„Nu… Nu trebuia să fie așa”, rosti bărbatul în intimitatea propriilor gânduri. Se uită agitat în jur, la șeful secției de chirurgie care asistase și la asistentele care îl priveau la rândul lor, așteptând următoarele indicații.
Rămase confuz câteva minute, întrebându-se ce naiba se întâmplase în acea sală de operații.
Desigur, operația avusese șanse foarte mici de reușită. Mai făcuse doar una de genul acesta, cu același rezultat – moartea pacientului. Totuși, crezuse că, de această dată, ar fi putut remedia problema.
N-a fost așa. Oftă.
– S-o închidem, spuse încet. Doctor Stan, vrei s-o închizi pe pacientă? o întrebă pe rezidenta care privea pieptul deschis al femeii cu ochii tulburi, întristați.
– Da, domnule, acceptă ridicându-și privirea la bărbatul care întotdeauna i se păruse Dumnezeul cardiologiei.
Doctorul ieși din operație oftând pentru a doua oară în acea noapte. Aruncă mănușile și haina sterilă, apoi masca, și rămase pentru câteva momente sprijinit de chiuveta din cameră, privind prin fereastră la mulțimea de oameni strânși în sala de operații.
„Credeam că, de data asta, n-am să greșesc”, se smiorcăi agitat și înghiți în sec. Uneori, avea apucături copilărești.
Degeaba vorbea în sinea sa. Femeia oricum n-avea să revină la viață. Era o operație încheiată, eșuată. Atât.
„OK, asta e. Dar trebuie să știu cum să repar viitorul pacient. Vreau să fie trimisă la morgă”, se hotărî. Văzu cum asistentele se pregăteau să sterilizeze din nou camera de operații, pentru următoarea intervenție.
Închise ochii pentru câteva momente, apoi se adună și ieși afară, pe holurile bine luminate, pline de agitație și miros de antiseptic.
Se detașă trăgând în piept aerul îmbâcsit de medicamente și oameni bolnavi. În fond, ca doctor, e imposibil să nu-ți moară vreun pacient. Știa asta când a mers la Medicină. A știut tot timpul și că, în ciuda a ceea ce credeau oamenii, nu era Dumnezeul inimilor, ci doar un doctor amărât.
– Domnule doctor, spuse o asistentă, dând din cap în semn de salut. Bărbatul o ignoră, gândurile sale fiind prea ocupat să revadă, pas cu pas, ceea ce făcuse în operația de îndepărtare a unei tumori pericardice.
Inima cedase; era de așteptat și nu ar fi putut face nimic. Resuscitarea fusese de prisos, organul nu mai vruse să pornească. Gândurile îi fugiră la senzația pe care o avusese atunci când sângele fierbinte începu să-i mângâie mâinile înmănușate.
– O să mă ajute legistul să înțeleg ce naiba s-a petrecut acolo, spuse cu voce tare, de această dată. De obicei, glasul propriu avea darul de a-l mai liniști.
Inhală de câteva ori aer, pentru calmare, după care apăsă pe butonul care chema liftul. Încercă să nu pară obosit și nervos în așteptarea acestuia. În câteva secunde, ușile de metal se deschiseră și intră în încăperea micuță.
– Bună, îi spuse femeii aflate deja acolo, o doamnă într-un costum negru, cu o cămașă albă și părul lung căzându-i pe umeri.
„E cazul să trec peste operația aceasta; nu e nici primul, nici ultimul pacient pe care l-am pierdut sau îl voi pierde. Și fata asta… poate m-ar putea ajuta.”
În fond, și doctorii au viața lor; și e prea scurtă să plângi după oameni morți.
– Bună seara, domnule, zâmbi la rândul ei. Păreți încordat.
– Puțin, îi răspunse distrat, privind ușile cum se închid, încătușându-i în cubul metalic. Încotro?
– Subsol, la morgă, rosti cu tristețe aceasta, ștergându-și cu mâna dreapta o lacrimă ce i se prelinse din colțul ochilor.
– La fel, rosti apăsând butonul rotund cu un zâmbet amabil.
Scăpă un alt oftat, după care liftul se puse în mișcare cu un scârțâit aproape insesizabil.
– Îmi pare rău să aud că avem un drum comun. V-a murit cineva drag?
– Aaa! făcu femeia, surprinsă. Nuuuu, nu. Doar niște formalități. Cobor până la proaspătul meu fost soț, acolo lucrează. Sunteți bine, domnule? Chiar păreți… palid, bolnav, încercă ea să pară atentă și interesată.
– Mai degrabă extenuat. Tura de noapte, ce pot să spun mai mult?
Femeia îi adresă un surâs plăcut. Pentru un moment, omul rămase fermecat de frumusețea angelică a acestui chip alb. Această prezență avea darul de a-i fura şi alunga gândurile rele.
Se simţi atras pe loc de ea şi niciuna dintre probleme părea să nu mai existe. Uită, pentru un moment, chiar și motivul pentru care cobora la Morgă.
Ochii ei îl fermecau.
– Ies în curând, îi spuse fără să-și ia privirea dintr-a sa. Vreți să mergem să bem ceva la barul din colțul străzii?
Femeia stătu puțin pe gânduri, după care îi răspunse:
– De ce nu?
Liftul începu să încetinească, apoi ușile se deschiseră la perete. În fața lor stătea o femeie până în 30 de ani, purtând pe chip tristețea absolute. Aștepta să intre.
„Ce…?”
Toată vraja prezenței acestei necunoscute din lift dispăruse. Bărbatul fusese tras cu brutalitate cu picioarele pe pământ.
Doctorul apăsă de câteva ori pe butonul care ducea la ultimul etaj, la Pediatrie. Femeia din fața lor începu să meargă cu pași mici și legănați către lift, dar ușile i se închiseră în nas la doar câțiva centimetri de față.
Partenera de conversație se întoarse către bărbat și, fără șovăială, spuse:
– Cu tot respectul, dar gestul pe care l-ați făcut a fost unul fără pic de respect. Nu mă așteptam la așa ceva din partea unui angajat al spitalului, domnule. De ce nu ați lăsat-o să urce?
Doctorul se întoarse către ea cu fața albă ca varul și buza de jos tremurând.
– E… femeia pe care tocmai am operat-o. Nu a supraviețuit. Nu… dumneavoastră nu ați văzut brățara roșie pe care o purta pe mâna dreaptă? Este ceea ce i se agață unui pacient decedat. Pe chestia aia e numele său. Roșu e culoarea morților.
Pe chipul superbei doamne se așternu o privire serioasă, de înțelegere. Duse mâna stângă la antebrațul drept, iar doctorului îi fugi mintea la o consolare ca la carte, acolo în lift. Ochii ei îl acaparaseră din nou.
Avea să-i spună clasicul „îmi pare rău”, apoi se va lăsa ușor în brațele lui și-și va fi încheiat tura de noapte cu o partidă de sex pe cinste.
În schimb, ea ridică brațul sacoului pe care îl purta și spuse:
– Vreți să spuneți că purta o brățară ca aceasta?
