ştii că noul Stăpân nu va face nimic ca să-i ajute. Deci te-ai hotărât să încalci Legea şi să-i ajuţi. Ca urmare tu şi toţi ai tăi veţi fi exterminaţi. Eu sunt garda ta şi nu pot permite aşa ceva.

– Nu e prima dată când mă surprinzi cu mintea ta ascuţită, dar mi-e teamă că nu există altă ieşire. Planeta noastră de origine nu mai există de miliarde de ani standard. Alta unde să putem trăi nu am găsit, iar nava asta nu va putea funcţiona la infinit. Resursele sunt de asemenea nelimitate doar teoretic şi peste toate astea, suntem singura specie inteligentă din univers. Asta e o certitudine! Dacă nu ar fi existat Proiectul, cu noi s-ar fi stins cândva în viitor, însăşi VIAŢA. Știi ce înseamnă asta??!

Stăpânul ridicase tonul mai mult decât ar fi fost necesar. K ştia, desigur. Continuă mai liniştit:

– Nu pot permite ca tot neamul nostru să piară. Noi vom muri curând, dar Moştenitorii trebuie să trăiască şi să reconstruiască civilizaţia noastră.

– Am o alternativă.  Şi în plus sunt multe lucruri care nu îmi plac: nu vei muri numai tu, ci întreaga ta familie. Va veni la putere o altă dinastie care nu sunt sigur că va fi cea potrivită. Urmarea va fi aceea, printre  altele, că se va primejdui Proiectul, neştiind să-l supravegheze cum trebuie. Până la dispariţia noastră, Moştenitorii trebuie totuşi ajutaţi.  Şi asta numai dinastia ta o poate face. Apoi, nu-mi place modul în care vrei să intervii…

– Nu poţi judeca tu asta! strigă iar Stăpânul. Nu pricepi că n-am încotro!?

– Cum am spus, am o alternativă. Degeaba le vei da aparate sau unelte. Ele se vor pierde sau se vor strica. Sau şi mai rău nu vor putea să le folosească sau îi vor speria îngrozitor. Ceea ce vreau eu este de durată şi fără a crea un impact dur. Este totuşi o intervenţie şi ca urmare eu şi toţi ai mei vom suporta rigorile Legii. Am discutat asta şi toţi sunt de acord. Astfel şi Proiectul şi tu veţi fi scăpaţi.

Stăpânul căzu pe gânduri. Pur şi simplu nu ştia ce să zică. Se îndoia că ofiţerul avea soluţia. K reluă:

– Ascultă-mă Stăpâne şi dacă nu am dreptate, du-te pe planetă cu uneltele pe care le-ai dosit! Du-te chiar acum, dacă soluţia mea nu e bună!

Au urmat schimburi dure de cuvinte. Stăpânul fusese descoperit şi asta îl enerva. Dar în cele din urmă fu nevoit să-l asculte pe K.  Şi să se recunoască învins. Ideea ofiţerului era… ideală.

Pe scurt, K şi toţi cei din familia sa aveau cromozomi stabili, care puteau transmite însuşirile care îi caracterizau. Înmulţirea lor fusese strict controlată, de 230 de generaţii încoace. Ideea lui fusese ca acest material genetic să fie transmis pe cale artificială Moştenitorilor, pentru a-i ajuta să supravieţuiască. Apoi, de la unul din prietenii săi, care lucra în laborator, aflase că asta nu ar fi ajutat prea mult. Caracterul, personalitatea şi toate celelalte n-ar fi făcut din Moştenitor o fiinţă puternică. Deci trebuia ca aceste caracteristici să fie transmise unei fiinţe deja puternice, care să supravegheze direct Moştenitorii. Trebuiau să creeze un Supraveghetor. Cercetările făcute pe ascuns au durat destul de mult, iar rezultatul a fost destul de îngrijorător. Pentru diferite motive, o singură vieţuitoare de pe planetă se dovedi a fi capabilă să primească „altoiul“. Compatibilitatea era bună, procentul de reuşită ridicat, dar riscurile nu puteau fi anticipate în totalitate. Totuşi, secvenţa genetică încriptată în formula de ADN se putea transmite prin mai multe căi. Ideea era bună şi în cele din urmă Stăpânul o acceptă. Un singur lucru îl mai miră pe Stăpân, făcându-l să exclame:

– Crezi că această fiinţă atât de fioroasă, de sălbatică şi violentă se va putea schimba vreodată? De câte ori are ocazia îi vânează pe Moştenitori.

– Sper din toată inima! Altfel n-aş fi acceptat moartea neamului meu. Totul este să pot transmite secvenţa. Știu că aceste sălbăticiuni sunt foarte numeroase. Imposibil să nu găsesc câteva până ce trupele de supraveghere mă vor retrage de pe planetă.

***

Împreună şi în mare secret puseră ideea în aplicare: K plin de bucurie că putea sluji, iar Stăpânul cu sufletul zdrobit de durere pentru pierderea iminentă a ofiţerului.  Şi nici măcar nu-l va putea plânge pe faţă! Pe omul său cel mai de preţ! Pe omul al cărui neam întreg îşi pusese viaţa în slujba Stăpânilor şi nu greşise nici macar odată!

***

La foarte puţin timp după ce se  declanşă alarma, tot Consiliul năvăli în sala de monitorizare. Stăpânul ajunse ceva mai târziu, când 6 module de atac porniră  după fugarul care părăsise nava-mamă fără permisiune. Însă urmărirea lui K era periculoasă sub aspectul amestecului în evoluţia Moştenitorilor, aşa că modulele au fost retrase imediat. K nu va putea supravieţui la sol, iar atunci când va reveni avea să fie pedepsit conform Legii.

După mulţumirea de pe chipul său, Stăpânul ştiu că reuşise. Deşi era imobilizat, deşi ştia că prin toate cotloanele navei, ai lui erau adunaţi spre a fi executaţi, K zâmbea abia vizibil. Numai el ştia că reuşise mult mai mult decât îşi propusese. Nefiind urmărit, avusese posibilitatea să aterizeze nu foarte departe de o aşezare a Moştenitorilor. Știa din observaţiile sale anterioare că prin acea zonă erau multe familii din vieţuitoare pe care le căuta. Într-un  timp foarte scurt reuşi să prindă destul de multe şi să le injecteze secvenţa. Destul de multe pentru ca cel puţin jumătate din ele să trăiască îndeajuns ca să o asimileze şi apoi să o transmită urmaşilor. Ciclul lor de reproducere era mult mai rapid decât cel al Moştenitorilor, aşa încât se putea spera că Supraveghetorii se vor naşte curând.

În continuare, pe navă lucrurile se petrecură foarte repede. Toate rudele lui K au fost arestate. Nu se punea problema niciunei judecăţi. Fără comentarii, au fost duşi într-un  compartiment  special şi adormiţi pentru totdeauna. Stăpânul, când se retrase în cabinele sale, renunţă la masca de indiferenţă. Se îngrozi când realiză că pe viitor îi va lipsi „mâna sa dreaptă“ şi protecţia cu care se obişnuise atât de mult. Știa că deşi garda lui va fi înlocuită cu cineva competent, nu va mai putea dormi liniştit de aici înainte. Singura mângâiere era că cel puţin Moştenitorii – cu puţin noroc – vor putea dormi liniştiţi. Supraveghetorii îi vor apăra. Spera să fie aşa, pentru că el nu va mai apuca ziua aceea. Dar atât cât va exista, dinastia lui îşi va aminti în secret de sacrificiul făcut de K şi de neamul lui. Vorbise K despre Proiect, însă în realitate se sacrificase pentru Stăpân.

***

Într-adevăr, Stăpânul nu apucă să vadă Planul salvat, dar urmaşii lui, peste multe generaţii şi-au dat seama că Marele Plan reuşise. Atât de bine, încât la un moment dat Consiliul hotărî retragerea definitivă de pe orbita superioară a planetei. De atunci au revenit din ce în ce mai rar. De la un timp însă au renunţat definitiv. Poate rătăcesc pe undeva prin univers, sau poate nava lor roasă de vreme n-a mai rezistat. Moştenitorii însă, primind în dar un paznic de nădejde, au supravieţuit şi s-au dezvoltat. Desigur ei nu au ştiut niciodată şi nu ştiu nici acum toate acestea. Însă Supraveghetorii s-au apropiat de ei din proprie iniţiativă. I-au apărat şi i-au ajutat, uneori cu preţul vieţii lor, mii de ani şi îi ajută în continuare. Trăieşte în ei spiritul lui K, fără de care Moştenitorii ar fi pierit şi odată cu ei ar fi pierit şi moştenirea Stăpânilor: VIAŢA.

***

Pe malul unei ape liniştite stă un Moştenitor. Este încă un pui. Se uită departe şi încearcă să înţeleagă cum de toate acele culori minunate ale cerului în apus, se reflectă în apă. Bate un vânticel călduţ. Este foarte plăcut. E drept că numai în această parte a Planetei Moştenitorilor este aşa. În alte părţi, unde s-au adunat prea mulţi Moştenitori, e greu să trăieşti. Dar aici totul e bine şi frumos. Clima este temperată, anotimpul cald, iar seara minunată.

Ceva mai încolo, un Supraveghetor aleargă prin vegetaţie, însă nicio clipă nu îl pierde din ochi pe micul Moştenitor. Nu ştie de ce, dar trebuie să-l apere. De diferite vietăţi, chiar şi de alţi Moştenitori – ştie el de care anume – şi chiar de căderea de apă aflată undeva mai în josul râului. De când se ştie, neamul lui nu a făcut altceva.

Într-adevăr, neamul Supraveghetorilor, deşi îşi păstrase puterea şi înfăţişarea sălbatică, avea acum o altă privire. Uneori se uitau cu jind către munte, dar sălăşuia în ei spiritul lui K şi de fiecare dată renunţau  la propria libertate şi alegeau calea supunerii: îi urmau pe Moştenitori. Ei nu ştiau altceva. Ăsta era rostul universului:  Stăpânii să piară, Moştenitorii să-i moştenească pe Stăpâni, iar Supraveghetorii să-i supravegheze pe Moştenitori.

În câteva minute urma să se lase întunericul deplin. Se făcuse răcoare. Supraveghetorul veni lângă Moştenitor şi se aşeză. El ştia că ar fi fost deja timpul să plece. De undeva din spatele lor, apăru o Moştenitoare. Se uită cu drag la ei, apoi strigă:

– Copile, e timpul să vii acasă. Se lasă noaptea şi va fi rece. Lasă că mai vii şi mâine la râu.

– Pot veni şi mâine?

– Sigur! Acum haide acasă! A venit şi tata din oraş.

Moştenitoarea se întoarse pe drumul pe care venise. Micuţul se ridică şi fugi după ea. Supraveghetorul privi lung şi cu drag în urma lui, mult timp. Văzând că Supraveghetorul nu vine, Moştenitoarea se întoarse şi strigă către micuţ:

– Cheamă şi câinele!

 
 Povestirea face parte din volumul Supraveghetorii de Eugen Gomboș, apărut în 2009
 

Eugen Gomboș, din Brasov, are 44 de ani și este de profesie avocat.
Publică în Gazeta SF și Revista Literară Astra.
A debutat în volum apărut în 2009 la Brașov, intitulat “Supraveghetorii”.