GSF61-banner1-650

          De luni bune am în plan să scriu acest articol, încă dinainte de RomCon 2015 mai exact, dar, din fericire pentru mine, am tot avut alte idei, s-au întâmplat tot felul de evenimente în mica dar efervescenta noastră lume sefistă și mi-au dat alte subiecte, mai de actalitate, iar eu l-am tot amânat. În acest număr, cum nu pot scrie despre ediția a V-a a târgului Final Frontier avant la lettre iar altă idee nu am, mă tem că trebuie să-l abordez, în sfârșit. Spun „mă tem” deoarece nu e un subiect pe care să-l agreez, însă nici să-l amân la nesfârșit n-aș vrea. Iar acum, în ajunul mai-sus menționatului târg de carte SF, eveniment care prin multitudinea sa de lansări de carte va declanșa, sper, și o avalanșă de reacții literare, unele dintre ele negative, căci altfel nu se poate și nici nu ar fi normal, bănuiesc că e cel mai bun moment să vorbim despre primirea criticilor negative.

          Și am ales comparația cu claxonatul în trafic deoarece mi se pare cea mai elocventă. La fel cum un claxon în trafic nu înseamnă „Ești dușmanul meu de moarte, voi face orice ca să-ți distrug viața!”, ci doar „Stimabile, fii puțin mai atent, erai gata să produci un accident!”, la fel și o recenzie negativă nu este un atac la persoană. (Asta în cazul în care respectiva recenzie nu este chiar un atac la persoană, încercăm să ne raportăm la o stare de normalitate). Obiectul de studiu al criticii literare e opera, nicidecum personalitatea autorului.

          Așadar, haideți să discutăm un pic despre binefacerile acestor minunate critici.

          Ca o primă regulă, la fel cum după ce primești un claxon ar trebui să te gândești câteva secunde dacă nu cumva te-ai băgat cam tare, dacă n-ai forțat un pic nota, la fel ar trebui să te gândești și după ce citești o recenzie mai colțuroasă (tot câteva secunde, mai mult nu e cazul) dacă nu cumva părerile exprimate de respectivul recenzent nu au totuși o oarecare justificare.

          Să zicem că au. Sau să zicem că n-au, nu prea contează, căci, oricum ar fi, omul acela (criticul de meserie sau de ocazie) a făcut efortul de a se apleca asupra operei tale și de a o analiza. Nu e puțin lucru, ar trebui să-i fii recunoscător. Și în nici un caz să nu-i ripostezi. Cea mai mare greșeală pe care poți s-o faci e să ripostezi. Nu există un demers mai păgubos pentru un autor decât acela de a-și apăra opera în fața criticilor. Ca autor, ai spus tot ce-ai avut de spus în proză. Textul trebuie să se apere pe el însuși, orice intervenție ulterioară explicativă nu face decât să potențeze critica, să-i dea legitimitate, să arate că există o oarecare nevoie pentru clarificare, că există puncte discutabile, și așa mai departe. Sigur, comentariile pot fi aberante, se prea poate, însă nu e rolul tău să afirmi acest lucru.

          Iar cel mai bun argument pentru afirmația de mai sus e că, în fața cititorului, povestea stă singură. Un cititor oarecare poate vedea textul tău exact așa cum îl vede recenzentul sever, Iar cititorul e mult mai rău decât criticul. Da, mult! Căci, în loc să se apuce să-ți explice unde e loc de îmbunătățire, în loc să te pună în gardă, el ce face? Pur și simplu nu te mai citește. Și aici s-a încheiat. Căci tu nu vei fi acolo să-i explici că nu înțelege cum trebuie.

          Sau… vei fi? Da fapt, dacă mă gândesc bine, poate vei fi. Ce știu eu cât de vast e publicul căruia i te adresezi. Dacă ai în plan să stai la o șuetă cu fiecare cititor de-al tău, atunci… te rog să ignori cele de mai sus.

          Dar eu totuși sper că țintești spre o lume ceva mai largă. Că doar nu scrii scrisori, scrii literatură. Și sper ca târgul Final Frontier să ne arate că mai există public pentru literatură de gen sau chiar, de ce nu?, că acesta e în proces de revigorare.