Era din nou copil de ţâţă și nu-i plăcea. Laptele avea gust de medicamente.

Amăreala lui îi producea greaţă. Se înecă, începând să tuşească. Mama îşi ţuguie buzele și scoase acel sunet caracteristic, aidoma unui sărut prelungit, ce putea stăvili oricând accesul de tuse.

— Pupzzzţţţz…

Zgomotul îl făcu să-şi revină. Se afla încă în jungla întunecată. Femeia blondă care-l privea cu ochi bleumarin i se înfățișa maiestuoasă și zâmbitoare. Deşi stătea în genunchi lângă rogojina jilavă ce-i servea drept culcuş, îi ghicea statura impresionantă. Măsura, probabil, peste doi metri.

Matahala își etala goliciunea fără rușine. Sânii imenşi ca sacii de făină de un sfert de baniţă vânduţi în prăvălia lui Moş Tibault reprezentau o mărturie lipsită de echivoc despre dimensiunile nemaiîntâlnite ale acelui trup feminin…

Nu locuia singură. Ceva mai departe, printre copaci, în penumbră, desluși alte siluete la fel de uriaşe. Printre ele, se iţeau şi câţiva indivizi mai mărunţei. Bărbaţi, femei, copii… Un trib!

Indienii blonzi cu ochi albaştri! Am avut dreptate! Slăvit fie Cerul!

Înainte de leşina, mai avu puterea de a îngăima:

— Numele meu este Guilhem Nayral din Paris…Guil…hem… Na…y…ral…

Voia ca istoria să-i reţină numele şi să i-l trimită în nemurire. Voia faimă. Premii. Poate chiar un loc în Academie. Merita să fie răsplătit după toate cele pătimite.

Se considerau doi smintiți frumoşi. Plecaseră din Franţa pe data de 17 iunie1939. În Bordeaux, unde se îmbarcaseră, ploua cu picuri reci. Dincolo de ocean, în Amazonia, sezonul uscat își intra în drepturi. Călătoria cu vaporul durase peste două săptămâni, iar pe 4 iuliese plimbau prin Cayenne, capitala Guyanei Franceze, îmbâcsiți de sudoare din pricina arșiței.

În micul oraş, se aprovizionaseră cu mărfuri din belșug, de la conserve de fasole până la arme cu tranchilizante. Tocmiseră patru cărăuțaşi, nişte huidume negricioase, foarte încântate de plata în monede de aur pe care aveau să o primească în tranşe până la finalul expediţiei. O călăuză chelboasă, cu faţă dubioasă, dar fină cunoscătoare a limbii portugheze, urma să-i conducă prin selva amazoniană spre mărețul fluviu.

Traseul cuprindea mai multe etape. O primă fază, de pregătire, îi ducea, ţinând drumul spre sud, vreo câteva sute de kilometri prin junglă până la portul amazonian Macapa, din statul brazilian Amapa. Aici (şi cu asta începea a doua fază) trebuiau să închirieze o ambarcaţiune care să-i poarte, pe toţi şapte plus echipajul navei, în amonte spre Santarem, oraş vechi fundat de misionarii iezuiţi în 1661. A treia fază, ultima şi cea mai grea, consta în activitatea de explorare a unei vaste suprafeţe de vreo 30.000 de kilometri (cât Alsacia şi Lorena la un loc!) din statul Para,cu scopul mărturisit încă de acasă de a descoperi Cetatea Soarelui. Intuiţia, dar şi câteva date ce putuseră fi extrase din documentul identificat la biblioteca centrală din Sorbona, le-au sugerat că misterioasa mănăstirea părintelui Alvares nu putea fi ridicată decât în nordul fluviului, adică pe linia Ecuatorului, pe unul dintre ostroavele cine ştie cărui afluent…

Când se deşteptă iarăși tresări îngrozit. Arătarea ce-l țintuia cu ochi bulbucaţi părea de pe altă lume. Un cap mare, fără urechi, cu nasul minuscul şi gura cât o fantă prin care abia de strecurai o monedă de zece centime compuneau o figură greu de suportat. Monstrul expunea o piele închisă la culoare, bătând într-un greţos gri-verzui, şi nu purta nimic pe deasupra.O bolboroseală îi invadă creierul. Simţi cum îl cuprinde fierbinţeala. E un coşmar!… trezeşte-te!…trezeşte-te!…trezeşte-te!… şi se cufundă în somn…

Partenerul său de aventură se numea Loic Pillois. 30 de ani.Ca şi el, profesor de antropologie la Catedra de biologie umană din Sorbona.Ca şi el, un admirator fanatic al eforturilor supraomeneşti ale vechilor misionari de a creştina Lumea Nouă. Dar Loic era sceptic în legătura cu presupusa existenţă a indienilor blonzi cu ochi albaştri, pomeniţi doar în revistele de scandal din Oraşul Luminii, de reporteri ce nu trecuseră în viaţa lor de Piaţa San Martin. I se părea deosebit de ridicolă mai ales ideea ca sus numiţii indieni să fie urmaşi ai călugărului benedictin Pedro Alvares, pierdut în jungla Amazonului prin anii ’30 ai secolului al XIX-lea. Pierdut de bună voie, ca să fim mai precişi. Împreună cu vreo 100 de credincioşi,Alvares se afundase în pădurile amazoniene pentru a dura, dincolo de păcatele lumii, Cetatea Soarelui. După planurile arhitectului-filosof Thomaso Campanela.

Gurile rele șopteau că Alvarez fugise doar pentru a scăpa de pedeapsa Casei Braganza, după ce se făcuse vinovat de uneltire contra Imperiului, în timpul războiului cu Argentina. Darun înscris vechi, datat pe la 1850, şi adnotat de un oarecare funcţionar din capitala Rio de Janeiro, pomenea despre aplecarea sa pioasă spre cele sfinte încă din fragedă copilărie. Se născuse la Obidos, pe Amazon, chiar la începutul secolului al XIX-lea, din părinţi austrieci de prin părţile Transilvaniei, emigraţi de tineri în Brazilia, ţara Adevăratei Cruci.

La maturitate atinsese aproape doi metri, iar ţinuta sa mândră şi manierele aristocratice făcuseră numeroase femei frumoase să suspină în preajma-i. Dar Alvarez îşi dedicase întreaga viaţă slujirii întru Cristos, iar la 33 de ani plecase în junglă cu o parte dintre enoriaşi pentru a făuri Cetatea Soarelui. După 1840, nu se mai auzise de el, şi poate că nici nu s-ar mai fi sinchisit careva de toată povestea dacă, spre finele secolului, întâlnirile unor exploratori mai mult sau mai puţin credibili cu ciudate fiinţe blonde nu ar fi readus în actualitate nobila întreprindere a călugărului benedictin.

Poate că murise. Iar sufletul său rătăcea între rai şi iad. Între alb și negru. Între îngeri blonzi și demoni hidoși. Mai-Marii Cerului nu ajunseseră încă la un verdict… Faptele bune erau prea puţine ori faptele rele prea multe. Nu le ţinuse niciodată socoteala…

Iartă-mă, Doamne!

Entuziasmul exploratorilor se evaporă repede. Pe data de 15 iulie, după mai puţin de 100 de kilometri parcurşi prin jungla deasă, însoţiţi de țipetele papagalilor multicolori, aşadar după nici patru zile de expediţie, se iviră necazurile. Dimineaţă, au înțeles că ghidul a șters-o încă de cu seară cu toţi banii lor. Încercaseră să-i facă pe cărăuşi să-i ia urma, dar malacii, cam descumpăniţi de gesturile foarte largi ale francezilor, rânjiseră de câteva ori tâmp, după care se cărăbăniseră. Şiei au încercat să se întoarcă, renunţând la majoritatea bagajelor. Dar, după o săptămână sau două, ori poate trei, patru, flămânzi şi disperaţi, nu mai ştiau încotro să se îndrepte. Atacul necontenit al insectelor, fâşâitul păianjenilor și al şerpilor de tufiş, tupilatul pecarilor şi fornăitul jaguarilor îi băgară în sperieţi. Iar umezeala omniprezentă îi exaspera. Ploua rar, adevărat, fluviul își intrase în matcă, adevărat, însă atmosfera din jur se preschimbase într-o saună înăbușitoare.

Uneori, copacii se grupau în redute inexpugnabile, înconjurate de şanţuri mustind de apă murdară, zădărnicindu-le înaintarea. Noaptea, groaza atingea paroxismul. Vedeau ochi lucind fantomatic, auzeau mârâituri înfiorătoare şi simţeau duhoarea unor bestii nerăbdătoare să-i sfâşie, să-i sugrume, să-i înfulece…

Ajunsese din nou în rai. Fiinţele blonde, serafice, mişunau în jurul său. Ceva mai lucid, putu să le examineze cu atenţie sporită. Bărbaţii, lipsiţi complet de pilozitate corporală, prezentau plete de un blond arămiu, pectorali de fier şi membre umflate de o musculatură de luptători de circ… Părul femeilor era platinat, corpul perfect proporționat, dar totul la o scară neobişnuită…

Una dintre ele, poate tot cea de la început – semănau atât de bine încât îi era absolut imposibil să identifice măcar o singură deosebire – se apropie de trupul său culcat, se aplecă uşor şi-i strecură mamelonul între buze. Era mare cât un dop de şampanie. Îi umplea toată gura. Supse cu disperarea unui condamnat la moarte, supse, supse… Deşi se dovedea la fel de amar precum chinina, lichidul avea clar un efect reconfortant. Îşi recăpăta puterile. Începea să spere… dar, puţin mai încolo, observă o stârpitură care-l urmărea cu o expresie plată… şi încă una… Se înecă, regurgită o parte din lapte, scuipă…

—Pupzzţiiii…

Multe zile se hrăniseră doar cu seminţe, coajă de copac, termite şi – cu maximă prudenţă – chiar cu broaşte mititele. Citiseră despre broasca-maimuţă, a cărei otravă i-ar fi putut omorî în chinuri cumplite, dar nu ştiau exact cum arată.  Peşti nu fuseseră în stare să prindă, mai ales de teama caimanilor ce-şi căscau boturile când îi zăreau prin apropiere. Beau roua saupuțina apă de ploaie strânsă în căuşul frunzelor late de palmier.

Aveau vedenii. Zăreau turle de biserici şi alergau ca bezmeticii ca să ceară ajutor, dar se împiedicau de rădăcinile copacilor, cădeau în genunchi şi rămâneau aşa vreme îndelungată. Până îi pișcau furnicile tăietoare. Atunci zbierau, râdeau cu sughițuri sau plângeau.

Primul care s-a îmbolnăvit a fost Guilhem. A început să vomite sânge, să aibă febră, să delireze…Târziu, realizase că vorbea singur, că Loic îl abandonase, că mai erau doar el şi întunecata junglă… Din acel moment se rugase încontinuu…

Trăia un coşmar? Ce demoniîi bântuiau mintea? În lumina unui foc de tabără, văzu pocitaniile acelea verzui încălecând câteva femei blonde şi posedându-le în chipul cel mai bestial. Nu înţelegea de unde apăruseră şerpii aceia multicolori ce se fofilau înlăuntrul femeilor. Blondinele se lăsau pătrunse în toate felurile, iar mişcările lor lascive şi gemetele întretăiate demonstrau că se simțeau satisfăcute peste măsură de acea agresiune. Bărbaţii blonzi nu reacţionau. Nu-şi apărau consoartele. Dimpotrivă, cuprinşi parcă de un soi de delir religios, îngânau litanii, şezând ghemuiţi şi dând uşor din cap…

Şi totuşi, lucrul cel mai îngrozitor se petrecu ulterior. Observă cum un blestemat de pigmeu se duse spre unul dintre uriaşi, îi apucă o mână și o tăie printr-o mişcare iute cu o macetă de lumină. Apoi, târând braţul care mai comise câteva mișcări reflexe, îl aruncă în vâlvătaie. Un miros de carne friptă se răspândi aproape imediat în aerul umed. Colosul amputat nici măcar nu crâcni. Părea că participă într-o stare de beţie inconştientă la toată acea luxurie. În scurt timp, piticii se înfruptară pe rând din muşchiul bine rumenit. Auzea plescăituri şi oftaturi de plăcere. Iar indienii blonzi cu ochi albaştri îi priveau cu veneraţie!

Înţelese drama acelui mândru popor şi nu-şi putu reprima un fior de repulsie. Tribul indienilor zămislit de mândrul sânge germanic se afla cu totul în puterea năpârstocilor acelora, care-i dominau ca pe nişte sclavi sau ca pe nişte animale de casă. Fuseseră dresaţi să le îndeplinească toate dorinţele, indiferent cât de nefirești erau ele. Nu mai putea suporta…

Pentru a nu-şi deconspira planul şi a nu stârni suspiciunile spurcaților, ascunse faptul că se simţea tot mai întremat. Febra îi trecuse, ameţelile deveniseră o amintire, nu mai auzea voci, iar slăbiciunea trupului era doar mimată. Blonda îl hrănea de trei ori pe zi cu lapte, iar el se simţea neaşteptat de bine…

După ce veni întunericul – în junglă se aşternea deodată! –  aşteptă instalarea liniştii… Desfrâul dura câteva ore, niciodată mai târziu de miezul nopţii. La ora două (după poziţia stelelor abia ghicite), o luă pe femeia trupeșă de mână (să fi fost aceeași? – nu ar fi băgat mâna în foc!) şi o sili să-l urmeze. Ea se supuse fără crâcnire. Se pierdură imediat prin selva umedă. Spera ca blonda să-l conducă la locul ei de baştină – Cetatea Soarelui.

După două zile pricepu că femeia suferea de grave probleme mentale. Din oră în oră, tot încerca să-i vâre propria mână-n gură, scoţând sunete guturale, ce-l speriau cumplit. La încercările lui repetate de a-i afla numele, ea nu răspundea decât printr-un pupzţţţţ prelungit care nu știa ce însemna de data asta. Apoi iar îi băga cu forţa degetul în gură, iar el abia reuşea să-l scoată. Culmea, realiza că reacţia lui de respingere o nemulţumea, dar habar n-avea de ce. Remarcă însă că femeia se făcea tot mai urâtă!

În a treia zi clacă. Începu să plângă cu suspine, dar blonda îl strânse la pieptul său generos şi aproape că-l obligă să sugă. După aceea, îl luă în braţe şi-l purtă printre copacii care alunecau în cer… La un moment dat, după câteva ore sau după multe zile, îl mișcă uşor… iar el zări un braț îngust al fluviului….ostrovul scăldat de apele verzi şi… CETATEA!
Nu putea fi altă cetate! O altă mănăstire! Cine s-ar mai fi încumetat la o astfel de sforţare în afara minunatului călugăr benedictin Pedro Alvares? Aproape că îşi reveni din sfârşeală. Un pod de lemn prăpădit şi năpădit de vegetaţie lega malul stâng al râului de insulă. La trecerea lor, puntea scârţâi periculos, dar nu se întâmplă nimic rău. Dedesubt peşti piranas aşteptau cu gurile căscate. Capătul podului ducea la una dintre porţile cetăţii căscată în zidurile ruinate. Dincolo de poartă, o arteră circulară ocolea un vast perimetru supus degradării: palate dărăpănate, livezi sălbăticite cotropite de leneși, lacuri colmatate… undeva se vedea piaţa centrală, templul principal…

Blondă îl lăsa din brațe, iar el se aplecă să guste din apă maronie a unei fântâni arteziene. Percepu mişcare în spatele său, dar nu fu suficient de iute. Câteva maimuţe ce puţeau îngrozitor îl apucară de păr şi-l târâră deoparte. Erau voinice ca nişte gorile de Congo. Apoi auzi urlete. Alte maimuţe săriseră pe blondă, satisfăcându-şi poftele animalice. Scena i se păru trasă la indigo după întâmplarea din junglă, doar că locul prichindeilor fusese luat de aceste animale păroase ce ţopăiau şi ţipau surescitate…

Vru să intervină în vreun fel, dar tocmai când cumpănea riscurile unei astfel de acţiuni, auzi un şuier mânios, maimuţele se retraseră înspăimântate, iar dintre câţiva arbori rahitici de cafea se ivi un individ bărbos şi uscăţiv, ce vântura un soi de sceptru aducând vag cu o cruce… Un moment de surpriză, urmat de un altul de recunoaştere reciprocă.

—Loic, dragul meu Loic, credeam că te-am pierdut pentru totdeauna!

Dar fostul său camarad îi stopă efuziunile cu un rânjet distant şi dispreţuitor.

—Mi-am dorit să apari şi ai apărut!

După care privi spre blonda care, foarte încântată de violul în grup căruia îi căzuse victimă, privea recunoscătoare spre masculii puturoşi ce se pitiseră printre copacii din apropiere.

— Dar nu mă aşteptam să vii acompaniat de o femeie atât de… bine făcută.

— Am avut dreptate! Cetatea Soarelui chiar există! strigă extaziat Guilhem.

— Ce ţi se pare solar aici? întrebă nervos Loic. Totul e o ruină! Totul e putred!

— Dar există, prietene drag! Există! Ca şi indienii blonzi!

Pillois însă nu putea fi convins.

— Demult, poate. Acum, nu!

— Să nu disperăm, Loic! Cu ajutorul Domnului şi cu ceva efort din partea oamenilor, toate aceste frumuseţi îşi pot recăpăta strălucirea de altădată.

Vechiul său coleg de la Sorbona zâmbi strâmb.

— Aici ai dreptate, amice… Vreau să ofer acestui loc o nouă şansă. Dacă trecutul are dreptul să rămână necunoscut, dacă prezentul ni se înfățișează pe de-a întregul mizerabil, viitorul poate fi transformat după propriile-mi puteri.

— Ce vrei să faci? întrebă nedumerit Nayral.

— Să iau în stăpânire deplină această cetate decăzută… ştii cum se spune, primul venit, primul servit…Am de gând să mă încoronez regele acestui paradis pierdut…

— Rege? Dar e o mănăstire! A fost o mănăstire.

— Iată regina, continuă netulburat Loic, arătând spre matahala blondă care, parcă în semn de aprobare, îşi ţuguie buzele şi scoase un pupzzzzţţţţ încărcat de mulțumire. Nu vorbeşte? (Nayral dădu afirmativ din cap) Şi mai bine! Priveşte dregătorii aleși să mă ajute în treburile cotidiene, zise, indicând animalele păroase ce se apropiau cu paşi mărunţi, tânguindu-se cu smerenie. Nici ei nu au darul vorbirii. Nu mai au…Sunt bravii urmaşi ai călugărilor benedictini de odinioară. Traiul alături de maimuţe i-a adus în halul în care îi vezi.

— Ei sunt… călugării?! făcu uluit Guilhem.

— Stră-stră-stră nepoţii lor. Nu cred că din întâmplare prietenii noştri englezi le spun „monk” călugărilor şi „monkey” maimuţelor. Remarci asemănarea? Se pare că au intuit mai bine decât noi originea lor comună… dezmăţul. Sunt doar masculi. Pe ultima femelă am îngropat-o alaltăieri. Nu a rezistat… asalturilor amoroase ale atâtor bărbaţi înfierbântaţi. Cred însă că noua regină va face faţă cu mai mult succes setei noastre de iubire, fiindcă nu am deloc intenția s-o păstrez doar pentru mine. Voi fi un monarh generos!

— Şi eu?

— Tu?!Loic se apropie de el şi-l pocni cu sceptrul în cap. Aha, ştiu. Vei îndeplini importanta funcţie de măscărici al Curţii. De vreme ce, în afara Regelui care am decis să fiu, ai rămas singura fiinţă, din această onorată adunare, binecuvântată cu darul vorbirii, îţi confer dreptul inalienabil de a spune tot ce-ţi trece prin cap…

— Nu eşti în toate minţile!

Brusc, Regele începu să râdă în hohote, iar veselia sa se transmise ciudaţilor dregători, ce începură să se tăvălească pe jos de râs. Până şi uriaşa cu plete blonde şi creier de primată îşi întinsese gura până la urechi…

Înfricoşat şi înciudat, Guilhem Nayralo luă la fugă, dar maimuţoii îl ajunseră imediat, îl înfăşcară şi-l readuseră în faţa Regelui. Încă râzând, Loic Pillois făcu un semn. Măscăriciul avea să locuiască într-una dintre chiliile din partea de vest a curţii. Singur.
Zilele treceau la fel pentru Guilhem… Orice spunea, adevăr sau minciună, prostie sau grăunte de înţelepciune, adunarea se prăpădea de râs… Îi jigni în toate felurile, le transmise că sunt nişte dobitoci fără minte, că îi păştea iadul şi cele mai grele pedepse, dar reacţia lor era mereu aceeaşi: hohoteau ca nişte neisprăviţi.

Femeii îi pria din plin rolul de Regină captivă. Redevenise frumoasă şi robustă, întotdeauna gata de a împlini nevoile sexuale ale masculilor excitaţi, dar Guilhem o evita deliberat.

…Într-o bună zi, bărbatul refuză să mai vorbească, complăcându-se într-o  muţenie îndărătnică. Dar această tăcere prelungită nu mai fu pe placul curtenilor. După o serie de tentative eşuate de a-l face să-şi dea drumul la gură, Regele porunci să fie pedepsit. Guilhem fu legat de mâini şi de picioare de o cruce uriaşă de lemn, pe care maimuţoii o ridicară chiar într-un colţ al pieţei centrale. Razele soarelui îl loveau direct în cap.

În primele ore, rezistă cu stoicism chinurilor provocate de durerile membrelor, de asaltul insectelor şi de vipie, ce-i producea o sete infernală. Nici ploaia nu-l izbăvi, deşi se rugase neîncetat. Leşină doar spre seară când se cufundă într-un somn negru cu vise amestecate anapoda. Calvarul reîncepu în dimineața următoare, dar amorţeala ce-i cuprinse trupul şi mintea îl aruncă într-o apatie care-l ferea de toate relele. În a treia zi, aproape de amurg, depistă o  lumină apropiindu-se încetişor de el şi, privind-o, își dădu duhul. Maimuţele au chirăit a pagubă, apoi au devenit isterice.

Sfera luminoasă se opri o clipă deasupra trupului neînsufleţit agăţat de cruce, după care trimise câteva săgeţi de foc spre călugării înnebuniţi de teamă. Maimuţele se prăbuşiră instantaneu cu gurile căscate. Posedau nişte limbi albicioase.

Deplasându-se fără zgomot, obiectul zburător ateriză lin în piaţa Templului. Avea dimensiunile unei case de bogătani din Provence. O trapă se deschise şi o duzină de fiinţe mărunţele se buluciră afară. Din coada navei porni un vehicul plutitor ce se ridică până la crucea cea mare, îl eliberă pe Nayral din strânsori şi-l depuse lângă navă. Acelaşi mijloc de transport mută cadavrele maimuţoilor la umbră, pentru a preveni descompunerea lor prea rapidă. La final, robotul reveni în piaţă, exact în momentul în care, ciufuliţi şi nedumiriţi, Loic şi blonda ieşeau din Templu. Zgâmboii îi întâmpinară cu feţe placide.

— Ce-inăzbâtia asta? întrebă Regele clipind des din ochi. Tot el îşi răspunse pe un ton nătâng: dracii au coborât pe pământ!

Regina zâmbea cu toată gura, iar în ochii albăstrui i se citea o bucurie inefabilă. Căzu în genunchi, cuprinsă de idolatrie.

„Suntem apexieni. Venim din Constelaţia Hercule”.O voce colectivă, ca un cor solemn din Antigona ce se strecura direct în creierul ascultătorului.

„Nu vă facem niciun rău. Misiunea noastră este studierea faunei şi florei din ceea ce voi numiţi bazinul Amazonului. Suntem un neam de… cercetători…”

— Crede şi nu cerceta! zbieră Loic, dându-se un pas în spate.

„Când am venit prima oară pe planeta voastră, cu mulţi ani pământeni în urmă, v-am examinat cu atenţie credinţa. Ştim că aveţi vocaţia sacrificiului şi că vă iubiţi aproapele ca pe voi înşivă…”, glăsui Vocea.

— Dumnezeule!

„Nu, nu suntem Dumnezeul invocat de voi. Şi nici nu avem intenția să intervenim în dezvoltarea voastră. De aceea am evitat pe cât posibil orice contact cu specia băştinaşă supremă. Am preferat doar întâlniri individuale, locale. Totuşi, pentru a preîntâmpina orice fel de neînţelegere, am creat aceşti zombi după chipul şi asemănarea voastră, ca un fel de avangardă. Sunt doar fiinţe artificiale, utilizate pentru consum. Ne furnizează energia de care avem nevoie în lungile şi uneori periculoasele noastre călătorii… Priviţi!”

Unul dintre pişpirei, mânuind cu dexteritate o sabie de foc, îi reteză blondei cu o mişcare iute calota craniană. Bucata de os, ca o farfurie sângerândă, se înfipse în pământul mocirlos. Femeia se prăbuşi gemând de plăcere. Alt pişpirică extrase corpul calos şi i-l arătă lui Pillois.

”Ca şi trupul, creierul zombilor constituie un rezervor extraordinar de substanţe indispensabile vieţii. Dacă hormonul vitalin este depus pe limbă înainte de instalarea completă a rigor mortis, orice fiinţă moartă se poate întoarce printre cei vii.”

Apexianul moşmondi ceva, folosindu-se de un aparat totalmente necunoscut, apoi se îndreptă spre trupul inert al lui GuilhemNayral. Îi deschise gura şi-i presără pe limba umflată o pudră cenuşie. După câteva zeci de secunde, trupul tresări de câteva ori, iar francezul reveni la viaţă.

Se îngrozi când dădu cu ochii de pociturile cu care mai avusese de-a face, dar groaza i se transformă în jale când descoperi capul despicat și însângerat al blondei.

— Nu se poate!

Dădu să se ridice pentru a fugi în ajutorul femeii care-l hrănise la pieptul ei, dar slăbiciunea îl împiedică să facă vreun pas.
— Monștrilor! Canibalilor! gemu el.

Pillois începu să râdă ca un dement.

— Sacrificiul ei te-a adus la viaţă, măscăriciule! Creatura asta perfectă reprezintă doar o fiinţă falsă construită de prietenii noştri apexieni. Le cară bagajele şi le hrănesc burţile în timpul expediţiilor lor ştiinţifice în alte lumi. Flamariona avut dreptate. Cosmosul a fost deja cucerit!

„Pe celelalte planete, zombii pe care-i utilizăm împrumută calităţile băştinaşilor de acolo. Pe Ambra din Andromeda, seamănă cu nişte şopârle şi se mănâncă între ele, iar pe Barmuda din Orion zboară şi ciocănesc tot ce le iese în cale. Sunt specii înţelepte, care preferă însă solitudinea”, explică Vocea.

— Creaturile astea tembele sunt copiate după noi înşine? îngăimă Loic. Aşa vă părem vouă?  Îţi vine să crezi? îl întrebă pe Guilhem, ce se străduia să se ridice în picioare. Jertfa supremă de sine şi iubirea nemărginită a aproapelui sunt principiile care le călăuzesc viaţa! Ptiu!

„Ne-am înşelat?”

— Dacă vă pricepeţi la fel de bine la studiul naturii ca la firea oamenilor, n-aş vrea un abonament la bibliotecile voastre.

Mărunțeii se foiră neliniştiţi, iar Glasul păru descumpănit .

„Unde-am greşit?”

— E prea mult de povestit…

„Nu vreţi să veniţi cu noi?”

— Pe Apex?

„Da.”

— Ce vom face acolo?

„Orice. Singura noastră regulă este aceea de a îndeplini întocmai dorinţele celuilalt. Şi cum toţi ne dorim Fericirea…”

— Atunci, prieteni, sunt al vostru trup şi suflet! Apex, vin!

Și Pillois fugi fericit spre nava extratereștrilor.

„Şi tu? Dar, înainte de toate, ne cerem iertare că obiceiurile noastre te-au contrariat. Nu am dorit decât să te salvăm atunci și acum. Îți garantăm că pe Apex vei renunța la orice fel de prejudecăți.”

Mintea lui Guilhem elabora planuri mai pământene.

— Visul meu a fost să descâlcesc enigma Cetății Soarelui. Am găsit zidirea Părintelui Alvarez, dar a ajuns o ruină… Mă întreb ce s-a întâmplat aici. Poate că adevăratul meu ţel va fi fost nu să o descopăr ci să o readuc la viaţă…

„Te putem ajuta la fel ca pe părintele Alvarez.”

— L-aţi cunoscut pe prea-bunul părinte?

„Da, văzând ardoarea cu care se ruga la Fiul Cerului, i-am făcut o vizită, cu o sută de ani pământeni în urmă. El ne-a împărtăşit cunoştinţele referitoare la credinţa oamenilor. Tot el, împreună cu una dintre soţiile sale, ne-au servit ca tipar pentru zombi. Firește, noi am ajustat modelele după propriile noastre trebuinţe.”

— Una dintre soţii? Dar era catolic!

„ Cu toate acestea el ne-a asigurat că se comporta ca un credincios autentic, deși îl nemulţumea faptul că enoriaşii pe care-i păstorea nu se ridicau la înălțimea însărcinării primite. De aceea i-am oferit ajutorul nostru…”

— Ce a cerut?

„Puterea de a citi gândurile supuşilor! Nutrea convingerea că solarienii nu mărturiseau la spovedanie tot ce aveau pe suflet. I-am dăruit un instrument, un sceptru, care dezvăluia şi cele mai intime gânduri ale celuilalt. Era suficient să atingă creştetul capului mireanului pentru a şti totul…”

— I-aţi oferit asta? Atunci nu-i de mirare că cetatea s-a dus dracului… Doamne iartă-mă! L-aţi înzestrat cu o armă care i-a permis să afle şi ce nu trebuia să ştie vreodată! Mârâi Nayral, aducându-și aminte de bastonul în formă de cruce folosit de Pillois. (Știa că-l ține pe masa din locuința sa aflată în palatul cel mai puțin dărăpănat.)

„Aşa a vrut el. Noi doar ne-am conformat dorinţei sale. Ne pare rău că misiunea a eşuat. După un secol de la vizita anterioară, nu i-am mai regăsit decât pe cei decăzuți în stare de animalitate, cu care nu am putut comunica prea bine. Prietenul tău încă nu dibuise cetatea. Dacă știam că o căutați, v-am fi indicat calea cea bună. Tocmai ne pregăteam să ne întoarcem dezamăgiți pe planeta noastră, când te-am găsit în mare suferință…”

— În cazul meu… Am dreptul să cer orice? Puteți satisface orice cerere?

„Orice ne stă în putinţă…”

— Zombi, … mai există zombi pe nava voastră?

„Întotdeauna deținem suficient material genetic pentru a zămisli un număr important dezombi.”

— E posibil să fie aduse anumite modificări zombilor? Mă refer la trăsăturile lor de caracter, la psihic… Fizicul e perfect… Guilhemse înroşi. Doar părulşi irisurile ochilor ar tebui să fie de nuanţe diferite pentru a-i putea deosebi între ele…între ei.

„Zombii funcţionează după un program implantat în coloana cervicală. Bateria solară le conferă o autonomie de o mie de ani. Nu au nevoie decât de apă, pe care o pot obține direct din atmosferă. Da, pot fi aduse oricâte ajustări doreşti…”

— Atunci, am nevoie, în primul rând, de trei zombi de sex feminin. Să stăpânească la perfecție limba franceză…

„Vrei să vorbească?”

— De ce nu?

„Părintele Alvarez susţinea că vorbele sunt făcute să ascundă adevăratele gânduri!”

— Eu le vreau cuvântătoare… şi să se poată perpetua. Plus vreo 10 – 12 de zombi bărbați.

A doua zi, dis de dimineaţă, din nava apexienilor își făcură apariția trei femei superbe. O blondă, o brunetă, o roşcată. Goale. Toate treceau binişor de doi metri, aveau forme rubensiene şi priviri înfocate. Se înclinară în faţa luiNayral, ai cărui ochi căprui ajungeau exact în dreptul sfârcurilor tuciurii ale femeilor.

— Tu vei fi Puterea, îi spuse roşcatei, numele tău va fi Înţelepciunea, se adresă brunetei, iarpe tine (uitându-se galeș spre blondă) te voi chema Iubire, comandă el.

— De ce trebuie să fie tocmai ea Iubirea? întrebă enervată bruneta.

Guilhem Nayral se surprinse meditând că, poate, ideea cu darul vorbirii nu fusese chiar atât de isteață. Presimţea anumite tracasări. Hotărî ca pe bărbaţi să-i lase muţi. Tăcuţi, puternici şi disciplinaţi – aşa trebuie să arate reprezentanţii acestui nou popor de solarieni; deşi statura lor tindea să fie puţin cam înfricoșătoare, iar chipul lorprea armonios… nu era foarte bine… poate că femeile i-ar fi găsit pe ei și nu pe el mai potriviți pentru poftele lor insațiabile. N-ar fi stricat ca bărbaţii să fie ceva mai scunzi, aşa ca el, poate chiar mai mici, şi mult mai urâţi. Ideal ar fi fost ca masculii solarienisă aducă într-o oarecare măsură cu maimuţoii aceia puturoşi. Din păcate, călugării fuseseră anihilaţi de raza ucigătoare. Se uită cu regret la cadavrele maimuţelor.

„Sunt doar paralizaţi. Efectul durează 24 de ore. În scurt timp îşi vor reveni. Dacă vrei, putem interveni inclusiv pe creierul lor, pentru a le potenţa inteligenţa pierdută…”

Guilhem reflectă doar un moment.

— Mai bine nu! Un funcţionar eficient trebuie să execute ordinele fără să le comenteze. Mai degrabă mi-aș dori să le diminuați… să le suprimați… instinctul sexual.

„Așa vom face. Mai ai nevoie de sceptrul părintelui Alvarez?”

— Nu, dar e mai util să-l lăsaţi în grija mea. Îl voi păstra cu venerație, ca pe o relicvă sacră, martor şi simbol al unei decăderi neaşteptate. Va fi învăţătură de minte pentru viitoriisolarieni.Vom avea mult de muncă. Cetatea trebuie reconstruită din temelii pentru ca Dumnezeu să se întoarcă din nou printre noi spre a readuce fericirea pe pământ!

Apexienii însoţiţi de Loic Pilloisdecolară în aceeaşi zi, aproape de amurg. Mai înainte îi dezvăluiră lui Guilhem unde se aflau izvoarele Amazonului.„Maranonîsi are originea în lacul glaciar Lauricocha, aflat la altitudinea de 4000m. Păstraţi Amazonia pentru generațiile următoare!”.

Nava lor plonjă în soare şi se făcu nevăzută în câteva secunde. Aveau să revină peste alţi o sută de ani pământeni, prin 2039. După apus, Nayral – cântărind sceptrul în palmă- se blestemă în gura mare, căinându-se amarnic că nu le ceruse extratereştrilor să-l facă nemuritor. Datoria sfântă de a zămisli o lume mai bună depăşea barierele temporale meschine ale unei singure vieţi, mai ales ale unei vieți active și virtuoase, ce urma să înceapă de mâine. Își dorea din tot sufletul ca noua zidire să dăinuie cel puțin o mie de ani!

Dacă ar fi deținut un calendar, Guilhem Nayral ar fi aflat că a doua zi era 1 septembrie 1939. Nu că l-ar fi interesat foarte tare…