Republica IX

– Fragment de Cezarina Anghilac –

          12

          Liberă… Liberă să-mi urmez inima!

          Isidora își ascunse hohotul nervos în spatele paharului, având totuși grijă să nu atingă cu buzele licoarea ce răspândea arome exotice, de migdale și fistic. Capsula neutralizantă nu se dizolvase complet, astfel că vinul samirian rămânea în continuare periculos de băut.

          — Spune-mi, dragă Isidora, auzi vocea lui Ozul-barat, cărei minuni îi datorez prezența ta aici?

          Uzurpatorul stătea de cealaltă parte a mesei, cu mâinile împreunate în fața propriului pahar de vin samirian și cu un rânjet larg pe față. La gâtul lui, circuitul de comandă laringiană clipocea într-un verde pașnic.

          — Lui Elohi-barat și nimănui altuia. Isidora ridică în aer paharul, apoi își înmuie buzele în licoarea roșiatică. Era dulce și aromată, așa cum ar fi trebuit să fie și libertatea, dacă Elohi-barat n-ar fi avut un simț al ironiei atât de fin. Cum să-și urmeze inima când era blocată pe Samir?

          Sprâncenele lipsite de păr ale lui Ozul-barat se uniră într-un con de linii trasate cu creion-grafit.

          — Așa deci, preaiubitul nostru Guvernator a găsit în sfârșit de cuviință să ia în considerare oferta pe care i-am făcut-o. Barateanul o măsură pe Isidora din cap până în picioare. Deși, ca să fiu sincer, opțiunea lui, de a trimite o femeie pământeană să îl reprezinte, mă dezamăgește. Elohi-barat pe care îl cunoșteam eu era mult mai curajos.

          — Și nu te înșeli, spuse Isidora, dezlipindu-și cu părere de rău degetele de pe cupa pe jumătate plină. Vinul samirian era delicios, dar conținea atât de multe toxine dăunătoare oamenilor încât nici măcar neutralizantul dezvoltat de nomazii din stepă nu îl făcea sută la sută sigur de consumat. Nu mă aflu aici pentru a-l reprezenta. De fapt… Ochii Isidorei lunecară spre gâtul barateanului. De fapt, Elohi-barat nici nu știe de întâlnirea noastră și aș prefera nici să nu afle.

          — Fii fără grijă, Isidora, n-am niciun interes să-mi anunț dușmanul de fiecare mișcare pe care o fac. Totuși, am dreptul să știu ce caută viitoarea lui soție în palatul meu.

          — Ajutor, Ozul-barat, caut ajutor. Două locuri pe prima navă care pleacă spre Terra. Unul pentru mine, celălalt pentru tatăl meu.

          — Mă tem că asta nu se poate, spuse uzurpatorul ridicându-și brațele în lături. Platformele de lansare sunt închise.

          — De roboții tăi. O singură comandă este de ajuns să le deschidă. Nu-ți cer să mă ajuți pe ochi frumoși, spuse repede Isidora când observă circuitul de comandă schimbându-și culoarea în galben intens. Am acces la suficiente secrete din tabăra lui Elohi-barat cât să îți plătesc zeci de transporturi, nu doar unul.

          Uzurpatorul zâmbi îngăduitor, ca un tată care primește în dar prima felicitare făcută de fiica sa în vârstă de trei ani.

          — Isidora, cunosc deja toate secretele voastre. Iscoadele mele au avut grijă ca în raportul lor să nu omită niciunul: neobosita fugă dintr-o văgăuna într-alta, fragila alianță cu nomazii, misticismul în care a căzut Elohi și, desigur, recentul atentat în care și-a pierdut aghiotantul. N-am nevoie de o mie de alte povestiri care să-mi confirme același lucru… Lașul este terminat.

          — Nu încă. Profețiile Șahonei spun că Elohi-barat te va înfrânge când cele două luni ale Samirului vor răsări în același timp.

          — Astea-s aiureli de femeie nebună, spuse Ozul-barat, străduindu-se să pară relaxat. Cum m-ar putea el înfrânge când abia are destui soldați cât să-i păzească tabăra?

          — Preluând comanda roboților tăi. Isidora își îngădui un zâmbet. Am auzit că îți lipsește nanocipul…

          Circuitul de comandă de la gâtul barateanului începu să schimbe culoare după culoare, fără să se hotărască asupra vreuneia. Ozul-barat sări ca ars, râcâind cu picioarele scaunului podeaua din marmură.

          — Ce știi de el? Unde este?

          — Asta numai Șahona o știe. Pentru siguranța tuturor, adăugă Isidora când barateanul făcu un pas spre ea. Îndată ce eu și tatăl meu vom pune piciorul pe navă, ea ți-l va înapoia.

          — De unde știu că nu mă minți?

          — De unde știu eu că nava nu o să explodeze așa cum au explodat ușile lui Elohi-barat în plin banchet, umplându-l de rușine? Isidora se ridică în picioare, cu pumnii strânși. Ori avem încredere unul în celălalt, ori ne vedem fiecare de treaba lui ca și până acum – pe bâjbâite.

          — Ia loc, Isidora.

          Tonul barateanului, devenit brusc poruncitor, și sclipirea argintie a circuitului lipit de gâtul lui o făcură să tresară. Ozul-barat se temea. De parcă asta ar mai fi putut s-o încurajeze… Se așeză pe o margine a scaunului, cu spatele drept și mâinile încleștate în poală.

          — Te cred, spuse Ozul-barat pe un ton gânditor. Elohi nu are microcipul, altfel n-ar mai fi așteptat atâta timp ca să-l folosească. Iar dacă tu ai fi știut unde se află, n-ai mai fi depins de mine ca să pleci de pe Samir. Da, piesele se leagă între ele, însă tot rămân destule întrebări fără răspuns. Du-mă la această Șahona și-ți voi da ce mi-ai cerut – discreția și una dintre navele mele.

          — Numai dacă accepți să mergi neînsoțit, spuse Isidora după o secundă de gândire.

          — Nici nu îmi închipuiam altfel, spuse Ozul-barat zâmbind. Avem, deci, o înțelegere?

          Isidora își duse mâna la gură, ascunzând în spatele ei un chicotit și o capsulă neutralizantă.

          — Nu încă, spuse arătând spre carafa cu vin samirian. Pe Terra avem un obicei – când doi oameni fac o înțelegere pe care au de gând s-o respecte, beau împreună din același pahar.

          — Eu nu sunt om, mârâi Ozul-barat. Nu beau vin amestecat cu substanțe psihogene.

          — Nici nu pretind așa ceva, Ozul-barat, spuse Isidora înclinându-și capul în semn de respect. Eu am venit cu propunerea, este firesc ca eu să mă conformez obiceiurilor tale. Voi bea, așadar, din vinul samirian fără să îi neutralizez efectele.

          Barateanul o privi pieziș, iar gâtul i se lumină pentru scurtă vreme în roșu. Totuși, luă paharul gol din mâna ei și îl umplu-ochi cu vin.

          — Ești curajoasă, spuse întinzându-i paharul. Sau poate doar nesăbuită.

          — Ca să trădezi, Ozul-barat, îți trebuie în egală măsură curaj și nesăbuință. Isidora înălță paharul. În cinstea Guvernatorului Ozul-barat!

          Își înmuie buzele în licoarea rubinie, apoi îi întinse paharul barateanului, care se și grăbi să-l golească.

          — În cinstea…, râgâi el sonor. Ozu… O… O… mai râgâi el de câteva ori, bătând cu brațele aerul, apoi începu să se scurgă ca o gelatină încălzită în scaunul din care tocmai se ridicase.

          Spume albicioase îi apărură în colțurile gurii și ochii i se închiseră pe jumătate dezvelindu-și griul pleoapelor interioare. Atârnând din șnurul de pâslă, circuitul de comandă începu să schimbe culoare după culoare – verde, albastru, galben, portocaliu, apoi roșu, roșu, roșu… Isidorei nu-i era greu să decodifice natura mesajului laringian pe care, cu ultimele puteri, îl transmitea barateanul. Și, după tropotele care se auzeau pe coridoare, nu era singura.

          Smulse circuitul de comandă de la gâtul lui Ozul-barat și și-l lipi de propriul gât. Apoi, folosindu-se de cele câteva cunoștințe de barateană cazonă pe care le deprinsese în timpul unor cursuri organizate de Agenție, încercă să anuleze comanda pe care o primiseră roboții.

          13

          — Elohi-barat, spuse Harun, sper să nu-ți fie cu supărare, dar cred că mai prudent ar fi să așteptăm confirmarea. Nu care cumva mâine, la trezie, să regretăm deciziile pe care le luăm azi, la beție.

          Chipul barateanului luă foc. Raportul preliminar pe care i-l trimisese căpitanul era cât se poate de clar: Isidora se întâlnise în taină cu Ozul-barat. Ce rost mai avea să aștepte ca iscoada lui să afle ce au discutat? Era evident motivul pentru care blestemata aia de femeie se dusese acolo. Ca să-i facă lui rău.

          — Deciziile eu le iau, Harun, fiul lui Nadir, și te asigur că am mintea limpede. Mai limpede ca a ta, care refuzi să accepți adevărul. Isidora este o trădătoare. A tras cu urechea la planurile noastre și, când a prins momentul, ne-a vândut sperjurului.

          — Nu, Elohi-barat, crede-mă, fiica mea n-ar face în ve…

          Un dos de palmă curmă cuvintele bătrânului, înlocuindu-le cu sânge.

          — Și va plăti pentru asta, continuă barateanul cu voce apăsată, de parcă intervenția lui Demetrios n-ar fi fost decât un bâzâit de muscă. La fel și cei care îi țin partea. Privi spre cei patru frați, abia niște băiețandri, legați fedeleș la picioarele sale, apoi se întoarse spre Demetrios. Dacă nu îndrepți lucrurile, fii tăi vor ajunge hrană pentru krakstari. De la mic la mare, câte unul pe zi.

          Bătrânul căzu în genunchi tremurând.

          — Elohi-barat, până acum ți-am dat tot ce mi-ai cerut fără să pun întrebări. Înțelepciunea mea când ai avut nevoie de sfaturi, fii mei când ți-au trebuit soldați, propria fată când ai poftit soție pământeană. Dar ce-mi spui acum, eu nu înțeleg. Isidora nu a făcut nimic rău, eu am crescut-o bine, supusă și ascultătoare, cum ți-a plăcut și ție. Iar fii mei, ei sunt simpli soldați, n-au niciun amestec. Nu înțeleg, Elohi-barat, ce vrei de la mine?

          — Ți-am spus deja.

          — Dar cum? Cum aș putea să îndrept niște fapte despre care nici nu suntem siguri că s-au întâmplat?

          — Ce mă privește pe mine? Tu i-ai dat viață, tu răspunzi de faptele ei.

          Elohi-barat se așeză în jilț, răsuflând greu. Toată povestea asta cu Isidora începea să-l obosească. Ideea de a se căsători cu ea fusese o greșeală. O vanitate inutilă. Ce crezuse, că o soție pământeană avea să-l ridice în ochii celorlalți barateeni, că avea să îl apropie de Împărat, că avea să-i consolideze guvernarea? Cât infantilism! Flutură din mână spre cei prezenți.

          — Acum plecați cu toții, vreau să rămân singur.

          Privi cum soldații se îndepărtează, doi câte doi, încadrând prizonierii și aliații deopotrivă. După fapta Isidorei, nici nu mai știa cine îi era prieten și cine dușman. Șansele erau destul de mari ca toți să se fi strâns deja în cea de-a doua tabără și să-și râdă pe înfundate de el.

          — Elohi-barat, auzi șoapta lui Harun, dacă vrei, Șahona îți poate arăta adevărul din spatele faptelor.

          Barateanul îl privi pieziș, înălțând din sprâncene.

          — Ce știi tu despre asta, Harun? Nu cumva tu ai trimis-o acolo?

          Omul nu răspuse. Doar zâmbi, făcându-i semn să-l urmeze.

          – Următorul fragment îi va aparține lui George Sauciuc –