Republica IV

          — fragment de Cezar PÂRLOG —

          Motto:

          Oriunde ar ajunge în Galaxie, cu sau fără voia lor, oamenii rămân oameni.

          (Carl Sagan, astrofizician)

          – Mărite Elohi, oare chiar trebuie să…, încercă să-l îmbuneze Isidora, dar n-a mai apucat să spună niciun cuvânt. Lumina exploziei îi mări instantaneu pupilele. Suflul o proiectează cu putere în peretele din dreapta al Sălii de Consiliu…

          *

          …Aprilie, poate cea mai frumoasă lună din an. Soarele, nici cald nici rece, surâzând şi înveselind multilateral, cântece de păsări, mirosuri amestecate de copaci în floare, încă rar câte-o gâză revenită la viaţă după un somn îndelung, în cine ştie ce fază a metamorfozei. Din loc în loc, câte o magnolie în floare din care cu greu m-am oprit să nu rup măcar una, deşi am vrut pentru o secundă să o fac, să mă bucure puţin, doar pentru câteva zile şi de acasă, de pe pupitrul de comandă, din mica sferă cu atmosferă rarefiată primită de la…

          Frumoasă a fost şi întâlnirea cu el, de până acum câteva minute, el îngerul drag şi mult prea iubit pe care regret că nu l-am cunoscut dintotdeauna sau măcar cu câţiva ani mai devreme. Aş fi în stare să intru în audienţă la Ăl de Sus, să-l rog plecându-mă să dea măcar puţin timpul înapoi, prelungind această recentă mare bucurie doar cu ceva vreme. Chiar dacă El, cu degetul arătător şi prea cunoscător într-ale firii oamenilor, mai întâi m-ar certa ca pe un copil, „fata mea, dar tu, parcă, cu Darwin!…”, pentru a sfârşi apoi binevoitor îndeplinindu-mi dorinţa – doar se știe că Dumnezeu îi ajută şi pe cei care nu cred în El – ducându-mă cu trei ani în urmă alături de acelaşi prea iubit Amadi. Iar eu, ca o firească consecinţă şi-n aşteptată recunoştinţă, aş deveni, de atunci încolo, doar cu puţin mai habotnică decât mam’-mare. Doamne-ajută!

          *

          Camera unui vechi hotel, sau mai degrabă cămin. „Ne-au mutat de la parter, camera opt, la ultimul etaj, la douăzeci și patru”, îmi spune ea, deşi ştiu că respectabilul ei cap de familie a fost în mai multe rânduri pe unele funcţii înalte la ambasadele noastre de prin Galaxie. Neplăcut gest. Interiorul modest, ca de secol douăzeci. O cameră cu zugrăveala bej şi inventar minimalist – mobilierul original, poate chiar de la înfiinţare – hol, baie. Fără cameră barică, fără generator de oxigen pur, fără monitoare. De sistemul de captare a apei din atmosferă nici vorbă. Nu era pe atunci. Poate că azi cu greu şi pe nedrept ar putea primi patruzeci de puncte.

          *

          Fericirea e deplină. Nu vreau să părăsesc starea de imponderabilitate, intrând în lumea zgomotoasă a oraşului sau, cu mult mai mult de atât, nu vreau încă să pornesc spre casă, unde ceva cam mult de lucru trimis de la centrală m-ar monopoliza cu siguranţă şi mi-ar trimite gândurile peste articole de lege, speţe şi alte necesare recursuri gonindu-l din gând  şi lăsându-l singur pe dragul meu Amadi. Mai rămân măcar puţin, prea puţin totuşi faţă de cât aş vrea, poate chiar o viaţă, prin parcul pe unde m-am plimbat şi-n faţa căruia de puţine minute l-am lăsat să plece. Bunica lui e la spitalul orbital. Aș fi mers şi eu dar nu-i locul, momentul şi ea nici nu te cunoaşte încă. Pe banda oprită a trotuarului, e ultima zi de week-end, câteva desene naive de copil, în cretă colorată. Vesele, ca tot ce aparţine lumii lor. Senine şi fără griji. O lume a purităţii, o lume a lipsei de interese. A copiilor ce spun mereu numai adevărul. Zâmbesc desenelor voioase şi anonimilor pitici ce le-au făcut. Un şotron, cu careurile strâmbe, o reprezentare potrivită a inocenţei. Mă opresc şi încerc săriturile jocului din copilărie. Doar primul pas are loc, apoi căsuţele devin din ce în ce mai mici. Îl iau cu mine-ntr-o poză după ce am focalizat aparatul minuscul din piatra brățării de la mâna dreaptă. Copiii, cu inocenţa lor candidă. Chiar azi, prin sistemul audio local, la emisiunea pentru ei am auzit câteva definiţii pline de candoare: „un înger e ca un ghem, numai că el, în loc de fire, are gânduri bune; un înger arată ca un copil cu aripi, ca o fantomă bună, e transparent, dar are picioare mici”. Of, copiii ăştia!, cine ştie ce se va mai alege din omenire… Mai fac câțiva pași; mi-e greu să plec. E nespus de frumos. E şi duminică. Şi el, Amadi cât de senin, cât de admirabil! Oare şi de la azuriul delicatului şi abia perceptibilul costum ignifug? Atât de bine îi venea! E tot ce mi-am dorit, am căutat şi am aşteptat să primesc dintotdeauna. Îmi dă senzaţia unui tot, a ceva complet. După ceva timp, chiar ani, în care păream a nu mai simţi prea multe, în virtutea unor eşecuri nu neapărat lamentabile dar încă nu pe deplin trecute, recunoscându-mă îngrijorată pe drumul spre o nedorită indiferenţă, spre starea de lipsă de afecţiune şi pericolul de a deveni un obiect fără viaţă, o rocă, sau chiar un dulap. Ce bine că mi-ai venit în viaţă, luminându-mi-o, Amadi, nume frumos! Ce păcat că n-ai putut să mai rămâi, să facem împreună plimbarea de acum! Chiar de eşti totuşi prezent, eşti mereu cu mine, mereu în sufletul meu, eşti aici. Mergem mână-n mână cu paşi rari, fără vreo ţintă clară, doar bucurându-ne, multilateral sau doar plenar, de tot. De noi împreună, de celălalt, de soare, de simţiri, de căldură, de primăvară, de mirosuri, de cântecele păsărilor. De s-ar putea opri timpu-n loc! Acum şi pentru totdeauna! Şi dacă aş putea alege când să mor, cu starea de acum aş vrea să se întâmple şi atunci. Da, mi-e clar îl iubesc pe de-a-ntregul. Orice ar face, nu sunt în stare ca nici măcar în gând să-i spun un cuvânt urât, de ceva mai mult… nici vorbă! Ar fi ca un fel de autoflagelare, este deja parte din mine, îl port în gând şi-n suflet mereu, peste tot. Şi cum aş face asta când, căutând după cele mai frumoase cuvinte cu care vreau să îl răsfăţ, prin sacul cu vorbe al noii limbii pământene – un fel de esperanto upgradat – chiar dacă destul de bogat din punct de vedere al lexicului – i-am constatat limitele şi i-am simţit suficienţa – insuficientă mie. Am să încep să inventez cuvinte, stări. Pentru el, Amadi, nume frumos.

          *

          …Ea, Ama, poate spre treizeci de ani, cumva prietenă de familie, încă prezentabilă în orice acţiune civică şi predispunând la apropieri intime încă de la prima vedere. Da, este o diferență dar pentru nimeni nu contează. Suntem împreună, pierdute printre lenjeriile albe, bine apretate ale patului. Un portjartier de mătase neagră şi ciorapi de aceeaşi culoare. Pe unde o mai fi găsit așa ceva? Nimic nu ne ascunde simţurilor. Isidora şi Ama. Ne oferim atingeri plăcute și aparent involuntare. Ni le luăm singure. O evadare plăcută, ruşinoasă şi aţâţătoare. Un dans cuminte. Dezmierdări care stârnesc. Încântare. Mângâieri tandre. Mă joc prin părul ei, răsfăţându-i faţa, obrajii, umerii, mâinile, gleznele mătăsoase. Toate contururile ei fascinante. Sânii moi de femeie matură, mobili şi privind în jos ori în lateral, armonizaţi direct cu poziţia. Pulpe netede, calde şi fine. Atingeri abia perceptibile. Ama și Isidora. Mă bucur de mângâierea integrală şi încă destul de integră. Nimic nu-i făcut cu graba celei de optsprezece ani. Pur şi simplu bucurie, simţire. Nu mai există nimic pe lumea asta. Nici el, prietenul familiei noastre. Micul încornorat. Da, e drept, încă nu are justificarea calificativului.

          *

          Of, de ce nu e şi Amadi pe aici, cu mine? Să fie prezent pe de-a-ntregul, să-i simt atingerea mâinii, păru-i ce m-ar fi mângâiat şi răsfăţat, alintat de vântul lin, respiraţia, vocea, căldura. Să ne fi bucurat împreună odată şi încă odată de tot. Şi ea, bătrâna, tocmai acum s-a găsit să se ducă la spital!?

            *

                Raţiunea a rămas pe jos, căzută în dezordine lângă pat amestecată cu hainele mele, călcate în picioare. E doar simţire, trăire, euforie. Cu ochii închişi trăiesc doar bucuria răsfăţului desfătător. Simt o picătură ce-mi cade pe păr. Poate o iluzie. Încerc să cuceresc reduta finală, atingând-o şi trimiţând spre abisale întunecimi avangarda unor degete înfometate. Sunt aproape şi simt cum respiraţia mi se schimbă. „Încă nu”, murmură uşor. Ușor dezamăgită dau de înţeles, cu aparentă inocenţă, că subscriu. Ne pierdem în aceeaşi dragă caldă îmbrăţişare şi într-o copleşitoare mângâiere. Din nou o picătură. Şi încă una. Involuntar schimb locul. Alta. Vin şi ele după mine. Ridic capul. Plouă. Etajul douăzeci și patru. Ultimul.

          *

          – Dragul meu…

          Aghiotantul personal al guvernatorului continuă să îi mângâie fruntea murmurând o incantaţie magică învăţată în copilărie, pe Pământ. Nu o cunoşteau mulţi, dar bătrâna începuse să i le împărtăşească atunci când şi-a simţit sfârşitul aproape; şi multe minuni a reuşit să facă cu secretele pe care le-a aflat atunci, cu mulți ani în urmă.

          „Hare Krishna Hare Krishna

          Krishna, Krishna, Krishna

          Hare Hare Hare Rama Hare

          Rama Rama Rama Hare Hare…”

          Îi picură pe frunte câteva stropi din pocalul de argint în care a turnat praful din pandantivul de care nu se desparte niciodată.

          – Dragul meu Amadi…

          Abia acum cuvintele l-au făcut să tresară:

          – S-a trezit! Stăpîne Elohi, a vorbit! Doamna Noastră a vorbit! A deschis ochii! Stăpîne Elohi, veniţi repede aici!

— Următorul fragment îi va aparține lui Lucian-Dragoș Bogdan —