Pascal

          Asta-i povestea mea!

         Numele meu? Cred că era… este, de fapt, Pascal. Da, da, Pascal! Sunt un băiat de unsprezece ani şi în viaţa mea şi-a făcut loc în urmă cu ceva mai mult de o săptămână o ciudată întâmplare.

         Ce fac acum? Stau şi mă holbez la dansul fulgilor de zăpadă artificială ce se-ntrec haotic în spaţiul limitat al unui glob de sticlă.

         Cum mă simt? Ei, bine, trist… Foarte trist! Asta pentru că de la traiul liniştit alături de familia mea, am trecut nefiresc de brusc la viaţa în comun cu nişte personaje pe care le cataloghez drept… interesant de stranii.

         De ce? Veţi afla în cele ce urmează…

***

         Băiatul şi-a abandonat în grabă globul de sticlă. Prin minte îi treceau, destul de vag, amintiri ale întregului lui univers prăbuşit asupra-i în doar câteva clipe, sufocându-l şi înghiţindu-i lacom rânduiala destinului. Apoi, în efortul redeschiderii ochilor, forţe aflate mai presus de înţelegerea lui i-au dezvăluit o nouă lume, cu un nou destin şi o nouă cale de urmat.

         – Haide, Pascal! s-a auzit o voce. Nu-i vreme de pierdut, băiete! Vine noaptea!

         Cel ce i se adresase se numea Cedric, un omuleţ de nici un metru înălţime, cu fruntea largă care se pierdea în creştetul pleşuv şi lucitor, cu ochii mari şi bulbucaţi şi o bărbie ascuţită din care ţâşneau câteva fire roşcate. Îmbrăcat într-un halat ce mătura pământul cu marginile sale, Cedric aducea mai degrabă a doctor sau ceva de genul unui individ ce-şi ducea zilele între pereţii unui laborator, departe de ochii lumii, cufundat în experimente de tot felul.

         Un gând straniu nu-i dădea deloc pace: ceva rău se întâmplase cu familia sa! Ştia sigur că avusese loc ceva rău, atunci când tatăl lui pierduse controlul volanului, apoi strigătele disperate ale mamei, atingerea de-o clipă a degetelor surorii sale pe propriul obraz, maşina care se răsturnase de două sau trei ori, un zgomot nedesluşit, oglinda apei ce se spărsese în mii de cioburi, apoi liniştea! Acea linişte pe care o credea fără vreun final previzibil, dar care venise totuşi pentru a pune capăt evenimentelor derulate ca pe pelicula unui film mut.

         – Pascal! s-a auzit un alt glas, ceva mai ascuţit decât primul, care-i aparţinea Mariei, o femeie chiar mai scundă decât Cedric, soţul său. Ar trebui să te grăbeşti, fiule!

         Cei doi se autointitulaseră „părinţii” lui Pascal, însă băiatul nu prea agrea ideea, însă nici nu o respingea, deoarece în noua lume în care păşise nu cunoştea pe nimeni altcineva, iar cei doi omuleţi se arătaseră mai mult decât amabili cu el.

         După ce-au urcat cu toţii într-o maşină de dimensiuni minuscule, Pascal a constatat că era absolut necesar să-şi adune genunchii foarte aproape de piept, într-o poziţie incomodă. Maşina înainta pe un drum ale cărui margini erau flancate de copaci diformi, când a spart tăcerea:

         – Urmează să mergem să le vedem, nu-i aşa?

         – Da, Pascal, mergem să le vedem. Crezi că eşti pregătit? l-a întrebat Marie, fixându-l cu privirea. Cedric l-a privit şi el, fără a scoate însă vreun cuvânt, doar adresându-i un rânjet strâmb soţiei sale.

         La capătul unui drum de nici doi kilometri în afara micii aşezări care număra vreo treizeci-patruzeci de case, se aflau toţi trei pe un câmp cu maci. Tijele lungi se unduiau sub adierea uşoară a vântului şi Pascal aştepta ca dintr-un moment într-altul cupele ca nişte clopoţei să sune. Dar nu se întâmplase defel acel lucru şi dincolo de flori era ceva care-i atrăsese privirea ca un magnet: siluetele reci ale unor lespezi funerare…

         Erau trei, aşezate una lângă alta, într-o linie imaginară perfect dreaptă. Ceva lăuntric îi şoptea că nu era nevoie să întrebe cui aparţineau, pentru că ştia răspunsul deja; trebuia decât să-şi spună că aşa a fost să fie!

         – S-au dus toţi odată? s-a trezit vorbind.

         Cedric l-a luat pe după umeri şi l-a strâns uşor, încurajându-l şi zicându-i:

         – Poate e mai bine să ştii asta, fiule! Nici eu şi nici mama ta nu putem schimba acea zi îngrozitoare care ne-a făcut pe noi, paradoxal, cei mai fericiţi din lume! De atunci, ne spunem zi de zi că suntem norocoşi că te avem, fiule!

         – Dar, eu…

         – Adevărul doare, ştiu, dar rănile sufletului se vor vindeca. Vei vedea! Ai toată viaţa înainte!

         Atunci a venit momentul în care i s-au umezit ochii şi nu şi-a putut stăpâni o furie izvorâtă din interior, furie amestecată cu emoţia puternică şi cu sentimentul straniu de disperare. Cerul începuse să lăcrimeze deja în locul băiatului şi, apoi, ca o urmare firească, sub picăturile mari de ploaie, au început să-i curgă lacrimi pe obrajii îmbujoraţi.

***

         Drumul de întoarcere s-a consumat precum un vis de care nu-mi pot aduce aminte mai nimic. Eram hotărât ca a doua zi să-mi interoghez părinţii adoptivi pentru orice amănunte legate de acea zi plină de revelaţii!

         Ziua următoare, când m-am trezit din somn, am mers direct la Marie şi la Cedric pentru a-mi pune în aplicare planul, însă cei doi nu erau de găsit. I-am strigat în zadar minute în şir, dar parcă cei doi intraseră realmente în pământ. Apoi am găsit un bilet. Prin câteva cuvinte scrise în grabă, cei doi îmi spuneau că fuseseră nevoiţi să plece. Unde? Nu era scris nimic despre asta. În schimb, cuvântul ce domina biletul era Eliberare.

***

         Pascal a împăturit biletul şi l-a vârât în buzunarul de la pantaloni. A ieşit apoi din casă şi a pornit spre pădurea din apropiere, deşi ploaia începută seara trecută nu se oprise încă. Auzise de multe ori din gura lui Cedric şi a Mariei că nu avea voie să se apropie de acea pădure, dar nu-i mai păsa. Oricum cei doi plecaseră! Ce se putea întâmpla mai rău decât atât! şi-a spus. Oricum rămăsese de unul singur! A ezitat câteva clipe înainte să se afunde în desişul parţial luminat al lizierei, apoi totul a devenit din ce în ce mai întunecat pe măsură ce paşii îl purtau printre copacii impresionant de înalţi.

         Intrase de multe ori în păduri, alături de adevăraţii săi părinţi, în desele excursii pe munte. Îşi amintea mirosul de mucegai al frunzelor moarte şi abandonate într-un covor gros. Uneori, găsea câte o ciupercă şi alerga într-un suflet către mama ori către tata pentru a-i confirma că era ceva deosebit de rar ceea ce găsise. De cele mai multe ori demersul său se solda cu câte un plâns în hohote, deoarece părinţii îi spuneau că acea ciupercă se găseşte pretutindeni în pădure. Apoi continua să alerge totuşi în căutarea unei alte ciuperci, în speranţa că teoria îi va fi într-un final confirmată.

         Însă în pădurea în care se afla Pascal în acel moment nu îl încercau aceleaşi sentimente. Foşnetul frunzelor uscate îi inducea o senzaţie bizară că nu avea ce căuta în acel loc. Continua însă să înainteze. Prin minte i se strecurau crâmpeie fugare ale unei existenţe scurte, dar fericite, având-o alături pe sora lui mai mare.

         Şi-o amintea pe Lisa cum îl certa adesea din pricina năzdrăvăniilor pe care le făcea, dar şi luându-l în braţe şi ştergându-i lacrimile când alerga şi îşi mai lovea câte un genunchi de vreo piatră, fapt ce-l determina să plângă atât de tare încât atrăgea întotdeauna atenţia tuturor celor care treceau pe stradă şi se opreau pentru a vedea cu ochii lor sursa zgomotului izvorât dintr-un trup atât de firav.

         Umblase toată ziua prin pădure şi seara se apropia cu repeziciune. La un moment dat, cu amintirea propriului scâncet încă proaspătă în minte, atenţia i-a fost atrasă brusc înspre trunchiul noduros al unui copac, dincolo de care se conturau nişte siluete. Imediat după aceea au dispărut tot aşa cum se iviseră şi a crezut iniţial că i se păruse din cauza fricii ce-l cuprinsese, dar apoi unul dintre chipuri i s-a arătat din nou.

         Un băiat, poate mai mare decât Pascal cu un an sau poate doi, stătea şi-l privea fără a spune nimic. A remarcat că era foarte trist, iar într-o mână ţinea o maşină de jucărie căreia îi lipseau roţile.

         – Bună! Eu sunt Pascal! i s-a adresat băiatului şi s-a apropiat uşor.

         Dar celălalt nu i-a spus nimic; l-a privit în continuare. Când a făcut un alt pas înainte, celălalt a făcut la rându-i un pas înapoi şi rămas neclintit. Un alt băiat i s-a alăturat, apoi un altul şi încă unul. După câteva secunde în faţa lui Pascal stătea o duzină de băieţi, toţi cu feţele triste şi cu jucării dezmembrate în mâini.

         Până să clipească de două-trei ori, aerul s-a umplut de mirosul cavernos al unei gropi căscate ca din senin între copaci. Pascal a privit spre copii, însă aceştia dispăruseră. În schimb, în faţa sa stătea Lisa, sora lui, încadrată de o aură difuză. Prima reacţie a lui Pascal a fost să scoată un ţipăt de uimire şi apoi s-a surprins ţinând la rându-i în mână o maşină căreia îi lipsea o roată. A aruncat-o pe pământ atât de tare încât s-a spart în bucăţi şi apoi şi-a concentrat atenţia asupra imensei gropi aflate la doar câţiva paşi de el.

         A mers până pe margine şi a privit peste buza prăpastiei, imaginea făcându-l să se retragă un pas, apoi a revenit, însă nu a reuşit să vadă nimic în afara câtorva trepte care coborau spre adâncurile întunecate. A privit pentru o clipă în jurul său, cât să realizeze că lumina zilei era înlocuită într-un ritm alert de perdeaua nopţii. Schimbarea de decor era însoţită de câteva zgomote venite dinspre un copac, o bufniţă a ţâşnit dintre crengile altui copac, un urlet de lup, peste toate dominând scena teatrală a nopţii înghiţind mare parte din pădure.

         Iar Lisa… dispăruse şi ea!

         Fără să stea prea mult pe gânduri, Pascal a considerat că va fi mai în siguranţă acolo, jos. De aceea şi-a luat inima în dinţi şi a început coborârea, păşind nesigur pe treptele încrustate pe marginea gropii. Din când în când, se oprea şi privea spre cerul de deasupra capului şi cercul imperfect se strângea tot mai mult, până când a devenit un simplu punct. Băiatul a rămas astfel ostatic întunericului din adâncuri, pradă frigului şi fricii tot mai intense.

         Ceva mai târziu, când încă mai cobora, Pascal a fost surprins să constate că treptele continuau să fie prezente pe perete, în ciuda drumului lung parcurs spre adâncimea gropii. De cele mai multe ori reuşea să păşească pe ele, însă unele îi creaseră mici probleme, când tălpile pantofilor lui alunecau şi când reuşea să se agaţe în ultimul moment de vreo rădăcină salvatoare ieşită din peretele gropii şi evita astfel o cădere inevitabilă în gol.

         La un moment dat, pentru doar o fracţiune de secundă, i s-a părut că vede o luminiţă licărind undeva jos, sub picioarele sale. Închipuirea a devenit rapid realitate şi a ajuns să se scalde din nou în lumină. Oboseala instalată pe trupu-i firav începuse deja să-şi ceară drepturile, fiecare treaptă devenind tot mai greu de abordat. Îşi dorea ca totul să se termine odată, însă coborârea tot continua…

         Într-un final aşteptat precum emoţia deschiderii cadoului de Crăciun, Pascal a păşit pe o ultimă treaptă şi atunci s-a trezit parcă dintr-un vis ireal când şi-a dat seama că stătea pe un fel de trapă ce-i scârţâia sub tălpi. S-a aplecat, a tras cu putere de ea, deschizând-o, apoi şi-a dat seama că ajunsese, nu ştia cum, să iasă din groapa în care coborâse, dar şi urcase în acelaşi timp!

         Pascal era debusolat! Se afla din nou la suprafaţă şi s-a convins de asta destul de repede, când a dat cu ochii de copacii înalţi ce se îndreptau spre lumina unei noi dimineţi.

         Cât durase totul? Întrebarea a rămas fără vreun răspuns, pentru că atenţia lui Pascal a fost răpită de nişte scâncete venite dinspre o tufă de liliac sălbatic. S-a apropiat şi a dat cu ochii de o fetiţă ce stătea ghemuită, plângând în braţele mamei sale. Femeia purta o rochie simplă, înflorată, era desculţă şi pe faţă îi şiroiau lacrimi. Pe mâini şi pe picioare avea zgârieturi adânci, probabil de la crengile din pădure.

         Pascal s-a apropiat de ele, moment în care femeia şi-a ridicat privirea spre el, iar fetiţa s-a oprit din plâns.

         – Ai făcut şi tu călătoria? l-a întrebat pe băiat.

         – Călătoria? i-a răspuns Pascal tot cu o întrebare.

         – Ştii, noi nu am fi vrut să ajungem până aici, dar nu am avut de ales! a completat femeia, mutându-şi privirea spre copilul ei.

         – Dar ce s-a întâmplat? Ce-i cu acest loc?

         Femeia a început să-i istorisească povestea ei şi a fetiţei pe care o ţinea în braţe. Pascal a aflat astfel că cele două părăsiseră un spital în urmă cu câteva săptămâni şi, nu ştiau din ce motiv, ajunseseră în acea pădure. Problema care o frământa pe femeie consta în faptul că nu reuşise să găsească o cale de ieşire şi rătăcea de atunci continuu.

         Ascultând istorisirea, Pascal a fost străfulgerat de ideea că şi el poposise în acea pădure fără a şti de fapt cum ajunsese acolo. Părinţii lui erau morţi însă, iar Cedric şi Marie dispăruseră şi ei.

         Apoi Pascal a fost surprins de propunerea venită din partea femeii:

         – S-ar putea să ne putem ajuta reciproc, dacă tot suntem aici. Ştii, este perioada Eliberării, iar noi am putea să profităm de acest moment. Nu trebuie să treci şi tu prin ce-am trecut noi! îi spuse.

         – Dar prin ce aţi trecut, doamnă? a întrebat-o Pascal, tresărind din nou la auzul cuvântului Eliberare. A rămas cu ochii aţintiţi asupra mâinilor fetiţei, care ţinea strâns un stetoscop defect. Pascal şi-a amintit de maşinuţele fără roţi ale copiilor pe care văzuse mai devreme, înainte de a coborî în groapă.

         – Prin multe, băiete! Atât de multe, încât nu-mi mai aduc aminte când a început totul. Ştiu decât că eram în spital cu fetiţa mea, Lucile, iar doctorii hotărâseră că trebuia să fim operate de urgenţă din cauza unor afecţiuni care riscau să degenereze în ceva foarte grav. Nu au vrut să-mi explice despre ce era vorba…

         Femeia a izbucnit în plâns, iar Pascal s-a concentrat din nou pe fetiţa ce continua să se joace nestingherită cu stetoscopul ei defect. A remarcat zgârieturile ce brăzdau degetele sale firave.

         – Ştiu decât că soţul meu a intrat şi el în operaţie alături de mine şi că au început să-i recolteze sânge. Cel puţin asta am desluşit din discuţiile medicilor. Problema era cu Lucile, care suferea de aceeaşi boală ca şi mine, iar soţului meu i s-a cerut acordul pentru a-i mai fi luat sânge şi pentru fetiţa noastră.

         Lucile s-a desprins din braţele mamei sale şi s-a apropiat de Pascal, întinzându-i stetoscopul pe care-l ţinuse până atunci în mâini. Băiatul l-a refuzat cu o fluturare a mâinii, apoi Lucile l-a aruncat pe pământ, întorcându-se furioasă spre mama sa.

         – Lucile, nu-i frumos! a dojenit-o. Ştii, s-a adresat apoi lui Pascal, tatăl ei a murit salvându-ne pe noi două!

         Pascal a fost luat prin surprindere şi a scos un icnet slab.

         – Auzeam aparatele cum scoteau un sunet prelung şi apăsător, secundele de linişte fiind urmate de altele, şi altele! a continuat femeia. Doctorii s-au agitat apoi şi zăream cum ne scot pe amândouă din sală, apoi ne-am trezit aici. Iar de aici nu mai putem pleca!

         Pascal şi-a prezentat la rându-i povestea. A aflat apoi şi ce era cu perioada Eliberării; la anumite intervale de timp, pădurea permitea celor captivi în ea să plece şi să-şi vadă de viaţa lor. Dar numai doi dintre ei aveau acea şansă, ceilalţi fiind nevoiţi să mai aştepte. Era ca într-un vis urât, dar Pascal nu s-a descurajat.

         Când a venit seara şi Pascal a adormit, după scurt timp a fost nevoit să se trezească din pricina unui zgomot iscat foarte aproape de el. Şi-a deschis ochii şi a zărit câteva siluete în spatele unor perdele transparente agăţate între copaci. S-a ridicat şi a mers până la ele, după care şi-a recunoscut adevăraţii părinţi stând aplecaţi deasupra unei mese pe care zăceau împrăştiate mai multe fotografii.

         S-a apropiat şi mai mult de ei şi a remarcat că nu schiţau vreun gest în prezenţa lui. Era ca şi cum nu-l vedeau deloc. Dar el îi vedea, erau acolo! Atât de aproape de ei încât le simţea respiraţia…

         Pascal a încercat să treacă dincolo de acele perdele imaginare, dar şi-a abandonat încercarea şi a întins mâna pentru a atinge obrazul tatălui său. O senzaţie ciudată l-a făcut să şi-o retragă imediat. Imaterialitatea pielii tatălui său îi dădea fiori reci şi ochii i s-au umplut de lacrimi. Pascal le-a şters cu mâneca înainte ca acestea să pornească în jos pe obrajii săi îmbujoraţi de emoţie.

         – Sunt… fantome? s-a întrebat retoric. Bine-înţeles că sunt! şi-a răspuns cu voce tare. Doar sunt morţi, nu? Însă cum de-i pot vedea?

         – Şi eu îl văd uneori! a auzit un glas în spatele său.

         S-a întors şi a văzut-o pe femeia cu fetiţa.

         – Asta îmi mai alină din durere. Uneori soţul meu îmi zâmbeşte, alteori parcă nici nu mă vede! Şi de cele mai multe ori este atât de trist…

         Clipind ceva mai des, Pascal a întrebat-o:

         – Dar cum de-i putem vedea?

         – Ţi-am mai spus, este perioada Eliberării.

         Băiatul a tăcut, primind răspunsul pe care-l anticipase. Apoi, când femeia s-a îndepărtat pentru a se alătura fetiţei ei, Pascal a rămas din nou singur în faţa unei mame şi a unui tată de care-l cuprinse un dor nebun. A văzut că în fotografii erau chipurile lui şi al surorii sale.

         – Lisa lipseşte de lângă ei! a remarcat Pascal. Nu este cu ei!

         Întorcându-se către dreapta sa, băiatul a zărit alte siluete în aceeaşi ceaţă. Era vorba de alt context însă. Un bărbat stătea întins pe un pat de spital şi doctorii roiau în jurul lui şi al altor doi pacienţi aflaţi întinşi alături. Lângă bărbat era un aparat care îi înregistra bătăile inimii. Pascal şi-a întins mâna pentru a-l atinge, dar încercarea sa a rămas fără vreun rezultat.

         – Tot o fantomă! Ce mi se întâmplă azi?

         Un icnet i-a izvorât din piept în momentul când a recunoscut alături de bărbat pe femeia şi pe fetiţa ei, împreună cu care se afla captiv în acea pădure. A privit spre ele, acolo unde ştia că dormeau şi i s-a confirmat aşteptarea când le-a văzut întinse pe un pat de frunze, la nici doi paşi înapoia lui.

         După o clipă de ezitare, le-a revăzut pe patul de spital, cu aparatele de lângă corpurile lor indicând… linii continue… Pascal a icnit din nou, ceva mai tare ca data trecută. Era posibil oare?

         Primul impuls a fost să se îndrepte către femeia aflată lângă copac, dar atenţia i-a fost atrasă de o nouă prezenţă: sora lui!

         – Lisa?

         Lisa stătea neclintită în faţa sa şi îl sfredelea cu privirea. Nici măcar nu clipeşte! şi-a spus Pascal, fără a şti că el făcea acelaşi lucru. Au rămas încremeniţi unul în faţa celuilalt, apoi Pascal şi-a întins mâna spre ea, conştient fiind că va da încă o dată de ceva imaterial. Aşteptările i-au fost confirmate pentru un scurt moment, după aceea a realizat că, fără prea mare efort, putea simţi sub degetele sale pielea moale a Lisei.

        De frică, şi-a retras mâna, apoi a păşit un pas înapoi, dar numai pentru a-i permite Lisei la rându-i să-i atingă faţa uşor.

         – Mi-a fost atât de dor de tine! i-a spus sora lui.

         – Dar, cum de este posibil? Tu…

         Lisa i-a atins uşor buzele cu degetul arătător, împiedicându-i rostirea următoarei întrebări.

         – Am rătăcit mult prin pădurea asta, Pascal. Te-am căutat, iar acum te-am găsit!

         Pascal nu înţelegea.

         – De acum totul se va schimba! Nu mai eşti singur, Pascal! Vino!

         Cu inima cât un purice, băiatul şi-a însoţit sora, înaintând alături de ea pe una dintre potecile pădurii. Pascal şi-a aruncat privirea înapoi şi le-a văzut pe cele două însoţitoare ale sale continuându-şi netulburate somnul.

         – Lor încă nu le-a venit vremea să părăsească această pădure! a auzit-o pe Lisa, în timp ce-l conducea spre un loc pe care Pascal l-a recunoscut destul de uşor: marginea pădurii, unde erau vizibile nişte lespezi funerare.

         Pascal s-a uitat către ele şi şi-a dat repede seama că una dispăruse de la ultima lui vizită. Acum rămăseseră doar două…

***

         Viaţa nu înseamnă mai nimic dacă nu ai apucat să-ţi îndeplineşti rostul pe lumea unde te-ai născut. Unii îşi pot da seama repede de asta, însă alţii nu apucă s-o facă. Firul vieţii lor este tors mult prea scurt de fuioare invizibile şi totul se termină aşa, dintr-o dată! Nici nu-şi dau seama când trec dincolo şi nici măcar nu ştiu asta până nu primesc un semn şi viaţa lor, chiar dacă este cea de „dincolo”, se dă peste cap. Iar atunci, exact în clipa imediată conştientizării acestui lucru, totul se reduce la a da răspunsul unei singure întrebări: accepţi sau nu?

         Undeva, departe, doi părinţi stau în faţa a două pietre de mormânt ornate cu câte o coroniţă. Lacrimile li se scurg pe obraji în tandem cu stropii de ploaie ce nu mai contenesc să cadă din cer. Cele două pietre au gravate numele copiilor lor. Unul dintre ele este Lisa. Celălalt, Pascal…