
Vă propun să vorbim un pic despre mândria patriotică. Deși subiectul mă bântuie de ceva vreme, am preferat până acum să-l evit, pe de o parte pentru că legătura pe care o are cu literatura nu e mai strânsă decât cea pe care o are cu orice alt domeniu în care putem vorbi despre mândrie, iar pe de altă parte datorită încărcăturii puternice de resentiment care înconjoară subiectul, în orice direcție am privi. Voi încerca totuși să fac o analiză rece și neimplicată, dacă-mi va reuși sau nu, rămâne de văzut.
Așadar: „Sunteți mândri că sunteți români?”
Personal, m-aș opri la al patrulea cuvânt din întrebare, ignorându-l pe ultimul, cel despre care e vorba de fapt, și aș spune că mândria de „a fi” mi se pare ridicolă. Da, mi se pare ridicol să te mândrești cu apartenența la un grup (sex, naționalitate, rasă) pe care nu l-ai ales și pentru a cărui apartenență nu ai avut, ca individ, absolut nimic de făcut. Nu e meritoriu că ești bărbat și că ești european, chiar dacă asta îți oferă unele avantaje clare față de cazul în care ai fi fost femeie într-o țară islamistă. Nu, e vorba doar de noroc și de inegalitatea de șansă pe care omenirea, cu piedicile religioase, economice și naționaliste pe care și le pune, mai are mult până să o elimine. Dacă va avea vreodată interesul să o facă.
Lăsând asta la o parte și presupunând că mândria de a aparține unei națiuni, apartenență dobândită prin naștere, ar fi legitimă, sincer nu văd de ce cineva s-ar mândri cu apartenența la această naționalitate. Nu mă înțelegeți greșit, nu-mi e rușine că sunt român! De altfel, găsesc acest sentiment la fel de ridicol ca cel al mândriei, din exact aceleași motive. Dacă socot că e injust să te împăunezi cu lucruri pentru care nu ai nici un merit activ, pentru că e infinit mai ușor să te declari satisfăcut de ce ești decât să faci ceva pentru a avea rezultate notabile, în orice domeniu, la fel de injust găsesc că e și să te rușinezi pentru ce-au făcut (sau fac) alții, cu care, dintr-o întâmplare, ai naționalitatea în comun. Injust și irațional chiar.
Însă și dacă admitem drept rațional sentimentul mândriei naționale, atunci găsesc că la fel de rațional ar fi ca el să fie direct proporțional cu bunăstarea acelei țări, cu contribuția ei la dezvoltarea culturii și tehnologiei la nivel global, poate chiar cu impunerea unor standarde de moralitate și etică în societatea omenească. Ori cu aceste lucruri nu prea cred că ne putem lăuda noi, ca națiune. Sigur, am avut și avem oameni valoroși în cultură, artiști de renume mondial, însă nu e România nația cu cea mai mare densitate de oameni remarcabili din Europa. Nici acum, nici de-a lungul istoriei nu a fost. Am avut porția noastră de valori, proporțională cu mărimea poporului, nici mai mult, nici mai puțin. Așa cum și vecinii noștri au avut.
Nu vreau să neg importanța vârfurilor noastre, departe de mine ideea, dar nici a le ignora pe ale celorlalți ca să le scoatem în evidență, nu mi se pare o atitudine corectă. Da, faptul că România a întors armele în cel de-al doilea război mondial a scurtat conflagrația cu șase luni. Dar ce s-ar fi întâmplat dacă Statele Unite nu ar fi intrat? Da, Eminescu e un poet de renume mondial, dar e el oare mai important decât Pușkin sau Poe? Bine, veți spune, l-am comparat cu cei mai buni dintre ruși și americani, națiuni mult mai mari. Așa e. Însă găsim poeți relevați și mai pe lângă noi. Adam Mickiewicz, Petar II Petrović-Njegoš, Lesya Ukrainka… pe care-i cunoaștem la fel de bine pe cât și vecinii ni-i cunosc pe-ai noștri. Aceeași discuție, însă folosind nume pe care, de data aceasta, cei mai mulți oameni chiar le-ar cunoaște, o putem purta și-n domeniul sportului, ca alt exemplu. Avem atleți deosebiți, campioni, la fel ca toate țările din lumea asta.
De ce atunci am fi mândri că suntem români? Pentru frumusețile geografice ale patriei, pentru care nu am făcut nimic și pe care le disprețuim aruncând gunoaie peste tot? Pentru poporul care e mai divizat și mai fratricid ca niciodată?
Tristul adevăr e că și dacă am fi avut mult mai mulți artiști, sportivi, oameni de cultură, politicieni vizionari, lideri… orice alte elite puteți enumera, de top la suta de locuitori decât oricare dintre popoarele vecine, tot nu am fi avut o reputație de care să ne putem, obiectiv, mândri. Și asta pentru că tragicul adevăr e că un popor nu împrumută reputația elitelor sale, ci pe a elementelor cele mai rele. Care e primul gând care vă vine în minte când vă gândiți la Rusia? Ei, vedeți? Și-apoi, rușii chiar au dat lumii o cultură mastodont. Dar când auziți de Siria? Orașul Damasc are o vechime de peste 9.000 ani, a fost prima capitală a noii lumi arabe, a Imperiului Umeyad. Vă vin lucruri de genul acesta în minte?
O națiune e făcută notorie în lume de către ce are mai rău și e normal să fie așa. Chiar dacă un mic procent al populației ei e fetid, acesta va impregna opinia despre întregul popor. De ce? Pentru că e cel mai vizibil. Dacă nici trei la sută dintre oameni aruncă gunoi pe jos, țara va fi murdară. Dacă doar un om din cincizeci conduce agresiv, toți participanții la trafic vor fi indispuși, vor claxona și traficul va fi un calvar. Ajung trei-patru hoți pentru ca mijloacele de transport în comun sau gangurile să fie considerate nesigure într-un oraș. Nu trebuie mai mult de doi-trei cerșetori agresivi într-o piață vizitată de zeci de mii de oameni și atmosfera nu va mai fi destinsă acolo. Și despre asta se aude în lume!
Voi fi mândru că sunt român când vom reuși, noi, ca națiune, să ne concentrăm suficient asupra educației încât să putem compensa, prin covârșitoarea majoritate a celor civilizați, să suprimăm efectele nocive ale celor antisociali. Însă noi nu numai că nu facem eforturi în acea direcție, ba din contră, pre-mi-se, îi invidiem și-i transformăm în vedete pe infractori. Găsim nesimțirea și grobianismul drept acte de eroism, de curajoasă rebeliune. Rebeliune împotriva a ce, nu e important. Admirăm mafioții tocmai pentru că nu au respect pentru lege și le facem din asta un titlu de noblețe. Când noi, cei mulți, ne vom schimba sistemul de valori, atunci voi avea și eu un mic motiv pentru a mă simți mândru că sunt român: Acela că, poate, voi fi contribuit și eu, infinitezimal, prin revista aceasta, de ce nu?, la acea schimbare.
Dar, deocamdată, asta e de domeniul SF-ului…










4 comments
Boris says:
May 15, 2019
interesant punct de vedere. Petar II Petrović-Njegoš? 🙂
Tavi says:
May 17, 2019
Argumentatie construita pe (prea) multe ipoteze. Un fel de codare, care ia in calcul diferitele nuante ale problemei, dar nu rezolva nici una. Ca lectura easy, care sa nu te puna sa aprofundezi nicio idee, consider ca e rezonabila. Insa daca doresti altceva, apar probleme…
Mihail Toma says:
May 19, 2019
Da’… chiar nu m-a „durut” chestia asta cu „mândria patriotică”. Poate pentru că Ceașcă a reușit să facă praf tot ce ține de cestiune, încât simt, brusc, o repulsie organică atunci când aud despre asta, poate pentru că termenul nu se prea lasă definit.
Să luăm, de pildă, cuvântul „mândrie”. Este descris doar prin sinonime: înțelepciune, pricepere, faptă înțeleaptă, gând, omenie, generozitate, legătură strânsă, apartenență, satisfacție, ceea ce produce mulțumire, satisfacție, plăcere, bucurie, sentiment de demnitate, de încredere în calitățile proprii, măreție, ceea ce constituie prilej de laudă pentru cineva, lux, sentiment de încredere exagerată în calitățile proprii, îngâmfare, orgoliu, trufie, mândrețe, frumusețe, strălucire, splendoare, lucru frumos, strălucitor, splendid.
Se mai poate observa că poți fi „mândru” sau nu. Nu există cale de mijloc și nici antonim.
Dacă mai adaugi „patriotic”, adicătălea: iubirea pentru țară și pentru locuitorii ei, poți face combinații care de care mai ciudate, iar din „mândria patriotică de a fi român” iese o „varză” de toată frumusețea.
Dar hai să stabilim, totuși, o sinonimie, cea mai la îndemână: mândrie ~ bucurie ~ mulțumire.
Deci… bucuria de a fi patriot, bucuria de a fi român.
Acum putem accede la un sistem de valori căci nu poți fi mulțumit dacă nu ai fost nemulțumit, poți fi mai mulțumit, spre încântat, sau nemulțumit spre oripilat.
Și când este omul mulțumit? Atunci când este sănătos, sătul, are bani, are un acoperiș deasupra capului, are prieteni și n-are dușmani, et cetera, et cetera. Oferă-i astea românului și vei avea patriotul perfect.
Dar când e românul și mai mulțumit? Atunci când scuipă coji de semințe pe jos, când se îmbată și-și bate fimeia și copchii, când face o mică, sau mare, „ciupeală”, când moare capra vecinului…
Oferă-i astea și vei avea un român patriot și mândru că este român!
Mihail Toma says:
May 19, 2019
Și, tangențial…
Fără de pată
Ionescu, mic, dislexic, intră în secția de vot:
− Aici e secția 53?
− Da, îi răspunde unul din comisia de votare.
− Dați-mi și mie un buletin…
− Ba dumneavoastră să-mi dați, mai întâi, un buletin.
Ionescu îl ignoră, întoarce roată telescoapele ce-i țineau loc de ochelari și identifică vraful cu buletine de vot. Ia unul și-l examinează ca la microscop:
− Ăsta-i buletinu’? Are-o pată, arată incriminator cu degetul spre hârtie.
− N-aveți voie fără buletin…
− Da’ ăsta ce-i? Nu-i buletin? Și are o pată… Îl declar nul.
Și-l rupe-n două.
− Domnule, vă rog, buletinul dumneavoastră de identitate.
− Iaca buletinul, nou! Și tot cu pată.Îl declar nul, nule pe toate, și-ncepe să rupă buletinele.
Șeful comisiei țipă ca din gură de șarpe:
− Poliția, poliția! Să vină poliția!
Jandarmul Vasile, transpirat, supraponderal și mirosind a tescovină, apare aproape panicat:
− Ce-i don’ consilier?
− Vezi de derbedeul ăsta că rupe buletinele de vot!
− Cei, mă, cu tine?
− Are-o pată, uite, aici, vezi?
− Și ce, o pus-o mă-ta? Ia vezi…
Din rând se desprinde un ins, mult, la aproape doi metri, cu față de șofer de basculantă care îl ia de guler pe jandarm:
− Dacă cetățeanul a zis că au o pată, care se înseamnă că nu e bune de vot, nu?
− Da, dar….
− Da’ ce?
− Eu păstrez ordinea și disciplina…
− Ia păstreaz-o la vreo doi metri, așa cât să n-ajung la tine. Hai! Următorul!
− Are o pată, declară Ionescu după o examinare atentă.
− Are o pată, are o pată! îi ține isonul și lumea de la rând.
− Îl declar nul!
− Îl declarăm nul! țipă lumea la unison.
− Altul! Vreau unul fără de vreo pată.
− Fără pată! Fără de pată! Vrem pe unul făr’ de pată, răcnește lumea.
− Nu mai avem, oftează consilierul.
− Păi…. să mergem la altă secție de votare, unde să găsim unul fără de pată.
− Să mergem, să mergem, îl acompaniază lumea.
− Până la urmă vom găsi pe unul fără de pată!
− Vom găsi, vom găsi! Fără pată, fără de pată! Până la urmă vom găsi pe cineva fără de pată!
***