Motivele pentru care am decis să dedic acest editorial unei teme doar tangențial conexă SF&F-ului sunt trei. Primul ar fi acela că, deși nu ne place, iată că vara ni s-a scurs din nou printre degete, iar asta înseamnă că școala stă să înceapă, al doilea că „science fiction” începe cu „science”, iar al treilea că, îmbinând știința cu ficțiunea, SF-ul poate fi confundat, din rea voință, cu pseudoștiința, și deci poate că unele clarificări ar fi binevenite.
Voi începe cu acest ultim punct, măcar pentru că e cel mai simplu de abordat. Și demontat. Așadar: este SF-ul pseudoștiință, atâta vreme cât operează cu noțiuni și concepte științifice, dar într-o manieră aproximativă, lansându-se în speculații? Categoric, nu! De ce? Păi, pentru că SF-ul nu are pretenția de a fi știință, ci literatură. Ficțiune. Și, ca atare, obiectul său de studiu este omul, știința fiind doar terenul de joacă. Nimeni nu are pretenția că scrie un referat științific atunci când scrie SF, la fel cum nimeni nu are pretenția că face muncă de cercetare în istorie atunci când scrie un roman istoric. A încadra SF-ul în categoria pseudoștiinței judecându-l strict pe criterii științifice e la fel de absurd ca a considera că „Cei trei muschetari” este un fals deoarece nu există însemnări istorice în care să fie menționați Athos, Porthos și Aramis. Desigur, așa cum romanul istoric ar trebui să fie corect încadrat în perioada la care face referire și să nu contrazică faptele, la fel și SF-ul ar trebui să se sprijine pe concepte corecte, însă, la fel cum personajele și evenimentele fictive ale romanului istoric pot evolua în voie în cadrul general, și-n cazul SF-ului sunt permise speculații fictive, fără pretenții de adevăr, cum spuneam. Cam asta ar fi diferența majoră dintre SF și pseudoștiință, chiar și ignorând componenta artistică pe care literatura o are și pseudoștiința nu.
Bun, acum că am lămurit acest aspect, haideți să ne uităm puțin la disputa dintre știință și pseudoștiință. Și făcând asta să observăm că, din păcate, falsul pare a avea câștig de cauză de cele mai multe ori. De ce? Pentru că e mai simplu. Și, uneori, mai spectaculos. Iar oamenii tânjesc după extraordinar, după descoperiri revoluționare, după răsturnarea paradigmelor. Și după lucruri cu care să poată relaționa, pe care să le poată digera. Deci, în lipsa unei educații științifice temeinice, pseudoargumentația pseudoștiinței poate părea validă.
Și ajungem astfel și la chestiunea școlii, cea care ar fi trebuit să pună bazele acestei educații despre care vorbeam mai sus și la care voiam, de la bun început, să ajung. E oare de mirare că într-o societate care blamează școala la nivelul la care o face a noastră, aceasta devine ineficientă? Putem să ne așteptăm ca tânăra generație să aibă vreun respect pentru instituțiile de învățământ pe care le frecventează, când noi punem atât de mult patos și investim atât de mult efort pentru a le critica?
Și o facem, să știți că o facem! Voi da doar două exemple: Primul este legat de o discuție care pornise de la rezultatele slabe de la bacalaureat, acum trei sau patru ani. Îmi spunea atunci un părinte: „Dom-le, dar le și bagă cu polonicul materie în cap! Spune și tu, la ce le trebuie să știe să calculeze integrale?” Atunci nu m-am putut abține și i-am spus omului la ce e bună integrala, dându-i primul exemplu care mi-a venit pe loc în cap și anume calculul suprafețelor în proiectare. „Păi și nu sunt softuri care să facă treaba asta?” nu s-a lăsat interlocutorul meu, aruncând pisica din ograda proiectantului în cea a dezvoltatorului de soluții software (care, se știe, nu e om, treaba lui nu se ia în discuție), apoi a plusat: „Dar eu ziceam așa, în viața de zi cu zi…”. Am cam pierdut disputa aceea, căci un exemplu în care calculul integral să fie folosit în viața de zi cu zi chiar nu mi-a venit în minte. Și-am pierdut și disputa din al doilea exemplu, în care mi s-a cerut să spun când am folosit eu ultima oară teorema lui Pitagora, evident, fără a mi se permite să fac referire la desenul tehnic, sau la calculul distanțelor în sisteme de coordonate ortogonale. Pentru că, nu-i așa? „școala” trebuie să te pregătească pentru „viața de zi cu zi”! Nicidecum pentru chestii d-astea… savante. „Ce, o să facem toți desen tehnic? Păi și-atunci?” Nu ar fi mai normal să scoatem absolut tot ce nu ține de traiul cotidian din învățământul preuniversitar? Și cine vrea să învețe integrale, să le învețe, dom-le, acolo, la facultatea de inginerie! Că dar cu patru operații matematice te descurci la piață. Și ar avea și profesorii universitari ce face în cei cincisprezece ani cât ar dura o specializare…
Ar fi nostim, trebuie să recunosc, dacă nu ar fi, de fapt, tragic. Pentru că, se pare, împinși de această atitudine, cei care au tot restructurat programa școlară în sensul „descongestionării” ei, au făcut lucrurile mult mai rele. Aș vrea doar să dau ca exemplu un excelent articol intitulat „De ce e fizica grea?”, de Cristian M. Teodorescu, apărut în revista Fantastica (http://fantastica.ro/de-ce-este-fizica-grea/), în care ni se explică foarte clar cum prin excluderea din programa școlară a unor capitole, înțelegerea celorlalte (mai puține, evident) a devenit mult mai grea. Chiar imposibilă. Deci, ca rezultat, avem o materie grea. Recomand chiar acest articol, căci îl găsesc o exemplificare perfectă a problemei învățământului românesc în acest moment. Citiți-l pe sărite, îl veți înțelege oricum!
Desigur, mulți nu vor fi de acord, susținând că, de fapt, problema școlii românești e că ucide creativitatea, că închide în tipare, că nu dă voie elevului să se exprime, să se dezvolte, să se regăsească pe sine, etc. Observ tot mai des asemenea atitudini, ceea ce mi se pare chiar îngrijorător. Îngrijorător pentru că oamenii nu realizează că, fără un bagaj elementar de cunoștințe, care nu se poate acumula decât prin însușirea rece și non-creativă a unor concepte, creativitatea în sine e oarbă, ciungă și retardată mintal. Cum poți fi creativ în fizică dacă nu studiezi legi? Cum să fii creativ în literatură, dacă nu studiezi ce s-a scris până la tine? De câte ori am reinventa roata și focul?
Nu spun că școala noastră nu are probleme, are, evident, dar acestea nu sunt legate de volumul mare de cunoștințe pe care bietul elev e nevoit să le asimileze într-un mod non-creativ, ci de faptul că bietul elev e nevoit să le asimileze într-un mod empiric. Aici e, de fapt, marea problemă: că școala nu explică conceptele, ci doar le prezintă.
Câți absolvenți de liceu credeți că înțeleg cu adevărat calculul integral? Dintre cei care știu să rezolve integrale, vreau să spun. Personal, cred că procentul e foarte mic. Pentru că elevii percep toată tărășenia ca pe o abstracțiune matematică, sau ca pe un set de reguli scârboase de calcul pe care trebuie să-l aplice unor funcții – ce-or mai fi și alea, de fapt, că nu te întâlnești niciodată cu ele în viața de zi cu zi? – ca să obțină alte funcții. Așa stând lucrurile, mi se pare și normal că atât ei cât și ai lor părinți, posesori ai unor viziuni exact la fel de largi, vor spune că școala românească e o tâmpenie, o pâlnie cu care capetele sunt umplute de inutilități. Dacă vorbim despre fizică, acolo lucrurile cred că stau încă și mai rău. Câți absolvenți de liceu credeți că înțeleg, de exemplu, diferența dintre masă și greutate? Ca să nu mai vorbim despre forță, putere și energie.
Iată de ce e școala grea! Nu pentru că materia e multă, ci pentru că nu reușim să o facem inteligibilă. Pentru că punem prea puțin preț pe fenomen în sine și ne mulțumim să studiem legea care-l descrie matematic. Pentru că nu suntem în stare să o deabstractizăm. Când operează cu noțiuni abstracte, școala nu are cum să fie atractivă. Iar când drept soluție alegem să tăiem capitole pentru a descongestiona materia în loc să ne axăm mai mult pe aplicațiile pe care lucrurile respective le au în lumea reală, nu putem decât să ne adâncim și mai mult în abstract…
Iar cea care speculează situația aceasta cine credeți că este? Ați ghicit, pseudoștiința! De ce? Tocmai pentru că ea se concentrează mai puțin pe legi și funcții matematice și mai mult pe explicarea intuitivă a unor fenomene. Că o face inexact, deja nu mai contează, s-a făcut interesantă. A captat atenția și a livrat un produs comprehensibil. Chiar și atunci când acesta e nespectaculos. N-ar putea și știința să facă același lucru? Ba da, dar nu atâta vreme cât rămâne abstractă.
În fine, cred că m-am lungit destul, ar cam fi cazul să trag o concluzie. Iar aceasta nu poate fi decât aceasta, pentru cei care în această lună își reîncep studiul: e timpul să mergeți la școală pentru a înțelege lumea în care trăiți, nu pentru a învăța mecanic formule de calcul. Întrebați-vă profesorii ce nu înțelegeți, cereți analogii, încercați să vă clarificați vouă înșivă fenomenele înainte de a le subordona legilor matematice și lucrurile vor fi mai simple.
Să aveți un an bun, vă doresc!
12 comments
tanase says:
Sep 2, 2016
Excelenta argumentatie
Florin Giurcă says:
Sep 30, 2016
Pseudoștiințele (și ar trebui date câteva exemple aici: astrologia, alchimia, chiromancia, datul în cărți, datul în bobi și alte practici magice și divinatorii) pot profita într-adevăr de pe urma ignoranței, și chiar profită din plin. Mai bine zis practicanții acestor pseudoștiințe profită de pe urma ignoranților.
Marcel Gherman says:
Oct 1, 2016
Nu sunt de acord. De exemplu, alchimia nu e pseudostiinta ci o disciplina spirituala.
Lucian-Dragoş Bogdan says:
Oct 2, 2016
Orice practică spirituală reprezintă pseudoştiinţă, deoarece postulează nişte “legi” care nu pot fi demonstrate într-un sistem de referinţă repetitiv. Nu spun că ar fi false, ci doar că nu se poate demonstra valabilitatea lor universală, aşa cum este cazul lucrurilor susţinute ştiinţific. Ele se bazează pe experienţe şi credinţe proprii unui individ sau grup de indivizi, pe când faptele ştiinţifice îşi menţin valabilitatea şi pot fi repetate cu acelaşi rezultat indiferent de individ.
Ca să nuanţez şi mai mult – încă nu ştim dacă practicile spirituale pot sau nu pot fi încadrate într-un sistem ştiinţific.
Marcel Gherman says:
Oct 2, 2016
Ceea ce doream sa spun este ca disciplinele spirituale nu isi propun sa enunte legi si adevaruri, ci au completamente alte scopuri, cele de a dezvolta spiritele oamenilor. Valoarea unor practici spirituale poate fi cuantificata prin modul in care niste precepte morale pot contribui la ameliorarea caracterului unei persoane. Disciplinele spirituale nu enunta adevaruri stiintifice, ci alegorii. Sunt doua lucruri diferite care nu se intersecteaza.
In acelasi sens, literatura nu se reduce la un mijloc de a prezenta idei stiintifice, ci si ca o forma de spiritualitate, ca o modalitate de a le metamorfoza sufletele cititorilor prin experientele traite de personaje, ceea ce face din literatura si arte si o forma de resuscitatere a magiei arhaice.
Lucian-Dragoş Bogdan says:
Oct 2, 2016
Am înţeles, dar să nu uităm că “spiritualitatea”, în ansamblul ei, este un subiect discutabil (pentru unii e un fapt, pentru alţii o păcăleală). Nu există ceva clar demonstrabil, nici măcar în acele precepte morale despre care spuneai. În primul rând că preceptele morale nu ţin neapărat de practici spirituale, ci ele sunt accesibile (sau inaccesibile) oricărui om, fie că urmează discipline spirituale, fie că nu. În al doilea rând, toate practicile spirituale au seturile lor de “legi” (dacă faci aşa, vei ajunge acolo, ori se va întâmpla asta) – a căror universalitate este, însă, nedemonstrată (sau neîncadrată într-un sistem unitar, cuantificabil).
Ca să revenim la articolul lui Alex şi comentariul lui Florin – ele se refereau tocmai la faptul că pseudoştiinţele “vând adevăruri” nedemonstrabile, spre deosebire de ştiinţă.
Marcel Gherman says:
Oct 2, 2016
Apropo, idele prezentate de Alex Lamba in editorial mi s-au parut foarte pertinente.
Florin Giurca says:
Oct 2, 2016
Alchimia chair nu stiu ce este, deoarece e (a fost) o activitare esoterica in vecinatatea magiei. Spre deosebire de astrologie, nu a fosr vulgarizata de sarlatani. Aici e problema: nu prea stim ce sunt pseudostiintele. Poate ca acele teorii dacomane care pretind ca au descifrat alfabetul dacilor, sau ca limba latina provine din limba daca ar fi un exemplu mai bun. Pentru can dacomanii au dezvoltat un sistem de gandire in scopul demonstrarii unor realitati inexistente. Sper can nu am ofensat pe cineva cu afirmatiile mele.
Florin Giurca says:
Oct 3, 2016
Ah, tableta asta își închipuie că știe mai bine decât mine ce vreau să spun. Nici eu nu mai înțeleg ce am scris mai sus.
Eugen says:
Oct 3, 2016
Curios, pentru susținătorii cunoașterii științifice, alchimia ar trebui să aibă o valoare certă, de precursor al cunoașterii științifice și filosofice. Doar un neștiutor poate afirma ca alchimia face parte dintre pseudo-științe. Alchimia a deschis calea și a permis fundamentarea mai multor științe, nu numai uneia singure. Căutarea pietrei filosofale este de fapt o metoda a cunoașterii, bazata pe repetarea experimentului alchimic pâna la extragerea informației ultime, respectiv înțelegerea fenomenului observat. Deci: experimentare, repetare, evaluare, înțelegere. Rezultatul este altul decât cunoașterea? Abordata științific, chiar.
Iar știința contemporană, în ciuda aparențelor, e plină de comportament medieval și de opreliști puse în calea tinerilor cercetători.
Alexandru Lamba says:
Oct 3, 2016
Există mai multe sensuri ale cuvântului Alchimie. În privința asta, toată lumea are dreptate. 🙂
https://dexonline.ro/definitie/alchimie
Ovidiu Bufnilă says:
Aug 28, 2017
Două direcţii fundamentale înmoaie elanul sefistului şi politikonului român ţinându-l pironit locului şi generând, ştiinţific vorbind, efectul rococo al ficţiunii. Sute de texte mi-au trecut prin mână în acest un sfert de veac de magie şi nu pot spune că nu m-am amuzat copios văzând cum colectivismul şi elitismul sună trompetele nemuririi literare şi politikonice la Sibiu, la Iaşi, la Bucureşti, la Timişoara şi prin alte insule rătăcite prin care s-au preumblat închipuiţi scriitori de SF.
S-au iscat bătălii semantice purtate cu sârg spre ticăloasa menţinere a tonusului, s-au tras înjurături şi s-a urinat bărbăteşte pe ficţiunea plăpândă compusă după regulile compunerii şcolăreşti. Colectivismul a născut nu doar cenaclul ca şi arestare a spiritului liber dar a născut băşcălia fandomială şi politikonică, a născut aplombul fanului rătăcit în genialitate, a născut tragerea de şireturi cu muzele şi cu idolii şi chiar ruperea şiretului de la bocancul vreunui îngălat care mima geniul rătăcit.
Buna creştere să fi rămas doar indicatorul de volum. Elitismul produce la capitală critici aroganţi şi plin de nesimţire nesimţitoare artistică iar la periferie, critici cotcodăcitori care veghează cu cinste le nerătăcirea în dogmele străine, instituind prostia ca dogmă românească în fandomul românesc şi în politica românească. SF-ul şi Politikonul rococo sunt construcţii subţiratece fără viitorime dar care nasc epigoni chipurile rasaţi care, după ce-au pupat mâna puţind a mahorcă a vreunui şef de cenaclul SF, august şi arogant, sau a vreunui şef politikonic sapă cu sârg în inima imaginarului românesc. Sunt mulţi. Şi fani şi scriitori şi politikoni. Aşa-şi zic ei, fani şi scriitori şi politikonici. Unii privesc cu greaţă înspre scriitorul român de SF împătimit şi talentat iar ceilalţi se dedau la acte dictatoriale şi fasciste sau superb tâmpite arestând reviste, antene, tribune, pieţe sau hălci din imaginarul românesc.
Unde e liderul politic ce se va ridica împotriva Politikonului pervers, funambulesc şi fără de proiect? Chiar dacă nu e, politikonicii vor fi, cu toţii, raşi de războaiele semantice ce anunţă tumultuoasele şi inimaginabilele războaie matriceale.
Grăbiţi-vă, deci! Adunaţi-vă, rotiţi-vă în jurul mesei pline de cărnuri sângerânde, hăcuiţi ficţiunile! Cenaclul? Trivialitatea imaginarului în toată splendoarea sa! Năvălesc prin uşile zgribulite tot felul de inşi care vor să cucerească lumea, să zdrobească proletariatul şi să facă harcea-parcea burghezia oricare ar fi ea!
Cenaclul? Construcţie burlescă! Să formezi spirite! Ce minciună gogonată!
Vin tinerii timizi sau năvalnici să afle ce va să zică despre ficţiunile lor tot felul de shizo, de para, de refuzaţi ai lumii. Stau şi-şi tocesc mucurile de ţigară între buzele cărnoase şi emit adevăruri îngrozitoare şi definiţii bombastice despre science fiction. Aspiranţii la gloria literară aşteaptă cu sufletul la gură să fie traşi în ţeapă de tot felul de diletanţi care, mai apoi, la o bere, ridică osanale nimicului. Lume perversă şi ticăloasă, cenaclul e un balamuc literar în care se macină spiritele nobile de către tot felul de rătăciţi. Rătăciţii ăştia cred că împart bruma de talent după criterii de valoare dar de fapt îşi odihnesc ochişorii între voluptoasele forme ale unei fantome literare.
Cenaclul e şcoală literară? Ce superbă nerozie! Cenaclul e un spital de campanie în care vin răniţi de toate neamurile. Felcerii sar pe ei şi-i tot hăcuie cu bisturiele sau cu drujbele care sunt învelite în foiţe de nemurire glorioasă. Noii veniţi cad ca muştele pe lampă în capcanele ticăloşilor care debitează toate prostiile posibile.
Nu e decât oroare şi tâmpeală şi viaţă cenaclieră de săriţi de pe fix. Cenaclurile science fiction sunt lagăre de concentrare în care adevăraţii scriitori sunt gazaţi de nişte inşi care se defulează şi care-şi fecundează orgoliul bolnav luând în tărbacă spiritele nobile, nevinovate şi plin de naivitate. Cenaclul este stricăciune pentru spiritul liber, trivialitatea imaginarului găsindu-şi în această structură defunctă plăcerea morbidă de a se deda perversiunii vulgului pornit să maculeze superbia.