Prins în capcană

 

         

          “Trecutului nu-i place să fie schimbat. Este mult prea încăpăţânat şi viclean.” (Stephen King)

         

         

          * * *

         

         

          – Rachel, ce e asta?  întrebă Michelle cu ochii la o carte veche şi scorojită. Părea că stătuse acolo de când lumea şi pământul.

          Cinci fete de şaptesprezece ani, într-o pădure întunecoasă, căutând… ce? Căutând prinţul pe cal alb?

          Nu. Căutând magie.

           În joaca lor de-a lumea magică a trecutului, dăduseră peste o cabană în pădurea deasă de la marginea orașului York. Li se păruse că acela ar fi putut fi cadrul perfect în care să se desfășoare, cu tot aerul rustic pe care îl avea. Bruasca ruginită acceptase cu o ușurință uimitoare să se descuie (de parcă le-ar fi așteptat în tot acest timp acolo) cu o cheiţă mică, pe care o găsiseră sub un ghiveci. Floarea din el se uscase de mult.

          Totul arăta groaznic, mâncat de timp. Părăsit.

          Erau temătoare, dar surescitate. Aveau senzația întoarcerii în timp.

          Puțin nervoasă, Rachel smulse obiectul vechi din mâna prietenei sale şi începu să răsfoiască pagină cu pagină, trecând cu privirea peste desene cu plante, sticluţe ca acelea care se foloseau în laboratoarele de chimie şi… un fel de monştri. Textele reprezentau incantaţii ciudate, simboluri. O glumă, probabil. Şi ele făcuseră un astfel de caiet, dar, în comparaţie cu ceea ce ținea în mână în acel moment, era doar o joacă de copii.

          Ashley se apropie cu grijă de Rachel şi îşi aruncă ochii peste obiectul misterios.

          – Ştii ce cred eu că e?

          Se strânseră toate în cerc în jurul noii descoperiri.

          – Hm? întrebă ca prin transă, trecându-și degetul peste foaia subțire, inscripționată cu delicatețe.

          Era linişte. Zgomotele obişnuite ale pădurii nu se mai auzeau, iar mirosul de vechi din încăpere le dădea senzația că timpul se oprise în loc pentru acel moment magic.

          – Chestia asta conține…vrăji. După cum arată, am impresia că-i autentică, își dădu cu părerea Jessica.

          Copilele începură să şuşotească între ele, două câte două, în timp ce Rachel privea atentă paginile înscripționate. I se mișcau doar ochii, sclipind de-o dorință lăuntrică.

          – Dacă e o carte de vrăji, ce-ar fi să facem o vrajă? sugeră Charlie.

          Toate se uitară fix la ea, după care privirile căzură pe obiectul de o vechime respectabilă. Ideea le surâse. Luase forma înșelătoare în mințile lor încă de când văzuseră pentru întâia oară cabana veche, parcă provenită din timpuri îndepărtate.

          – Dar pe care? întrebă tot ea, fixându-și mai bine ochelarii pe nas.

          Rachel răspunse cu o nerăbdare pe care niciuna dintre fete n-o mai auzise:

          – Oricare, ce contează?! Voi vreți sau nu să fim vrăjitoare?

         

         

          * * *

         

           Rachel Rover privea înlăcrimată pe fereastră, însă nu vedea nimic din imaginea pe care i-o oferea aceasta; lucra la finalul poveștii. În acele momente, doar fizic mai era prezentă în camera pe care o transformase, cândva, în birou; mintea ei era departe, trăia în lumea pe care o făurise.

          Începuse să scrie de la o vârstă fragedă, punând toată dragostea pe care o avea de oferit  în ceea ce scria. Întâi nuvele publicate în revista liceului, apoi mama ei o îndemnase să trimită la reviste consacrate și ajunsese să aibă succes. Până la romane adevărate, n-a mai fost decât un pas.

         

         

          “Jaquelline era de-a dreptul terifiată şi disperată. Fetiţa ei căzuse de pe scara hambarului, de la aproape cinci metri înălţime și se izbise de pământul acoperit de fân. Sunetul îl auzise şi ea, deși era la o distanță considerabilă – o bufnitură care șoptea de moarte.

          – Judy! strigă întorcându-se către fiica ei.

          Imaginile din faţa ei erau greu de suportat. Trase cu putere aer în piept, deşi o înţepătură dureroasă o împiedică să poată inspira cu adevărat. Se aruncă asupra copilei, punându-şi mâinile pe pieptul ei.

          Se aplecă să îi audă respiraţia, dar era inexistentă. Apoi îi ascultă inima; nici aceasta nu mai bătea. Într-o încercare disperată, începu s-o stimuleze manual.

          “Doamne, oare e bine ce îi fac?”

          Dar trebuia să acționeze într-un fel sau altul.

          – Benjamin! Beeeeeeeeeeeen! ţipă cu toată puterea.

          Strigătul se auzi în toate părţile, iar meleagurile întinse purtară ecoul la mari depărtări.

          – Iubito, ce s-a…? încercă să întrebe soţul ei, un bărbat masiv. Când văzu imaginea de calvar, simți cum o gheară îi strânge cu putere pieptul, vrând să i-l străpungă.

          Senzația se intensifică atunci când întâlni trupuşorul nemişcat al lui Judy.

          – Ben, Ben, cheamă o ambulanţă! Avem nevoie de o ambulanţă!

          Alarmată de strigăte şi ţipete, o vecină se gândi la ce e mai rău şi încercă să intervină. Primul lucru care îi trecuse prin minte fusese posibilitatea ca Benjamin s-o bată pe soţia lui, dar rămase şocată să vadă că Judy era culcată la pământ.

          Întâlni ambii părinţi aplecaţi asupra trupului fiicei lor.

          – Doamne-Dumnezeule, ce s-a petrecut aici? întrebă şocată.

          În ciuda vârstei sale de mijloc, doamna Shamford se apropie în grabă de ei.

          – A căzut, explică Jaquelline. Eu tocmai ieşeam din hambar cu fânul, când am auzit izbitura. Iar când m-am întors… făcu o pauză, fiindcă lacrimile îşi cereau dreptul de a curge, apoi continuă: Când m-am întors, Judy a mea se zbătea spasmodic… Exact ca o, cum să-ţi spun... Una din acele crize infantile ale…

          – Am înţeles. Daţi-vă! ordonă bătrâna doamnă Shamford şi se aplecă peste copila nemişcată.

          Încercă fără vreo şansă să o facă să respire. Preț de mai bine de o jumătate de ceas, care păru că durează o eternitate, în care Jaqui și soțul ei își făcuseră toate speranțele, femeia își dădu toată silința s-o aducă la viață. Dar nu toți aveau norocul să poată fi salvați.

          Bătrâna îşi ridică încet, cu părere de rău, privirile înlăcrimate către cei doi soţi:

          – Jaqui… îmi pare atât de rău!

          Disperarea îşi întinse mâinile cadaverice asupra sufletelor lor, îmbrăţişându-le cu atâta dorinţă de a le absorbi, încât se simţeau sfâşiaţi.

          Se rugară fără oprire la Dumnezeu, dar Judy nu mai reveni la viaţă… Nimic nu putea readuce morţii la viaţă. Nimic.

          În urma lor rămânea mereu durerea.”

         

         

         

          Rachel Rover îşi şterse o lacrimă care se prelingea leneșă pe obrazul drept, apoi îşi suflă cu putere nasul. Suspină de câteva ori şi îşi duse mâna la piept, în încercarea de a masca durerea care o cuprinse  pe măsură ce scrisese ultimele paragrafe.

          Apăsă CTRL+S şi îşi salvă finalul lucrării, “Disperare pură”, ultima carte din seria “Jaqui”, drama vieţii unei tinere negrese. Îşi sprijini capul în mâini şi se întrebă dacă mai era ceva de modificat sau de adăugat, cel puțin pentru moment. Se uită în carneţelul cu idei, descoperind că toate fuseseră folosite.

          Terminase încă un roman.

         

          Telefonul sună un moment mai târziu, iar ea tresări, adunată cu de-a sila din propriile ei gânduri.

          Puse mâna pe receptor şi trase aer în piept, apoi îl ridică şi-l duse la ureche.

          – Alo? Rachel Rover.

          – Bună dimineaţa, domnişoară Rover! o întâmpină o voce caldă.

          ” Ashley”, îşi spuse în minte, apoi zâmbi. “Chiar la ţanc!”

          Apelantul era editorul şi cea mai bună prietenă a ei.

          – Ăăăă, bună? răspunse la rândul ei. Nu ştiam că e deja dimineaţă!

          Se auzi un chicotit de cealaltă parte a firului. Renunţând la politeţe, femeia spuse:

          – Te-am sunat cu afaceri, draga mea, să-ţi spun că mai ai o săptămână la dispoziţie.  Cred că a venit momentul să-mi predai măcar o parte din roman, să văd şi eu ce naiba îţi mai trece prin cap.

          – Stai liniştită, doar l-am terminat. Mă gândeam să mănânc şi eu ceva înainte să-ţi trimit totul, dar, acum că ai sunat… Mă văd nevoită să-ți răsplătesc telefonul, din moment ce ești așa de îngrijorată.

          – Ascultă, Rachel… Ştiu că e meseria mea asta şi ar trebui să te presez să scrii, dar tu lucrezi prea mult. Ar trebui să mai ieşim la o cafea, discutăm despre noul roman şi…

          – Oh, Ash, mă strigă Hailey! Trebuie să închid. După ce o pregătesc de şcoală, îţi voi trimite totul. Şi negociem despre un mic dejun în oraş, mor de foame!

          – Ok, ok, pa!

          Amândouă închiseră telefoanele. Rachel rămase puţin pe gânduri, tolănită în scaunul ei de birou. Pierduse încă o noapte fără ca măcar să-și dea seama. Și era mai obosită decât crezuse.

          – Vin imediat, Hailey!

         

         

          Viaţa ei era perfectă. Avea o familie mare – soţul ei era avocat şi aveau împreună o fiică de doisprezece ani, și un labrador de toată frumuseţea, negru tot. Locuiau într-o casă nu foarte mare, în York, Maine. Oriunde era mai bine decât într-un oraş aglomerat, unde abia dacă se putea respira.

          Îi plăcea grădinăritul. Crescuse în York şi îşi dorise să rămână acolo. Dorinţele păreau să i se împlinească. Cât despre succes,  avea din plin, bestseller după bestseller. Nicicând nu fusese mai fericită… Poate doar când o adusese pe lume pe Hailey.

          Ea şi fiica ei aveau o relaţie apropiată. Erau, putea să spună, prietene bune. Soţul – la fel.

          Ce-şi mai poate dori o femeie de succes de la viaţă? Rover avea tot ceea ce-şi dorea, până la cel mai mic detaliu.

         

         

          Dar, într-o zi…

          – Pot veni să te ajut? întrebă Hailey de la baza copacului, de unde îl privea pe tatăl ei cum meșterește pentru ea. Tocmai asambla ultima blană a căsuţei sale din copac și-i făcea proba de stabilitate, după standardele lui.

          – Nu, puştoaico. Vei veni în inspecţie când voi termina, dar acum nu!
Hailey rămase pe iarbă, alături de Teddy, câinele său. Îl îmbrăţişă, gândindu-se la o metodă prin care să-l poată ridica şi pe el în copac.

          “Poate dacă… Dacă aş face un fel de lift şi să-l trag eu de sus, cu o frânghie?”

          Ideea i se păru bună, dar nu i-o sugeră tatălui ei. Știa că unele animale pur și simplu nu sunt făcute pentru urcat în copaci. Cu toate astea, ideea i se părea foarte bună.

          – Tu să ştii că vei dormi cu mine de fiecare dată când voi fi în casa din copac, şi nu accept un refuz!

          Ham!

          Se părea că ăsta e acordul lui Teddy. Hailey îl îmbrăţişă strâns şi-i pupă fruntea uriaşului câine.

          – Hai, Hailey, urcă şi tu! strigă tatăl ei.

          Fetiţa nu se lăsă aşteptată. Ţâşni ca un iepure sprinten pe scări în sus, fără frică. Era un copac destul de înalt, dar nu se putea întâmpla nimic, nu? Până la urmă, tatăl şi mama sa fuseseră de acord să-i construiască acea casă. Dacă ar fi fost vreun pericol, n-ar fi fost de acord.

          Şi, într-adevăr, nu se întâmplă nimic. Unicul lucru de care îi era frică lui Hailey erau fantomele din pădure. Dar era foarte departe de ele, iar acestora nu le plăceau fetiţele credincioase şi care au un câine să le apere.

          În acea noapte, Hailey îşi luă medalionul de la bunica şi, când credea că mami și tati nu aveau să o mai verifice, improviză un fel de lift – luă o uşă veche din hambar, tărând-o până la copac, şi o legă cu lanţurile cu care urma tatăl ei să-i facă leagăn a doua zi liftul.

          – Teddy, trebuie să stai cuminte aici, bine?

          Îl împinse pe acea uşă pe lemn. Sub ochii cei curioşi ai câinelui, Hailey se urcă în copac, cu bucățile metalice în mână, şi începu să tragă atunci când ajunse sus.

          Dar nu era chiar aşa de uşor… Ea era doar o copilă de doisprezece ani, iar câinele avea undeva la treizeci de kile, plus greutatea uşii de lemn. Nervoasă, începu să plângă.

          “Eu fără Teddy nu dorm!” îşi spuse înciudată, apoi trase aer în piept şi se mai forţă încă o dată să-l ridice. Dar greutatea ei era incomparabilă cu a animalului.

          Apoi îi mai veni o idee. Una pe care o consideră genială.

          Fără să se gândească prea mult, trecu lanțurile pe deasupra unei crengi, apoi sări din căsuţa din copac, fiind aproape sigură că va reuși astfel să urce câinele în casa suspendată. Dar, în smucitură, acesta se sperie şi sări de pe placa de lemn, care era mult prea ușoară ca s-o mențină și pe Hailey în aer.

          Copila căzu uimitor de repede, pe spate. Lanţurile scăpară şi ele, căzând pe trupuşorul ei. Tot aerul din plămâni îi ieși afară cu un pââh puternic. Din cauza şocului nu reuşi să mai inspire.

          Teddy începu să latre alarmant, scoţându-i din casă pe soţii Rover.

          Rachel se repezi către copac, fiind sigură că se întâmplase ceva cu fiica ei. Becul de pe stâlp lumină trupuşorul nemișcat, peste care se prăvăliseră bucățile de lanț.

          Şi o cuprinse disperarea cruntă, cu mâinile ei de cadavru în descompunere. Ca o femeie bătrână şi zbârcită, moartă de mult şi intrată în putrefacţie. Disperarea puțea – avea un miros al ei hidos, care provoca greață și lacrimi. /

          – Hailey! Hailey!  strigă, dar vocea i se frânse.

          Soţul ei stătea în genunchi, plângându-şi fetiţa, ţinând lanţurile înfășurate în jurul pumnilor. Din când în când, își lovea coapsele cu ele.

          Teddy se repezi către Hailey şi începu să o lingă pe faţă. În mintea sa de câine, spera ca gestul lui de bucurie s-o trezească din somnul ăsta ciudat, survenit brusc. Fiecare slâââââp-slââââââp era strigătul lui mut, modul său de a-și arăta durerea și disperarea.

          Dar, deşi toţi trei o strigau, Hailey nu se mai trezea…

          Şi Teddy plângea laolaltă cu stăpânii lui cei mari, cu urlete prelungi, ascuțite, amestecate cu niște cherlălăieli jalnice. Îi simţea şi putea să vadă cum Disperarea e lângă ei, ţinându-şi o mână pe sufletul lui Rachel şi o mână pe sufletul lui Josh. Scheună şi lătră la acea făptură malefică, iar aceasta îi zâmbi zeflemitor. Ar fi vrut să se apropie şi de el, să-i atingă şi lui sufletul cu acele gheare macabre. Disperarea îi amenința pe toți.

         

         

          Trei zile mai târziu, fetița era condusă pe ultimul drum de părinţii ei, Teddy şi apropiaţii lor.

          Rachel sau Josh nu-l învinuiră pe câine, ci se apropiară de el cu tot sufletul, singura alinare pe care o mai aveau. Teddy era mai mult decât un câine – era tot copilul lor, pe care-l aveau de pui și care crescuse o dată cu însăși fetița lor.

          Soţii Rover erau terminaţi când totul se sfârşi. Fetiţa fusese îngropată, lăsând în urmă ani de zile de amintiri dureroase, și neputință. Nimeni, nici măcar Dumnezeu nu le-ar fi adus copilaşul înapoi. Trebuiau să se resemneze… Deşi, în sinea lor, amândoi se simţeau vinovaţi pentru moartea aceasta prematură.

          Teddy îşi spunea că nu ar fi trebuit să o asculte pe Hailey în acea seară. Dacă el ar fi fost un câine rău atunci, ea ar fi fost în viaţă.

         

         

         

          Câteva săptămâni mai târziu, Ashley Simson şi Rachel Rover stăteau în bucătăria celei din urmă, fumând şi discutând despre roman. Editorul încercă să abordeze subiectul morții, însă Rachel evita cu cu diplomaţie orice apropo ar fi putut-o duce într-acolo. Refuza cu încăpățânare să se lase consolată.

          Negăsind niciun prilej de a-i spune prietenei sale ceea ce descoperise, Ashley renunţă la încercări și porni o discuție fără ocolișuri:

          – Uite ce e… Vreau să-ţi spun ceva care ştiu că nu-ţi va plăcea. Dar crede-mă că trebuie, iubito!

          Rachel trase din ţigară din nou. Renunțase la acest viciu de o bună bucată de timp, dar trauma pe care o suferise o dăduse peste cap în totalitate.

          – Ascult, rosti Rachel cu răbdare. “Te rog să nu fie despre ea, te rog să nu fie despre ea!“

          – Am descoperit ceva despre Hailey…

          Rachel se întoarse cu spatele, vizibil afectată de numele fetiţei ei.

          – Ash, scumpo, de ce trebuie să….

          Dar nu apucă să termine.

          – Ascultă-mă bine, că e important. Adu-ţi aminte de noi cinci, în acea pădure, cu acea carte de vrăji în braţe. Ne-am jucat, a fost prostesc… Au fost unele cuvinte pe care nu le-am înţeles de acolo, între care şi faptul că ceea ce ne dorim are preţul unei vieţi – viaţa din noi.

          – Da, înseamnă că vom muri şi vom ajunge în iad. N-are nicio legătură! se agită femeia, cuprinsă de durerosul sentiment de a se ascunde.

          – Eşti sigură ? Vorbesc de faptul că trebuie să plătim pentru ceea ce am făcut cu viaţa din noi… Rachel, eu am pierdut un copilaş, un avort spontan, îţi aduci aminte? Doar tu ai fost lângă mine, celelalte erau plecate. La fel și Daryl.

          – Mi-aduc aminte, suspină ea și închise ochii în fața amintirii neplăcute.

          – Iubito, am plătit cu viaţa din mine! Copilul acela a fost o viaţă mică ce luase formă în interiorul meu. Viaţa din mine, știi? Poate că nu s-a referit niciodată la viața noastră cu adevărat, ci la ce aveam să aducem noi pe lume…

          Rachel rămase pe gânduri. Stinse ţigara în scrumieră, apoi puse mâna pe pachet şi îşi aprinse alta nouă.

          – Vrei să spui că… Dar… Dar eu nu am pierdut-o pe Hailey atunci. Eu am pierdut-o acum, după doisprezece ani!
Ashley rămase pe gânduri.

          – Da, iubita mea… Dar… Nu ştiu, dar asta trebuie să fie. Celelalte fete nu au avut copii încă, bănuiesc că de aceea nu au pier-…

          – Ash, ştiu!

          Rachel deveni palidă la faţă. O luă în fugă pe scări în sus, de unde reveni cu caietul lor de vrăji, doar câteva momente mai târziu.

          – Ashley, atunci am transcris o bună parte din incantațiile de pe cartea aia veche, care n-aveam habar ce înseamnă! Și-acum câteva zile am scris un fel de vrajă… Sau ce naiba o fi fost. Ceva, la nimereală, știi? Probabil că am şoptit în timp ce scriam, şi… ţii minte sfârşitul cărţii, nu? Cu Judy care moare?

          Fata încuviinţă şi Rachel continuă aproape fără suflu:
– Puţin inainte de asta, am scris o incantaţie pe care Jaqui o citeşte la televizor şi nu are habar ce înseamnă. Doamne, asta trebuie să fie! Am făcut o vrajă, apoi am ucis fetiţa… Şi ceea ce i s-a întâmplat Jaquellinei mi s-a întâmplat şi mie în realitate!

          Ideea suna puțin nebunesc, însă părea să aibă o oarecare veridicitate, din moment ce altă explicație logică nu exista. Ori cele două doar căutau motive de care să se agățe, apoi posibile rezolvări, ori…

          – Eu cred că te panichezi degeaba, spuse femeia, punându-și palmele pe masă, ca un judecător ferm, în încercarea de a-și explira hotărârea. Hailey a avut un accident la căsuţa din copac, draga mea. Accidentele se întâmplă mereu…

          – Dar modul cum a murit e acelaşi! strigă Rachel înspăimântată.

          – Da, dar asta nu dovedeşte nimic! rosti cu îndoială, regretând imediat că dăduse glas temerilor ei vechi și de mult timp îngropate.

          – Eu zic să probăm!

          – Eu zic că, dacă tot crezi că într-adevăr a fost o vrajă cea care a răpit-o pe Hailey, ar trebui să cauți… nu știu, reversul!

          Rachel dădu cu pumnii în masă, lăsând slăbiciunea să iasă la suprafață, și plânse pentru una dintre puținele ori în fața altcuiva decât soțul ei. Încercă pentru o clipă să se controleze, apoi țipă:

          – Știi foarte bine că nu am apucat să iau cartea de acolo! Știi foarte bine că nenorocita aia n-a vrut să iasă din cabană, ca și cum acolo i-ar fi fost locul! Am copiat câteva chestii, în special cele în latină, fiindcă sunau interesant, dar nu am avut niciodată habar ce înseamnă! N-am ce să caut, n-am unde să caut!

          Lacrimile deja îi curgeau în șiroaie de neputință, iar trupul i se zgudui spasmodic din cauza hohotelor.

          Pentru o clipă, schimbul de cuvinte încetă, fiindcă niciuna nu știa ce să putea fi spus.

          – Și adu-ți aminte că am încercat să căutăm nenorocita aia de cabană, dar parc-a intrat în pământ! Rachel era deja roșie la față de furie amestecată cu lacrimi. Își lăsă capul să-i cadă în palme și rămase așa, cu fața acoperită, preț de câteva minute bune în care nu se auziseră decât suspinele ei chinuite. Liniștea îi permise să se liniștească un pic, apoi spuse pe o voce atât de joasă, încât păru abia o șoaptă amărâtă: Şi… cum sugerezi?

          Ochii ei se opriră asupra prietenei sale, cercetându-i chipul prin perdeaua de lacrimi.

          – Scrie, femeie! Cum naiba să probezi altfel?!

          Rachel se întrebă dacă mai avea puterea să scrie vreodată, acum, că exista o posibilitate ca ea să fie vinovată de ceea ce se întâmplase. Rămase iarăși tăcută și cercetă ideea nouă: dacă într-adevăr Ashley avea dreptate și… ?

          Și ce? Ce putea să facă? S-o aducă din morți?

          Nu exista așa ceva. Nu era posibil așa ceva, iar ea nu făcea decât să se mintă singură și să-și alimenteze singură durerea.

          Dar dacă… nimeni nu spusese nimănui? Dacă vrăjitoarele folosiseră, de fapt, aceste vrăji cu adevărat, însă nimeni nu știuse? Dacă exista o cale să-și îndrepte greșeala?

         

          Nu mult după aceea, discuţia dintre cele două femei se încheie, iar Rachel se aşeză din nou la computerul ei. Ashley plecă, dar cu inima îndoită – prietena ei nu arăta deloc bine. Şi se simţea şi mai rău de-atât. Nimeni nu îşi imagina cât de rău îi era cu adevărat.

          “Doamne, voi avea nevoie de mult timp să-mi revin. Copila mea… Mi-am ucis fetiţa”, se învinovăţi Rachel. Dar apoi încercă să se îmbărbăteze. Fiica ei nu şi-ar fi dorit o mamă laşă, ci o femeie luptătoare, gata să facă orice pentru a descoperi greşeala. Hailey fusese o luptătoare încă de la început şi nu şi-ar fi dorit în veci ca mama ei să sufere.

          Accidentele  se întâmplă. Dar era mai important faptul că exista o posibilitate foarte, foarte mică, prin care ea își putea îndrepta greșeala.

         

         

          “Maşina se afla pe un drum pustiu. De-o parte și de alta erau doar copaci – trecea printr-o pădure deasă. N-avea nicio idee unde se afla, însă știa că nu va merge decât înainte.

           Şoferul care băuse peste măsură avea deja 250 în bord şi tot călca acceleraţia.

          Era momentul lui, visul lui. Trăise toată viaţa pentru a simţi  adrenalina curgându-i prin vene.

          Avusese un nenorocit de tată beţiv care-i bătuse cu cruzime şi pe el, şi pe mama lui. Starea avansată de ebrietate în care se afla îl făcea să se simtă exact ca taică-so, un bețiv împuțit.

          – La dracu’! Rahatul ăla nu trebuie să-mi mai vină în minte, e mort, mânca-l-ar dracii! Acum e momentul să mă bucur de viaţă, să simt că trăiesc, să…

          Dar pierdu şirul gândurilor spuse cu voce tare.

          În faţa automobilului sări o căprioară. Se sperie atât de tare de apariția bruscă a animalului, încât trase cu atâta putere de volan, că își simți mușchii brațelor protestând. Nu-și dorea să lovească acea făptură, motiv pentru care trase dreapta brusc, înainte să-și revină din șoc și creierul să-i comande să se salveze pe el însuși.

          Reuși să evite impactul…

           Speiată, căprioara fugi în pădure şi nu se opri până nu ajunse într-un luminiş, la mare depărtare de pericolul mortal al șoselei.

          … dar el nu scăpă. Nu reuși să mai redreseze nenorocita aia de maşină, care o luase razna în adevăratul sens al cuvâtului, făcând zig-zaguri bruște pe mijlocul străzii.

          – Băga-mi-aş! apucă să strige, atât cât îl ţineau plămânii. Sunase ceva de genul “Bagheamaşşîîî” – atât de beat era, că nici cuvintele nu le mai articula cum trebuia.

          Trase stânga cât putu de mult, dar automobilul refuza să intre înapoi pe drum. Şi apoi urmă coliziunea. Nu dură decât pentru câteva clipe – și impactul, și durerea, și moartea lui.

          Maşina se înfipse în trunchiul puternic al unui pom cu dragostea cu care un iubit își întâlnește iubita mult râvnită. Metalul se îndoi cu un țipăt metalic neplăcut atunci când scoarţa îi opuse rezistență.

          Şoferul beat fu strivit între metalele propiei maşini şi scoarța străveche și călită de trecerea vremii a copacului arţăgos, deranjat de agresiunea oamenilor care treceau zi după zi pe strada construită ca un intrus prin inima pădurii.

         

          Copacii avuseseră grijă de el.”

         

         

          Rachel termină de scris, apoi îşi trosni fiecare deget în parte. Se întinse ca o pisică pe scaunul ei de birou. Fiecare osișor îi pârâi de încordarea cu care stătuse țintuită într-un singur loc, și aproape că și mintea și-o percepu relaxându-se.

          “Mai bine aş trage un pui de somn…” se hotărî Rachel. Dar nu înainte de a-l găsi pe Teddy – voia să doarmă alături de el. Simţea că fiica ei era acolo, dacă Teddy se afla prin împrejurimi.

          În plus, observase că, uneori, câinele se uita minute în şir în gol, nu lătra prosteşte prin casă sau se rehotăra brusc, schimbând uneori direcția atât de brusc, încât aproape că se împiedica. O vedea sigur pe Hailey şi se juca cu ea. Sau poate că i se părea ei. Știa doar că și el e la fel de trist.

          Ieşi pe balcon şi se aplecă peste acesta.

          – Hei, TEDDY! Cuţu-cuţu! ţipă cât putu.

          “La naiba, e deja ora cinei?”

          Câinele avea un apetit al naibii de ridicat. Porni grăbit către casă de cum auzi strigătul stăpânei sale, care îl momi cu bobiţe pentru patrupezi până sus, în camera ei. I le puse în pat, unde Teddy se aruncă grăbit şi dornic de o gustărică. Linse totul în câteva secunde, apoi rămase lângă scriitoarea care se aşezase în pat.

          Câinele se apropie încet de ea. Îi simţea tristeţea, deznădejdea. Scheună uşor.

          “Nu fi tristă, sunt aici cu tine…” păru să-i spună. Dar, din păcate, el nu vorbea.

          Sunetele pe care le scotea trădau plânsetul. Şi el vărsase lacrimi la moartea lui Hailey. În fond, în mintea lui de câine, ştia că vina îi aparţinea. Ar fi trebuit să stea locului.

          Fiecare alungă orice gând din mintea sa, pentru că somnul începu să-i fure. Un somn agitat şi plin de vise urâte.

         

         

         

          *

         

         

          Randolph termină şi ultimul pahar de tărie de la bar şi achită nota de plată fără să ridice ochii din pământ, în încercarea de a evita contactul vizual cu alți oameni. Chiar nu avea chef de probleme, el era un om paşnic.

          – Unde te duci, beţivule? îi strigă un prieten peste umăr, când văzu că se îndepărtează.

          Preferă să nu îi răspundă, ci doar îi aruncă un zâmbet pierdut celui care strigase după el,apoi se îndreptă spre ieşirea din bar. Se lovi în treacăt de o femeie superbă, căreia îi trase o palmă la fund. Părea cam tânără pentru a umbla printr-un bar şi era foarte palidă – dar în baruri se găseau traficanţi care să drogheze fetele. Probabil că şi ea căzuse pradă unuia dintre aceştia. Spera numai ca ea să nu moară de vreo supradoză… Dar ce conta? Lui nu îi păsa.

          Păşi hotărât către parcarea barului, sau cel puţin el aşa îşi imagina că era. În realitate, tipul abia dacă se ţinea pe picioare. Merse în zig zag pe stradă, ca un titirez – în cel mai bun caz, avea să ajungă la maşină înainte să îi cedeze picioarele.

          Şi ajunse.
Băgă mâna în buzunar, după cheile de la automobil. Scormoni prin fiecare colţişor şi fiecare buzunar pe care-l avea – două la pantaloni, în faţă, două în spate, unul de la piept, la cămaşă şi alte două de la geacă, dar nu reuși să dea peste chei.
– Drace! Sunt aşa prost!
Ce variante avea? Nu stătea în zonă. Era prea beat să ajungă pe jos acasă, străbătând tot oraşul pe jos. Îi era prea somn ca să mai stea, bani să ia un taxi nu mai avea – îi băuse pe toţi -, cu atât mai puţin să se cazeze pe undeva. Şi, la naiba, şi nenorocita aia de baterie de la telefon se descărcase!

          – Pe bune că-mi caut o bancă să mă culc! horărî repede, ca și cum alegerea aceasta era una dintre cele mai normale acțiuni din viața sa.

          Bietul beţiv naiv îşi luă picioarele împleticite până într-un parc din apropiere şi îşi alese o bancă. Nu avea prea multe pretenţii, doar să fie o bancă aflată cât mai în spate, retrasă. Nu putea să rişte să-l vadă vreun cunoscut, ar fi fost desconsiderat, ceea ce nu voia să se întâmple.

          Găsi una potrivită.

          “Of, de ce nu or face ăştia băncile mai comode? Ce mă ţine spatele şi ce rău îmi e…” se gândi cu tristeţe aburită de alcool. Îi veni un gust dulceag în gură şi se aplecă, puse mâna dreaptă pe pavaj, folosind-o drept sprijin. Şi vomă atât cât putu de mult.

          Apoi se linişti şi căzu într-un somn profund, de bebeluş.

         

         

          – Ce naiba?!

          Altcineva dormea pe banca lui. Boschetarul se apropie încetişor de omul care sforăia, întins pe “patul lui”. Păşi atât de aproape, încât putu să simtă cât de tare duhnea omul a alcool. Apoi văzu şi nenorocita de băltoacă de vomă pe care nu avea s-o cureţe nimeni de acolo – poate doar ploaia.

          – Off… Oamenii din ziua de azi! Nu mai au pic de consideraţie faţă de proprietaeta privată! A vărsat pe preşul meu de la intrare!

          Boschetarul rămase pe gânduri, dacă să-l trezească sau nu pe nefericitul beţiv.

         

         

          *

         

          – Tu vezi?

          Ashley ridică ochii la Rachel, care, după încă două săptămâni, arăta ca şi când suferea de o boală gravă.

          – Ce să văd, pungile tale vineţii de sub ochi? Sau ce altceva?

          Scriitoarea pufni şi dădu cu pumnul în blatul mesei, trântindu-şi scrumiera jos.

          – Nu a murit nimeni. Am urmărit fiecare reportaj, orice om care ar fi intrat într-un pom printr-o pădure, orice. Ar fi apărut pe internet, dar nu. Nu a apărut nimic! A fost o prostie să cred că… De fapt, nu mai cred nimic.

          – Măi, poate că nu a scris cineva, probabil a fost dintr-un orăşel uitat de lume, prin cine ştie ce loc şi…

          – Data trecută a murit fiica mea! De ce s-ar întâmpla undeva departe, cum ai spus tu, când data trecută s-a întâmplat sub nasul meu, cu un sânge din sângele meu?! ţipă Rachel la prietena ei.

          Cu o privire tăioasă, Ashley se ridică de pe scaun. Nu mai avea răbdarea de altă dată.

          – Ştii ceva? Vorbim când vei putea să te controlezi!

          Şi plecă fără să se uite în urmă. Rachel se aşeză înapoi la calculator, fără să-i pese unde se ducea femeia sau dacă avea să se mai întoarcă. Chiar nu conta.

          Stătu sprijinită de birou, pe cele două picioare din spate ale scaunului ei, bălăngănindu-se în faţă şi-n spate. Parchetul scotea un scârţâit enervant şi se întoarse, dorinndu-și să-şi fi văzut fiica în cadrul uşii, privind-o şi zâmbindu-i.  Eventual cerându-i de mâncare.

          Câteva clipe mai târzu, încetă să se mai bălăngăne pe scaun şi îşi puse mâinile pe birou, apoi capul şi-l sprijini de ele. În mai puţin de câteva minute, adormi lăcrimând.

         

          *

          “Poate că nu trebuia să plec… În fond, şi-a pierdut fiica, are tot dreptul să fie arţăgoasă, răutăcioasă şi oricum ar mai vrea ea. Sunt o prietenă de rahat!”  se gândi Ashley şi, în miez de noapte, puse mâna pe telefon. Trebuia neapărat să o sune pe Rachel şi să-şi ceară scuze.

          Formă repede numărul pe care îl ştia pe dinafară de mult timp și așteptă.

          Spre disperarea ei, telefonul sună până ce se închise. Apoi își făcu îngrijorarea loc în sufletul ei, dar alese s-o ignore; în fond, Rachel nu era singură, avea un soţ şi un câine lângă ea. Şi era adult, care îşi putea purta singură de grijă.

          Femeia stătu întinsă în pat mult timp, gândindu-se dacă să mai încerce s-o sune înc-o dată.

          “Drace, dar s-a făcut tare frig aici“, se gândi Ashley aruncându-şi ochii prin întuneric. “Oare am lăsat geamul deschis?” Dar nu era ca un curent de aer ceea ce simţea, ci era o scădere bruscă a temperaturii din casa ei. “Ce ciudat… Mă sperie”.

          Pentru prima oară după foarte mult timp, îşi trase pătura deasupra capului și rămase mult timp trează, ascultând, temându-se de mâna cea nevăzută a necunoscutului.

         

         

          *

         

          – Ash, ce naiba faci? întrebă o voce cunoscută, însă nu reușea s-o asocieze unei fețe.

           – Dorm…, mormăi o voce somnoroasă.

          De la celălalt capăt al firului se auzi ceva spărgându-se, o înjurătură şi sunetul unui aliment muşcat, apoi mestecat.

          – Trezeşte-te! ceru Rachel cu gura plină. Şi vino naiba la mine, am nevoie de ajutorul tău!

          Nu mai aşteptă să primească vreun alt răspuns şi închise. Apoi îşi luă de pe masă, pe lângă bolul cu cereale cu lapte, un măr şi nişte biscuiţi, şi nelipsitul pachet de ţigări. Pierduse numărul de când murise fiica ei.

          Arăta mai rău decât o făcuse vreodată. Avea cearcăne adânci şi era trasă la faţă. Deşi era foarte puțin timp de când fetiţa ei trecuse în nefiinţă, scriitoarea arăta de parcă suferise de ani întregi. Suferința îi consumase energia, o mâncase pe dinăuntru.

          – La naiba, mi-aş dori să dorm mai bine, înjură femeia, continuând în acelaşi timp să mănânce.

          Nu mai dormea mai mult de câteva ore pe noapte. Era ca şi când un nou document Word o chema, cerşind să fie scris. Iar ea nu putea ceda presiunii de a sta acolo, în faţa calculatorului, ore în şir, gândindu-se la faptul că-şi pierduse copilul.

          Rachel Rover era rănită, tristă şi… vinovată. Dacă ea nu ar fi scris despre acel accident, Hailey ar fi fost lângă ea. Sau așa credea, însă era conștientă de faptul că ideea suna mai nebunesc decât orice spusese în toți anii ei de viață.

          Neputința o împingea să creadă cele mai stranii și ilogice chestii, iar ea nu se putea împotrivi. Pentru întâia oară de când renunțaseră la jocul lor de-a magia, își dorea să se întoarcă acolo, la cabană, și să caute manuscrisul vechi pe care l-ar fi luat încă de-atunci, dacă el însuși nu s-ar fi împotrivit mutării din acea încăpere.

          Dădu iritată cu călcâiul în parchet și începu să-și bălăngâne picioarele într-o mișcare haotică, nervoasă, când își dădu seama că soluția îi stătea sub nas: dacă scria un nou roman? Dacă Ashley avea dreaptate? Dacă putea să schimbe chestiile?

          „Sau, mai bine, dacă m-aș duce să caut cabana din nou?” se întrebă cu un dram de speranță în suflet. Dar, de cum formulă întrebarea, știu că, de fapt, nu va găsi nimic acolo și că doar ea putea să schimbe cursul evenimentelor actuale.

          Ori asta, ori o luase razna.

         

         

          “Era o noapte al naibii de rece, cum nu se mai întâlnise în ultimii douăzeci de ani. Trecuseră opt luni şi ceva de când Jaqui îşi pierduse fiica şi totul începuse să se năruie în jurul ei- căsnicia îi scârțâia din ce în ce mai tare, fusese dată afară de la locul de muncă şi îi muriseră ambii părinţi.

          Toată lumea, fără excepţie, suferea.

         

          Apoi, într-o clipă, viața luă o cotitură bruscă și seria de ghinioane păru să înceteze. În acea noapte rece, de iarnă grea, se auzi o bătaie în uşă.

          Femeia se simţise hărţuită în ultimul timp. Putea să jure că, deseori, noaptea târziu, cineva îi bătea la uşă sau la fereastră, băgând-o de-a dreptul în sperieţi.  Şi de data aceasta era la fel, doar că Jaqui se pregătise. Pe lângă capotul pe care şi-l luase peste pijamale, femeia se înarmă cu un pistol de 9mm. Oricine ar fi fost la uşă, trebuia să plece.

          Coborî cele trei trepte cu răbdare şi în linişte. Trebuia să îl ia pe acel om, indiferent  cine ar fi fost, prin surprindere. Ea era o femeie puternică şi trecuse prin destule lucruri ca să nu se lase pradă disperării şi fricii.

          Ajunse la uşa pe care o descuie şi o deschise brusc, cu pistolul îndreptat către necunoscut. Dar nu era un om, cum se aștepta ea  – era un copil. Un copil nu foarte înalt. Nu îi putea vedea faţa, fiindcă era murdar, ca şi când cineva îl bătuse şi-l tăvălise prin nămol.

          – Hei, eşti bine… ? întrebă cu vocea tremurândă, ducându-şi pistolul în buzunarul de la capot. Nu putea fi nicio ameninţare într-un copilaş, nu?

          Copilul se repezi la Jaqui şi o cuprinse în braţe, cu mâinile micuțe strângându-se în jurul trupului ei, agățându-se cu disperare.

          – Mami, mi-a fost dor de tine!

          Jaqui rămase cu gura căscată. Nu îi venea să creadă; era vocea fiicei sale, îmbrăţişarea ei, mirosul ei – era copilaşul ei.

          – Judy! ţipă uimită şi se aruncă în genunchi, cuprinzându-şi fetiţa în braţe. Judy, puiul meu! Mamei i-a fost dor de tine! rosti cu lacrimile curgându-i şiroaie pe chipul răvăşit de durere şi emoţie.

          Fiica ei se întorsese, iar Jaqui chiar nu avea de gând să-şi explice cum şi în ce fel. Se mută din oraş undeva unde nu îi cunoştea nimeni, ca să nu trezească întrebări şi suspiciuni, şi îşi luară viaţa de la început.”

         

         

          Opt luni mai târziu, Rachel Rover tocmai lansase ultima şi cea mai nouă carte a sa, în care viaţa lui Jaqui se schimba radical spre bine, copilul ei întorcându-se şi, o dată cu el, şi norocul ei şi al soţului ei.  Şi noul roman a avut un succes răsunător. Dar nici faima și nici banii nu puteau să-i scoată din suflet durerea pierderii fiicei sale.

          Însă romanul o ținuse destul de ocupată, încât să mai uite. Așa cum nu credea că avea să poată reuși vreodată, trecu peste moartea lui Hailey și aproape că uitase și de episodul nebunesc pe care-l avusese în privința vrăjilor.

          Viața își urma cursul.

         

         

          *

         

          Ploua cu găleata şi fulgera puternic. Rachel se uita la un film de groază, cu gândurile fugite aiurea. Aruncă un ochi pe ceas şi se întrebă când avea să ajungă soţul ei de la muncă, fiindcă era deja destul de târziu.

          Dar nu se îngrijora. Era aproape în regulă – de fapt, era în regulă în totalitate. Chiar era.

          Se auzi soneria de la uşă. Teddy sări în picioare şi se repezi să vadă cine era, aproape lovindu-se de tocul ușii atunci când ieși în grabă din încăpere.  În urma lui venea și stăpâna, să întâmpine oaspetele; era sigură că era Ashley. Îşi înnodă cordonul de la capot în jurul taliei, peste pijamaua albastră.

          Se apropie de vizor şi se uită, însă nu recunoscu silueta prietenei sale. În schimb, acolo stătea o persoană scundă, îmbrăcată într-un fel de pelerină de ploaie. Era murdară de noroi, deşi ploaia încercase să i-l spele – zadarnic, totul se transformase într-o mizerie gelatinoasă, prelinsă pe materialul impermeabil.

          Străinul din faţa uşii ei purta gluga pelerinei pe capul pe care şi-l ţinea plecat în pământ. Una dintre mâini era proptită pe soneria care ţârâia continuu, iritând auzul.

          – Imediat, imediat! ţipă şi, înainte de a deschide, luă de pe măsuţa situată în apropierea uşii un spray cu piper. Nu se ştie niciodată cine naiba îţi sună la uşă sau cine îţi calcă pragul.

          În ciuda strigătului lui Rachel, persoana nu încetă să sune. Femeia se grăbi să dea lanţul jos şi să descuie. Se putea prea bine ca cel din prag să aibă nevoie de ajutor, din moment ce insista în halul acela.

          (Sau poate să fie un maniac pitic care, de-ndată ce tu vei deschide uşa, se va năpusti şi te va înjunghea şi.. Sau e un copil și tatăl sau mama lui, maniac, o să te ciopârțească….)

          Teddy lătră și se roti în jurul cozii cu agitație, mărindu-i starea de panică femeii care se văzu nevoită să deschidă uşa într-un final. Persoana din cadrul ei se dovedi a fi un copil.

          Pentru o fracțiune de secundă, toate lucrurile pe care le discutase cu Ashley, toate întrebările și nebuniile care îi trecuseră prin cap în decursul acestor câteva luni de zile reveniră atât de vii și o izbiră cu atâta forță, încât vocea i se frânse pentru un moment și respirația i se tăie în mod dureros.

          – Iubito? întrebă aproape în șoaptă.

          Copilul se îndreptă încet din ea, întinzându-şi mâinile. Din spatele glugii se auzi un hârâit, ca şi cum respira greu sau încerca să spună ceva.

          – M…Ma…Mami…

          Inima lui Rachel o luă la goană. Căzu în genunchi, cu mâinile întinse spre copilă, și plânse, mulțumind cerului că  produsese miracolul.

          (Dar cum s-a întors? Cum ai întors-o? Lumea ce va spune?)

          Totuși, Rachel avea deja răspunsurile la orice întrebare ar fi putut-o ridica cineva. Deși atunci când începuse să scrie la roman, renunțase la orice gând ciudat care-i trecuse prin minte, până își puse ordine în idei ca să poată crea trunchiul poveștii, se gândise la cum să potrivească toate lucrurile.

          Nu mai conta. Totul trecuse. Miracolul era acolo pentru ea!

          – Puiul mamei, unde ai fost tu? jeli Rachel, strângând fetiţa plină de nămol şi udă până la piele în braţe. Îi dădu încetişor pelerina de ploaie jos de pe ea. Trecuse ceva timp de când fetiţa murise, dar părea intactă, excepţie făcând privirea pierdută şi pielea rece care probabil aveau să se remedieze în scurt timp, după ce avea s-o spele, s-o hrănească și s-o îngrijească așa cum se cuvenea.

          – Mami, mă simt așa de…

          Privirea goală a copilei se roti pe pereţi, pe tavan, apoi căzură pe Teddy. Câinele o privea uşor alarmat şi adulmeca aerul. În privirile sale se putea citi nesiguranța.

          Neliniștea o înfiora în aceeași măsură în care minunea o surescita. După împăcarea cu moartea copilei, revenirea ei printre cei vii deja i se părea ceva de domeniul ocultului.

         

         

          * * *

          În scurt timp, toată lumea din micuţul orăşel aflase de spectaculoasa întoarcere la viață a fiicei Roverilor. Examenul medical spunea că fetiţa fusese în moarte clinică. Oamenii au luat acest lucru drept o minune făptuită de Dumnezeu și, pe lângă majoritatea, detaliile trecură neluate în seamă.

          Mulţi se întrebau cum de nu era în stare de şoc, fiindcă se trezise adânc îngropată în pământ. Fusese greu să sape până la suprafaţă, iar mânuțele ei purtau adânc însemnate încercările sale disperate.

         

          A trecut timpul şi Hailey chiar părea să fie un copil normal.Rachel era mulţumită şi toate temerile îi dispăruseră. Când, uneori, îi mai fugea mintea la câtă frică trăise în primele zile de la întoarcerea fiicei, aproape că-i venea să râdă. Jerry, soșul ei, era în culmea fericirii, iar Teddy se gudura în mod ciudat pe lângă ea, aproape agasând-o.

          Totul era în regulă.

         

          *

          Într-o zi, Ashley şi Rachel discutau.
– Ai avut dreptate. Nu îmi vine să cred, dar tu chiar ai avut dreptate. Cine naiba se gândise că va funcţiona? Sau că funcţionase vreodată jocul nostru prostesc de acum atât de mult timp?!

          Râseră amândouă. Erau fericite.

          – Sunt mulţumită că a mers. Te văd în sfârşit zâmbind din nou. Şi a durat ceva…

         

          Plictisită și neavând ce face, Hailey reuşise să-l convingă pe Teddy să stea ca să-i pună lesa, deși el mârâia. Apoi îl târî  în lesă printre copaci, pe o potecuţă îngustă, spre nemulțumirea acestuia, care se opintea cu toate puterile și-și târa ghearele pe pământul uscat, în încercarea de a fi lăsat în pace.

          În general, labradorul era foarte compliant, dar avea, ca orice altă ființă, momente de nervozitate și încăpățânare, când refuza să asculte de oricine. Se părea că fetița îl prinsese într-unul dintre ele.

          Cu chiu, cu vai, încercând să-i cânte o doină veche pe care-o știa de la mama ei, reuși să-l ducă până la pârâu. Era transpirată toată, dar râdea cu gura până la urechi. Vru să se spele pe mâini și, pentru un moment, îi dădu drumul din lesă.

          Teddy se smuci și aproape c-o luă la fugă înapoi către casă, spre nemulțumirea fetiței.

–                    Credeam că suntem prieteni!  Nu așa îți tratezi prietenii!

          Cu răsuflarea tăiată de efortul pe care-l depusese ca să aducă animalul încăpățânat până acolo, Hailey îl legă de un copac, să nu se mai zbată, cât ea rămase pe marginea apei, privindu-se în ea.

          – Ştii, credeam că ești perechea mea, bucata de suflet identică cu mine… Acum de ce nu mă mai iubești? îl întrebă cu un strop de mustrare în voce.

          Se lăsă pe vine şi întinse o mânuţă rece către el. Speră să-l poată mângâia, dar Teddy se agita atât de tare, încât se crezu în pericol și-o mușcă pentru prima dată de când îl aveau.

          Hailey se trase în spate cu un chiot de copiliță îngrozită, strângându-și mâna rănită la piept. Lăsă capul în jos, suflă către cele câteva mușcături de colți pe care le căpătase, sperând c-o să-i treacă, și începu să plângă de spaimă.

          Preț de câteva clipe, auzind sunetele atât de cunoscute, Teddy cherlălăi și el spre a-și cere scuze. Când fetița ridică ochii umezi spre el, îl lovi o panică pe care n-o mai simțise până atunci.

          – Eu ţi-am făcut ţie ceva rău? Tu de ce îmi faci mie?

          Nu se gândi prea mult. Luă de pe malul râului o piatră destul de mare şi se apropie cu ea ridicată de Teddy. Acesta se făcu ghem, cherlălăind cu disperare.

          Mai fusese bătut de Hailey până atunci, dar niciodată nu-l privise cu atâta ură. Îi părea rău și-i era frică, dar era conștient de faptul că trebuie să-și accepte pedeapsa. Avea să-l lovească de câteva ori, avea să țipe la el, apoi și ei avea să-i pară rău și deja îi simțea îmbrățișarea fierbinte și-o auzea spunându-i că-i pare rău printre cele mai amare lacrimi.

           De această dată n-a mai fost la fel. L-a lovit cu piatra atât de tare în cap, încât labradorul n-a mai fost în stare nici măcar s-o amenințe c-o mușcă. Dădu în repetate rânduri, numai în cap, până când cherlălăiturile de spaimă încetară. La fel şi respiraţia.

         

         

         

          Hailey se întoarse acasă cu rochiţa pătată de sânge, aproape provocându-i un mic atac de cord mamei sale.

          – Ce naiba ţi s-a întâmplat?!

          Zgudui fetiţa de câteva ori, speriind-o, iar ea începu să plângă și se smuci din mâna mamei ei, dorindu-și să fugă în camera sa.

          Rachel încercă să se liniștească pe măsură ce urca scările în urma  fetiței. În fond, nu pățise nimic, era doar plină de sânge. Poate se petrecuse vreun accident, iar ea nu făcuse decât s-o sperie și mai tare.

          „Doamne, sunt nebună”, își spuse deschizând ușa cu „H” pe ea. Găsi copila pe pat, zguduindu-se în spasmele plânsului.

          Se așeză lângă ea și-o cuprinse în brațe din spate, ca s-o liniștească.

         

          Destul de târziu în noapte, după ce fiica ei se liniștise și-i spusese mamei ei că Teddy era de vină și că a făcut ceva rău-rău în inima pădurii, reuși să se mai liniștească. Deja evalua posibilitățile în minte: câinele vânase ceva și-l ucisese în fața lui Hailey, poate chiar o speriase atunci când ea vrusese să intervină, să scape animalul aflat în primejdie. Poate că ăla era motivul pentru care fetița era așa de speriată.

          Văzuse mușcătura de pe mâna ei, ceea ce o trimise cu gândul că o haită de câini vagabonzi îi atacaseră, iar ea scăpase doar cu o mușcătură, în timp ce Teddy…

           I se puse un gol în stomac, ca o confirmare a temerilor ei. Știu pe dată că asta se întâmplase și grăbi pasul, sperând că-și va putea salva câinele înainte să fie prea târziu.

          Asta fusese, Teddy se implicase într-o luptă cu o haită de câini ca să-și protejeze mica stăpână, iar aceasta fugise. Cu adrenalina pulsându-le în vene, ceilalți câini o lăsaseră pe ea în pace, să fugă, fiindcă pericolul mai mare pe care trebuiau să-l elimine se afla acum în fața lor, era negru și destul de periculos.

          Începuse să tremure, știind că frigul n-are nicio legătură cu asta. Printre lacrimi, găsi pe jos o creangă de mult ruptă, însă care putea fi folosită pe post de armă, și începu să strige:

          – Teddy! Cuţu-cuţu! Unde e puiul mamei?

          Când nu primi nimic în afară de liniște, femeia începu să alerge bezmetică prin pădure. O frântură de gând care-o înfățișa pe Hailey , spunând ceva despre pârâu, o făcu să schimbe imediat direcția, sperând cu tot sufletul să nu fie prea târziu.

         

          Ajunse la râu şi începu să meargă în lungul acestuia grăbită. Era atentă pe ambele maluri, printre crengile celor câţiva copaci căzuţi sau rădăcinile celor încă în picioare, mari şi puternice, care puteau fi un loc perfect de ascunzătoare pentru un câine rănit, în dureri, speriat.

          Dar câinele nu părea să fie nicăieri…

          – Teddy! Teddy! urlă Rachel cât putu de tare.

          Obosise, așa că lăsă pe vine pentru câteva momente, să-și tragă răsuflarea, și plânse. Știa că labradorul ar fi auzit-o de oriunde s-ar fi aflat el și-ar fi lătrat sau i-ar fi dat un semn. Tăcerea era un semn rău.

          O cuprinse o durere atât de mare, încât se lăsă în genunchi și-și lipi fruntea de pământul rece, acoperit de frunze uscate, și plânsul o zgudui cu toată ura lui.

          O creangă trosni în urma ei, atrăgându-i atenția.

         

         

          Rachel se întoarse. În spatele ei era Hailey, plină de sânge din cap până în picioare, cu părul lung atârnându-i pe faţă şi o privire de nerecunoscut. Târa în mâna stângă un braț păros, bărbătesc, tăiată de deasupra cotului cu foarte puțin. După Rollexul argintiu de la mână, își putu da seama că era mâna soţului ei. Şi urlă.

          Era sfâşiată.

          “Doamne, Jerry!“

          Cealaltă mână a lui Hailey era la spate, ascunsă. Știa ce se afla acolo, pitit după trupul ei plâpând de copil. Era sigură că luase satârul bine ascuțit după ea.

          – Nu, nu… Hailey, ce e cu tine? Ce i-ai făcut lui tati? rosti lăsându-se în genunchi, cu privirea împăienjenită de lacrimi.

          – L-am trimis acolo de unde vin eu şi unde ar trebui să fiu, rosti fetiţa senină. Ca şi pe Teddy. Şi tu urmezi, mămico!

          Aruncă mâna sfârtecată a tatălui ei pe jos, apoi îşi scoase dreapta de la spate, dezvăluind nu ceea ce se aşteptase Rachel, ci ceva mult mai rău – toporul. Plin de sânge şi cu o bucăţică mică de… ceva ce părea a fi creier.

          – Hailey! ţipă Rachel.

          Fetiţa percepu acest sunet ca un semnal de alarmă şi începu să alerge către mama ei, cu toporul ridicat deasupra capului. Mai avea vreo doi metri până să ajungă la destinație, când femeia se smulse din genunchi şi se întoarse brusc, luând-o la rândul ei la fugă. Ţipând.

          Dar Hailey a fost mai rapidă, a aruncat toporul.

          O durere vie o săgetă când arma se înfipse, apoi, de la mijloc în jos, trupul ei nu mai ascultă, iar ea se prăbuşi…

         

          Un alt trosnet o trezi la realitate. Îngrozită, respirând sacadat, umedă de transpirație și cu inima bubuindu-i în piept, Rachel se întoarse, așteptând să o vadă pe Hailey în spatele ei, cu un topor plin de sângele ei în mâini.

           Dar totul fusese doar imaginația ei.

          Îi luă ceva timp până-și dădu seama ce se întâmplase și unde se afla. Își mai acordă câteva minute, să-și revină din șocul pe care i-l provocase ceea ce-și imaginase, apoi se ridică de pe solul rece.

          – Cuţu-cuţu! strigă din nou. Speră că îi va auzi lătratul cunoscut, dar pădurea era mai liniştită ca niciodată.

          Continuă să meargă în lungul râului, uitându-se de o parte şi de alta a acestuia cu atâta atenție, cu ochii durând-o de concentrare. De câteva ori, umbrele care se prelingeau leneș prin ascunzișurile lor o înșelară. Crezu că vede o haită de câini, toți camuflați bine, gata s-o atace, și se panică din nou.

          Nu era nimic acolo. Era în șoc și mintea îi juca feste, atâta tot.

          Cu toate că era sigură că-și imaginează, grăbi pasul. Apoi zări o chestie blănoasă lângă un copac, nu departe de locul în care se afla.

          Începu să alerge cât putu de repede, rugându-se în tot acest timp să fie Teddy acolo şi nu vreun mistreţ agresiv, gata să o facă praf, sau însăși haita care o speriase pe fiica ei atât de tare.

          Panica a pălit-o de-ndată ce-ajunse acolo. Trupul câinelui, cu blana ciufulită şi capul spart zăcea lângă pomul de care fusese legat cu lesa, într-un nod deloc experimentat. Erau împrăștiate bucăți de carne peste tot în jur; Rachel bănui că era vorba de creieri. Semănau cu ceea ce curgea din ţeasta zdrobită a animalului.

          Femeia căzu în genunchi, cu inima frântă în bucăți. Se apropie încet de Teddy şi îi atinse blana mătăsoasă, mângâindu-l. Bietul căţel avea ochii deschişi, dar goi. Licărirea de viaţă din ei dispăruse.

          Luă trupul câinelui în braţe, fără să se murdărească de sânge, și rămase câteva minute bune țintuită lângă copac, plângând.

          Ce haită de câini? Nu era niciun pericol acolo, în pădure. Pericolul era în casa ei, dormind liniștit, cu o plăpumioară cu prințese peste.

          Abia atunci doamna Rover înțelese comportamentul ciudat al labradorului de până atunci. Inițial,  pusese totul pe seama bucuriei pe care acesta o simțea pentru întoarcerea lui Hailey, deși se manifesta destul de ciudat. Ea, care-l crescuse, trebuia  să-și fi dat seama că, de fapt, el fusese îngrozit în tot acel timp de copilă.

         

          Drumul înapoi spre casă i se păru mult mai lung decât cel când venise în pădure, deşi distanţa era aceeaşi. Căra pe brațe trupul câinelui, al cărui cap îl înfășurase în tricoul pe care îl avusese pe dedesupt, ca să nu se murdărească prea tare. Alergase, hăituită de propria imaginație, şi se simţea obosită, iar greutatea în plus o simțea anevoie. Pe deasupra, fiorii îi puseseră stăpânire pe trup. Şi gândurile îi deveniseră negre.

          Nu-i venea să creadă că nu observase. Se legau multe chestii, dar ea avusese ochii închiși, fusese orbită de „minunea” pe care o produsese. Înțelesese, deși mult prea târziu, că nu avea cum să aducă la viață copilul pe care-l născuse, ci adusese la viață un străin cu înfățișarea ei, o creatură care n-ar fi trebuit să fie acolo.

          Când ieşi din pădure, Rachel se simţi la fel de monstruoasă ca acea creatură cu chip angelic, dar atât de strâină de lumea asta. Ar fi trebuit să se împace cu ideea că a pierdut-o, indiferent dacă accidentul semăna sau nu cu cel din cartea sa. Intervenise acolo unde nimeni nu poate și acum suporta consecințele.

           Hambarul era pustiu, cu excepţia câtorva utilaje vechi şi uneltele ei de grădinărit. Luă de acolo o cazma şi, purtând câinele mort pe un singur braţ, schimbă direcţia peste grădiniţa ei de flori. Avea un nuc acolo şi i se părea bună ideea ca Teddy să-şi doarmă somnul de veci lângă familia lui. Nucul era chiar sub fereastra ei de la dormitor. Aşa, ar fi putut vorbi noaptea cu el.

          Rachel nici măcar nu realizase când ajunsese la nuc şi se şi apucase să sape o groapă mică pentru câine. Oboseala şi grijile începeau să-şi spună cuvântul, chiar dacă era încă tânără.

          Fără niciun motiv aparent, femeia era ferm convinsă că, atunci când se va trezi, fiica ei nu avea să mai fie prea prietenoasă, și ceea ce-i făcuse câinelui putea, la fel de bine, s-o aștepte și pe ea însăși.

          Dar alungă gândurile astea şi continuă să sape.

          Nu a durat foarte mult. A spus şi o rugăciune şi a fugit repede în hambar, unde a improvizat o cruce din lemn, pe care a înfipt-o acolo unde trebuia să fie căpşorul lui Teddy. Apoi rămase în nemişcare şi plânse atât de mult, încât se simţi epuizată.

          Animalul avusese un suflet bun şi îi fusese aproape lui Rachel în cele mai grele momente. O protejase şi o alinase cum ştiuse el mai bine, fără cuvinte. Doar cu o respiraţie câinească, dar caldă, şi pupături băloase de animal care trăieşte doar pentru un stăpân.

          Dacă exista un Rai al căţeilor, atunci Teddy mersese şi el acolo. Şi asta doar pentru că merita. El nu era doar un câine… Era un suflet de om ascuns într-un trup de câine. Un om bun.

          Tot ce voia mai departe era să tragă un nenorocit de pui de somn, dar nu era timp de aşa ceva.

          – Rachel, ce naiba faci acolo?

          Era vocea soţului ei.

          Femeia se ridică de pe vine şi se îndreptă spre el, cu paşi mici şi nesiguri. Şi Jerald îşi dădu seama că se întâmplase ceva. După cum arăta soţia lui, se întâmplase ceva foarte rău.

          – Jerry, Hailey…

          Bărbatului i se tăie respiraţia pentru un moment. Se gândi la ce era mai rău şi scoase o exclamaţie de surpriză când ascultă tot ceea ce făcuse fiica lui. Şi nu-i veni să creadă, dar crucea mică de sub nuc şi pământul proaspăt săpat confirmau spusele lui Rachel.

          Deși păru s-o asculte cu foarte mare atenție, Jerry n-o crezu, iar ea știa asta din privirile sale. Și avea și de ce să n-o creadă, ținând cont de ciudățenia comportamentului ei din ultimele opt luni.

          Bărbatul intră în casă şi se îndreptă cu repeziciune către etaj, unde era camera fiicei lor. Rachel urcă în fugă în urma lui, strigând să nu deschidă ușa camerei. Era sigură că se va întâmpla o altă tragedie.

           Hailey se afla în şezut pe pat, cu spatele la părinţii ei. Se legăna în faţă şi în spate şi părea că scânceşte.

          – Hailey? întrebă Jerald.

          Fetiţa se întoarse către el şi scoase un sunet de surpriză, amestecat cu mulţumire. Alergă şi sări în braţele tatălui ei, care o ridică în sus.

          – Tati, am făcut ceva rău, spuse fără să-şi privească mama. L-am bătut pe Teddy cu o piatră până a rămas nemişcat, tati. Uite, m-a muşcat…

          – Tati te va ierta, micuţa mea, îi spuse bărbatul şi o strânse la piept.

          În momentul când privirile lui Rachel şi Hailey se întâlniră, scriitoarea putu vedea o ură inumană ascunsă în străfundul ochilor copilului. O ură imensă, pe care nimeni nu şi-ar putea-o imagina ca fiind nutrită de un suflet pur, de copilaş.

          Jerald ridică pedeapsa lui Hailey fără să se gândească vreun pic. Şi fetiţa ieşi la joacă.

         

          În casa familiei Rover se dezlănțui iadul:
– Rachel, eşti nebună?! Ai băut?! ţipă Jerry la soţia sa.

          La rândul ei, nervoasă şi speriată, ridică şi ea vocea:
– Copilul ăla nu e al nostru, omule! Ne-a ucis câinele, i-a spart capul cu o nenorocită de piatră! spuse  în timp ce trăgea de bluza de pe ea, care purta ici-colo urme de sânge, de unde în cărase pe brațe. Ce fel de copil sănătos face aşa ceva?!

          – La ultimul examen medical, fetiţa ta era mai sănătoasă decât tine, răspunse pe un ton răstit, apoi se îndreptă spre bar. Luă o sticlă de votcă şi îşi turnă în paharul pe care îl dădu pe gât într-o fracţiune de secundă. Apoi îşi mai turnă unul.

          – Hailey a făcut examenul acela înainte să moară! De unde ştii acum că e bine? S-a întors din morţi!
Jerry se apropie ameninţător de ea şi Rachel se dădu câţiva paşi în spate, până când se lipi de perete. Şi bărbatul se postă în faţa ei.

          – Fiica ta a fost în moarte clinică, nu s-a întors din morți! Eşti nebună! Ar trebui să ne fie ruşine, că am îngropat-o de vie! A fost doar leşinată şi…

          –  Jerry, ce corp rezistă opt luni de zile sub pământ, fără susținere artificială!? N-a avut oxigen, n-a avut mâncare și ea n-are niciun gram în minus! E imposibil ca un om să stea atât sub pământ!

          Rachel se gândi rapid la aceste lucruri, încetând să-l mai audă pe soţul ei cum vorbea. Aproape că nici nu mai simţea respiraţia lui caldă care mirosea a votcă. Nu mai simţea nimic, ci vedea doar lucruri petrecute mult în trecut, când era doar o adolescentă care, alături de prietenele ei, făcuseră o vrajă dintr-o carte necunoscută. Din cabana din pădure.

          Reveni la realitate, dar Jerald nu mai constituia sursa ei de interes. Se uită înspre uşă, fără să-l vadă pe omul ce gesticula agitat şi vorbea. Dar ea nu avea habar ce spune.

          – Unde te duci? întrebă el când Rachel se feri şi trecu pe lângă trupul lui, ferindu-se.

          – La Ashley. Ai grijă ca Hailey să fie acasă înainte să se întunece, să-i dai să mănânce şi să o culci, ai auzit?

          Nu aşteptă să primească răspuns. În treacăt îşi luă haina şi se încălţă repede, apoi apucă inelul cheilor de la maşină de pe măsuţă şi ieşi. Trânti uşa în urma ei şi grăbi paşii spre micul garaj, înainte ca Jerry să iasă şi să încerce s-o împiedice.

          Porni şi acceleră exact când uşa se închise în spatele soţului ei. Îl văzu cum rămăsese cu paharul în mână, privind în urma ei. Dar nu îi mai păsa, pentru că nici ăsta nu mai era soţul ei. Nu era un monstru sângeros, ca Hailey, dar nici soţul ei nu mai era.

          Automobilul ieși pe stradă şi Rachel acceleră şi mai tare. Se grăbea să ajungă la Ashley.

          Puse mâna pe piciorul drept, în dreptul buzunarului, dar telefonul nu era acolo.

          “Căcat, al draculuiu moment să uit telefonul mi-am găsit şi eu. Să-mi bag…!”

          Se enervă şi mări viteza. Se întreba ce naiba făcea Hailey în acele momente… Apoi începu să plângă.

         

          Crease un monstru.

         

          Opri maşina în faţa casei lui Ashley, sperând din tot sufletul că o va găsi acolo. Se dădu jos şi nu aşteptă să bată la uşă, ci intră direct.

          Avu norocul s-o găsească pe prietena ei acasă. Aceasta ieşise din bucătărie alarmată, cu părul vâlvoi – probabil dormise după-amiază – şi îmbrăcată într-un trening roz. Într-o altă situație, Rachel ar fi râs cu lacrimi, dar acum circumstanţele nu îi dădeau voie nici măcar să schiţeze un nenorocit de zâmbet.

          – O, Dumnezeule, ce naiba e cu tine? se repezi Ashley la ea.

          După reacţia femeii, Rachel arăta mai rău ca dracu. Şi mai şi plângea.

          – Ash, am creat un monstru!
Ashley se uită la ea ciudat şi neînţelegând.

          – Ăsta e un citat celebru, de genul “Trăieşte? încercă să glumească.

          Dar pe Rachel nu o amuză.

          – Întocmai. Aşa cum Frankenstein și-a creat abominația nenumită, aşa am creat şi eu monstrul Hailey, un copil mort pe care nu l-am lăsat să-şi doarmă somnul de veci. Şi acum s-a întors împotriva mea totul! izbucni femeia în lacrimi.

          Ashley îi înconjură talia, sperând că va găsi un mod de a-și calma prietena. În fond, amândouă o aduseseră la viaţă, chiar dacă nu participase la scrierea poveștii cu pricina. Ash începu să tremure şi ea. Dacă Hailey nu mai era doar un copil, atunci erau în pericol.

          – U… unde e Hailey acum? întrebă cu sufletul la gură.

          După ce-şi opri suspinele înecate, Rachel reuşi să zică:

          – Se… se joacă… Părea că s-a calmat în braţe la Jerry. Dar nu ştiu cât o să dureze, aşa că tot trebuie să facem ceva! Mă ajuţi? întrebă şi Ashley dădu afirmativ din cap. Avea o senzaţie proastă cu privire la acest lucru, dar era de acord. Continuă: Trebuie să mergem după Jessica, Charlie şi Michelle, şi ele au fost acolo. Şi trebuie să găsim nenorocita de cabană din nou!

          Şi da, presimţirile sumbre ale lui Ashley se confirmară. Se duceau mai adânc decât trebuia…

         

         

          Drumul până la Michelle, care stătea cel mai aproape, fusese unul anormal de tăcut. Senzația de neliniște puse stăpânire pe amândouă în momentul în care ușa din față a casei prietenei lor refuză să se deschidă pentru câteva minute bune. Insistară, privind fix vizorul, ascultând cu încordare orice mișcare din interiorul casei.

–                    Cred c-ar trebui să renunțăm, șopti Ashley. Ar fi vrut să vorbească mai tare, însă vocea îi tremura destul cât s-o împiedice să facă asta.

          Rachel se întoarse brusc și porni spre mașină în cea mai mare grabă, când cineva răspunse, în sfârșit, ciocăniturilor și soneriilor insistente ale celor două.

          În cadrul ușii, în întuneric, stătea Michelle, înfășurată doar într-un halat de baie și cu un prosop în cap.

–                    Fetelor?  întrebă șovăitor.

          Relația lor nu mai era ca pe vremuri, când stăteau mai tot timpul împreună. Fiecare avea casa ei, familia ei, propriile priorități, și nu mai aveau timp să se vadă mereu sau să vorbească la telefon mereu. Cu toate astea, situația de față îi dădea femeii de înțeles că ceva foarte rău se întâmplase.

          Nimeni nu insista atât de tare în toiul nopții.

          Într-o fracțiune de secundă în care gazda abia avu timp să-și cerceteze gândurile, nou-venitele dădură buzna, împingând-o în casă. Ashley blocă ușa, o verifică de două ori, apoi se uită pe vizor, sperând să vadă vreun semn care să trădeze pericolul care se apropia. Nimic.

–                    Arătați ca cele mai mari nebune! le admonestă Michelle cu mâinile în șolduri, bătând nervos din piciorul drept, încălțat într-un papuc pufos.

–                    Îmbracă-te repede, trebuie să mergem după celelalte! ceru Rachel, iar severitatea vocii ei o puse în mișcare instantaneu pe femeie.

          Vizita neașteptată, insistența necaracteristică, verificările ciudate, toate o neliniștiră pe femeie.  Totuși, cel mai rău fusese duritatea îngrozită cu care scriitoarea îi ceru să se grăbească.

         

          Jessica era și ea destul de aproape. Un alt drum parcurs cu mare viteză, într-o tăcere de mormânt, aducătoare de vești rele.

          În fața locuinței acesteia, se deschise doar ușa Michellei. Se dădu jos în mare grabă, parcurse mica alee aproape alergând, și scoase cheia de rezervă de sub un ghiveci greu, intrând. Merse țintă în sufragerie, acolo unde proprietara stătea înfofolită în fotoliu, citind dintr-un roman mai vechi.

          Curentul de aer rece și zgomotul produs de intrusă o alarmară. Își ridică privirea și-o aținti asupra acesteia. Se sperie puțin când o văzu atât de lividă și sări în picioare.

–                    Ce-i?!

–                    Rachel, șopti Michelle. Ceva rău s-a întâmplat.

          Fără să mai aștepte vreo explicație, femeia o urmă pe Michelle până la mașina goală a familiei Rover.

         

          Mai erau două case până la Charlie, așa că Rachel și Ashley parcurseră pe jos drumul, privind într-una peste umăr. Tremurau de frig și amândurora li se puseseră goluri de groază pură în stomac.

          În timp ce urcau scările de la veranda căsuței cochete, ușa se deschise și Charlie își făcu apariția, plânsă toată ,cu cearcăne uriașe sub ochi.

–                    Ce naiba ați făcut?! strigă la ele, trântind ușa în spatele ei.

          Făcură cale întoarsă către automobil.

         

          La bordul mașinii, Rachel Rover începu; la început pe o tonalitate joasă, pronunțând cuvintele rar, dar răspicat, le vorbi despre ceea ce credeau ea și Ashley c-ar fi fost începutul: cabana din pădure și manuscrisul ăla vechi și ciudat. Spre final, ceea ce se voise o relatare cât mai pe înțeles devenise un ropot de cuvinte scâncite, abia ieșite printre lacrimi și sughițuri.

          Contrar a ceea ce speraseră, faptul că erau împreună nu le adusese pic de liniște. Din contră, deveniseră toate agitate, ca niște oi bezmetice, care nu știu în care parte să se mai îndrepte.

          – Şi noi ce trebuie să facem? întrebă Jessica pe o voce tremurândă.

          – Din moment ce am fost toate acolo când eram copii, cred că trebuie să fim toate din nou. Gândiți-vă, dorințele ni s-au îndeplinit… Și, dacă stau să mă gândesc bine, nu prea ne-am chinuit cu nimic pentru ceea ce am realizat, nu? Probabil că acum vine și prețul vrăjii…

          Charlie rămase un timp pe gânduri, după care, șovâind, întrebă:

          – V-aduceți aminte de bunica și de banalitatea accidentului? Oare… ?

          – Trebuie să găsim nenorocita aia de cabană şi cartea!  dădu Jessica cu pumnul în tetiera scaunului șoferului.

          Cineva spuse ceva, însă glasul fu acoperit de o bubuitură puternică. Apoi se auzi un ţipăt.

         

         

          Se înnoptase de-a binelea când autoturismul se opri şi grupul privi haosul: case în flăcări, țipete de furie, de jale, de disperare.

          Puţin mai departe, în lungul străzii principale, o femeie îşi purta pe braţe copilul de cinci ani, plin de sânge. Din câte puteau să bănuiască, trupul era neînsuflețit.

          – Repede, să mergem dracului la mine! țipă Rachel, întinzând mâna spre ușa automobilului.  Jerry cu siguranţă…

          Dar nu mai apucă să spună ceva, fiindcă Hailey ieşi de undeva din boscheţi, cu un topor în mână, grăbindu-se către mama ei. În urma ei apăru şi tatăl, șchiopătând, cu un picior însângerat.  

          – Ferește-te!

          Femeia dădu în spate automobilul, mulțumind cerului că nu îl oprise. Toporul destinat capului ei se șterse de fierul mașinii, pe undeva pe capotă sau pe aripă, înspre bot. Nu știa și nu conta.

         

         

          – Urrrrrrghhhhhhhh!

          Fusese ţipătul copilei, dar inuman, dublat de o a voce ciudată.

          Se întoarse către tatăl ei, ridicând arma deasupra capului. Era pregătită s-o lase în jos, atunci când mâna lui mare a prins încheietura slăbuță și i-a răsucit brațul la spate, smulgând în acelaşi timp toporul.

          Grupul de femei privea cu stupefacție ceea ce se întâmpla, aflându-se în neputința de a interveni.

          Rachel coborî cu repeziciune și prinse copilul care se zbătea cu ambele mâini.

          – Ea a provocat… ?

          – Da, rosti Jerry cu vocea gâtuită de spaimă. Îmi pare rău că nu te-am crezut… L-a omorât pe puștiul Dunningilor şi mi-a infipt un cuțit de bucătărie în picior.

          Rachel îşi coborî ochii către gaura din pantaloni, înflorată de un trandafir sângeriu. Într-un moment de slăbiciune a lui Jerry, Hailey se smulse din mâinile acestuia și dădu să fugă. Bruschețea o înfioră pe mamă, care opuse o rezistență incomparabilă cu puterea gestului. Deși se lăsă puțin târâtă după copilă, aceasta reuși, cu o altă smucitură, s-o zbughească de lângă ea.

          Încercă s-o urmărească, dar intră înapoi în tufișuri și reuși să se facă dispărută, cu o viteză mult prea mare pentru a fi normal.

          Femeia renunță repede, plângând. Se întoarse la mașină, de această dată sprijinindu-l pe Jerry. Avea o figură îngrozită și, în același timp, neînduplecată. Se uită pe rând la fiecare dintre prietenele ei. În ochii lui Ashley, pe lângă încredere, citi şi tristeţe. Ashley ştia ce greu avea să-i fie lui Rachel să-şi trimită fiica înapoi în morţi. În ochii Michellei văzu scepticismul, dar ea aşa fusese întotdeauna. Poate că îi venea greu să creadă că Hailey revenise ca un mort viu, dar faptul că ucisese şi atacase oameni nu-l putea nega. Charlie aproape plângea, atât era de terifiată. Iar Jessica… Ei bine, Jessica avea în ea curajul necesar. Puteau să o facă,  era sigură.

           – N-ar trebui s-o căutăm? întrebă Jerry în timp ce-și făcea loc lângă Ashley, pe locul din dreapta. Privea în gol, înspre locul pe lângă care o zbughise fetița.

          Ignorându-i întrebarea, femeia începu să vorbească:

          – Nici nu ştiu dacă va merge… Dar trebuie să mergem în pădure, la cabană, şi să găsim cartea aceea. Nu ştiu dacă să o luăm de-acolo sau să ducem copilul acolo şi să găsim vraja, să o recitim din nou şi…

           Începură din nou să-i curgă lacrimi pe fața obosită. Planul ăsta i se păruse bun când îi venise întâia oară în minte, dar acum își dădea seama că avea prea multe puncte slabe.

          – Hai să găsim cabana şi ne vom gândi în drum spre ea ce naiba vom face…

          Înainte de-a urma calea pădurii, se opriră să ia necesarul de care aveau nevoie: lanterne și orice putea fi folosit ca armă împotriva monstrului cu chip de copil.

         

         

         

          Zis şi făcut. Într-o noapte senină, cinci femei plecară prin pădure, înarmate cu lanterne şi unelte de gospodărit din cele mai ascuţite soiuri.  Rachel, care avea în mână o toporișcă micuță, dar foarte ascuțită, era prima. Mergeau într-o linişte de mormânt, pe același drum vechi și bătătorit de timp, pe care îl parcurseseră și atunci.

          Pădurea era tăcută, nu bătea nici măcar vântul. În schimb, în afara ei, York era cuprins de haosul provocat de Hailey. Cât vedeai cu ochii. Toţi oamenii se aliaseră acum, aşa cum micul York nu mai văzuse niciodată. Şi toți voiau capul de pe umerii unui copil.

          Sau poate că nu era copil. Sau era un copil posedat de diavol.

          Voiau să ucidă abominația.

         

          Drumul era anevoios. Deși se mișcau aproape fără pic de zgomot, nu aveau cum să stingă lanternele, fapt care le transforma într-o țintă ușoară.

          Priveau mereu peste umăr, fiecare așteptându-se ca Hailey să iasă, înarmată cu toporul, dintre copaci și să le hăituiască așa cum o pisică se joacă cu șoaricele înainte de a-l ucide.

          Fiecare umbră, fiecare trosnitură a pădurii avea un efect devastator asupra stăpânirii de sine.

          Parcă după o mie de ani de mers, Rachel spuse:

          – Doamne, uite-o! Cred că o văd între acei copaci!

          Le cuprinse isteria generală. Ridicară armele improvizate, pregătite să se apere de dușmanul nevăzut, atunci când realizară că, de fapt, era vorba despre cabana a cărei formă se vedea cu greu prin întuneric.

          “O pierdusem şi era normal să o vreau înapoi. Oricine m-ar putea înţelege… Cred”, încercă să se absolve de vină. Dar era peste puterile ei.

          Pe măsură ce lumina, lumina celor cinci lanterne dezgoliră stâlpii de susţinere ai prispei, apoi treptele de lemn şi uşa pe care intraseră în urmă cu mult timp, când erau doar nişte copile.

          – Aia e! strigă şi Jessica. Dar…

          Cabana stătea gata să cadă. Cu precauție și în aceeași formație ca și până atunci, se apropiară de ușa din lemn, putrezită de trecerea anilor. Agățată de aceasta, o pisică neagră era bătută într-un cui şi atârna cu capul în jos, împrăștiind în jurul său miasma morții.

          Rachel îşi afundase nasul şi gura în gulerul hainei, îmbătându-se cu mirosul parfumului ei scump, amestecat cu un iz slab de sudoare.  Se apropie, încercând să-şi controleze stomacul ce forfotea printr-o mângâiere ușoară. Lichidul din stomac îi urcă până în gât de câteva ori. Îl înghiți de fiecare dată, refuzând cu încăpățânare să se lase pradă corpului care voia s-o trădeze.

          Când ridică lanterna în dreptul pisicii negre şi văzu că era pe jumătate putrezită, simţi că nu mai poate. Apoi, viermele argintiu care ieşi din blana roasă a acesteia puse capac întregii şarade. Apucă doar să-și aplece capul într-o parte, apoi goli tot conținutul stomacului.

          Își mai acordă câteva momente, apoi își îndreptă postura și întinse mâna.Spre disperarea ei, avea o singură posibilitate prin care să deschidă ușa: trebuia să împingă leșul animalului pentru a ajunge la clanță.

          O nouă forfotă a stomacului. Femeia se opinti, dar reuși să se abțină. Ridică toporișca, împinse „accesoriul” într-o parte și apucă în mâna stângă clanța ruginită, apăsând-o. Deși nu se așteptase, trase de ușă și aceasta se deschise larg.

          Pentru un moment, toate se așteptară ca Hailey să sară pe mama din întunericul încăperii. Probabil simțint același lucru, femeia așteptă câteva clipe, luminând cu fasciculul lanternei cât mai multe locuri din cameră, gonind umbrele înșelătoare către alte ascunzători.

          Jessica veni în urma ei cu o creangă pe care o propti în dreptul balamalei mâncate de rugină, ca uşa să nu se închidă în urma lor. Se gândise că lucrurile ar putea merge împotriva lor. Rachel schimbase deja cursul normal al evenimentelor în trecut. Cel mai probabil, natura avea să se încăpăţâneze să-şi urmeze noul curs pe care fusese forțată s-o ia.

          Toate cele cinci femei intrară în casă. Domnea o atmosferă sumbră în jurul lor – sau poate era doar o impresie dată de evenimentele din ultimele ore.

          În cabană era un aer greu, pereţii întunecaţi erau pictaţi cu mesaje satanice şi simboluri mistice.

          – Doamne… șopti o voce gâtuită.

          Iar Rachel simţea fiori reci pe şira spinării. Ashley o prinse de mână  şi se îndreptară împreună către locul unde, odinioară, era beciul. Dar… Nu mai era acolo. Sau cel puţin nu era la vedere.

          În locul uşii micuţe de la intrarea în acel beci se afla un dulap mare şi, din câte putu Rachel să vadă la lumina slabă a lanternei sale, era un lemn de cireş.

          – Pe unde am coborât noi atunci?

          Michelle se uită la dulap atent şi răspunse întrebării lui Charlie:
– Pe-aici. Pe unde acum nu mai poţi.

          Ashley trase în piept, apoi îl suflă pe tot afară dintr-o dată. Furioasă, dar hotărâtă.

          – Dar vom putea. Hai să-mpingem!

          Le-a luat cam zece minute până au reușit să-l clintească măcar şi altă jumătate de oră până când l-au dat la o parte cât să poată trece. Apoi fiecare şi-a adunat tot curajul de care a avut nevoie pentru a trece prin crăpătură.

          Au coborât pe rând în pivniţa în care duhnea a mucegai. Rachel fu prima care puse piciorul pe podeaua de ciment a încăperii. O senzație sufocantă că nu e singură în încăpere puse stăpânire pe ea. Lumină fugitiv în jurul ei, sperând să-i dispară astfel temerile.

          Într-unul din colțuri, o siluetă înaltă şi neagră (prea înaltă ca să fie Hailey) se furișă atunci când lumina o atinse. Dispăru în marea de întuneric, iar Rachel nu reuși să-și forțeze privirea să urmărească mișcarea, sau mâna să purifice locul cu lumina lanternei.

           Şi masa… Doamne, masa pe care fusese cartea atunci era aşa de aproape de acel colţ!

           În scurt timp, cabană pustie, care mirosea îngrozitor a mucegai. Şi încă ceva… Era încă ceva, un miros dezgustător, terifiant şi…

          – Cartea nu e aici, rosti Rachel. Hai să ieşim!
Au ieşit una câte una, iar ea a rămas ultima. Şi nu ştia pentru care motiv, dar zăbovi un pic înainte de a păşi pe prima treaptă. Apoi umbra din colţ se mişcă din nou. Era atât de linişte în beci, încât putu să-i audă paşii, doar doi. Apoi o duhoare îngrozitoare a început să apese aerul şi aşa foarte închis.

          Apoi se auzi o altă mişcare. Dar nu un pas. Rachel bănui că ridicase mâna – dacă avea o mână -, ca să o prindă pe ea. Lanternei îi cedară bateriile, lăsând-o în beznă totală. Oricum n-avusese curajul s-o ridice, să vadă ce-i acolo.

          Urcă scările cu repeziciune și, strecurându-se prin crăpătură, strigă:

          – Împinge dulapul! 

          “O, Doamne, o, Doamne… O să iasă de acolo şi…”

          A apucat să simtă doar aerul cum se schimbă pe măsură ce silueta se apropia, apoi dulapul închise trecerea și greutatea dispăru.

          – Să ieşim de-aici, nu mai e nimic de făcut!

          Fugiră ca nişte copii în camera părinţilor, în miez de noapte, după un coşmar. Sau ca la maraton. Fugiră până când simţiră că muşchii le ardeau.

          – Sta… Staţi! ceru Charlie şi se opri, sprijinindu-se de un copac. Scoase din buzunar inhalatorul, din care trase puternic.

          Toate se opriră, făcând apoi cerc în jurul ei.

          – Fetelor… începu Jessica pe o voce tremurătare. Aţi… Aţi simţit-o şi voi?

          Nu a fost nevoie să dea mai multe detalii, fiindcă fiecare îngăimă un “da” obosit şi îngrijorat.

          – Ce facem cu Hailey? întrebă Michelle ştergându-şi o urmă de sudoare de pe chip.

          Se aşternu tăcerea din nou.

          – Să mergem, vă spun pe drum! le spuse Rachel cu hotărâre. Şi în voce i se simţiră lacrimile, dar nimeni n-o văzu plângând. Plecase în faţă, sperând să-şi ascundă astfel durerea.

         

         

          – Doamne- Dumnezeule mare! exclamă Rachel.

          Jerry zăcea pe jos, cu un cuţit de bucătărie înfipt în dreptul inimii. Şi cu gâtul tăiat.

          Sânge peste tot, trupul lui era răsucit într-o poziţie imposibilă, faţa îi era schimonosită de durere. Şi ambele mâini i se aflau pe cuţit, semnul clar că încercase să scoată arma de acolo. Pereţii casei Rover erau pătaţi de sângele bărbatului. Colo şi colo pusese mâna pe pereţi şi mobilă, sprijinindu-se de aceştia.

          – Jerry! urlă Rachel îngrozită, aruncându-se la podea, lângă trupul lui.

          Îl strigă zadarnic, dar el nu îi răspunse.

          Nu avea să-i mai zâmbească vreodată, să-i mângâie părul sau pielea gâtului, să-i sărute buzele sau să-i mai şoptească în noapte cuvinte de dragoste. Nu avea să mai facă nimic din ce făcuse până atunci, pentru că el nu mai era.

          Dispăruse. Murise.

          Fiica lor îl omorâse.

          S-au mai scurs cincisprezece minute din noapte, până când Rachel a simţit că e secată de lacrimi. Prietenele ei rămaseră în jur, tăcute. Fiecare plângea.

          Îşi şterse faţa de lacrimile îndurerate şi se adună. Apoi porni. Şi primul loc în care voia să caute era pivniţa.

          Intră cu paşi nesiguri, strângând în mâini lopata. Putea să o lovească pe Hailey de la distanţă, sau cel puţin aşa spera în acele momente. Coborî două trepte şi, când să pună piciorul pe-a treia, uşa s-a trântit cu putere în urma ei.

          – Drace!

          Apoi a căzut curentul.

          – Te aşteptam, mămico, se auzi vocea lui Hailey.

          O mână a prins-o printre scări pe Rachel, iar ea îşi pierdu echilibrul şi căzu de-a rostogolul până jos, izbindu-se cu putere de perete.

          “Nu mă aşteptam să fie aşa…”

          Deşi nu era lumină, Rachel putu să vadă umbra micuţă a lui Hailey cum se apropie de ea. Dar nu era singură.

          O duhoare îngrozitoare se împrăştie în toată camera, iar aerul deveni îngrozitor de greu de respirat.