Oameni fără feţe

– Pleci la Londra în noaptea asta.

Îmi aruncă pe masă o pungă cu aur, un medalion şi o scrisoare cu sigiliul regelui englez. Cântăresc din ochi punga- e plină şi grea. Iau scrisoarea şi o întorc pe toate părţile.

– Cine e? întreb, arătând spre medalion cu o mişcare a capului.

– Târfa regelui, spune el. Rânjeşte strâmb. S-a terminat şi nebunia asta. Mă întrebam cât o să mai dureze.

Deschid scrisoarea şi o citesc repede. „La cererea reginei… consimţământul regelui”. Laude la adresa măiestriei mele. Semnătura mare şi îngroşată, cu multe înflorituri. Franceză impecabilă. O pun la loc pe masă.

– Plec. Spune-i băiatului să îmi pregătească lucrurile.

– Mergem la Londra? mă întreabă Mascatul, după ce curierul pleacă. Ce frumos, spune el visător. Îşi trece palma peste catifeaua pungii cu aur. Nu numeri banii? Par să fie mulţi.

Zâmbesc în barbă. Nu e nevoie să-i număr, preţul meu este cunoscut şi se ştie că nu mă prezint pentru mai puţin.

– O să fie frumos, spune Mascatul. O să fie foarte frumos.

– De ce eşti atât de sigur? îl întreb.

Râde silenţios, slobozind doar câteva hohote înăbuşite din fundul gâtului.

– O să vezi.

Medalionul rămâne pe masă, închis.

 

***

 

Paşi apăsaţi care se apropie şi se opresc. Uşa se deschide scârţâind prelung, şi lumina năvăleşte înăuntru cu violenţă. Mă ridic pe jumătate şi îmi acopăr ochii cu mâinile.

– Am ajuns, mi se spune.

Îi fac semn băiatului să mă mai lase puţin. Îi spun să închidă uşa.

Scârţâitul infernal al uşii.

Şi paşii, paşii.

La fel ca atunci.

Ca în noaptea aia îndepărtată şi rece, care trebuia să fie ultima. Lipsesc doar urletele, gemetele, suspinele. Dar le aud clar în amintire, în coşmarul care se repetă în fiecare noapte, de câte ori închid ochii.

… Paşii bocancilor grei pe pardoseala de piatră. Umbrele prelungi de pe pereţii ca de peşteră. Atingerea rece a fierului la încheieturile mâinilor şi la glezne. Zornăitul lanţurilor. Şi mirosul. Mirosul de putreziciune care vine de peste tot, la fel ca vaietele osândiţilor. Şi lumina torţelor, care dezvăluie grozăvii la care ţi-e frică să priveşti. Şi mirosul.

…. Am auzit multe despre tine, mi-a spus atunci Omul în Negru. Vei veni cu mine. Viaţa ta îmi aparţine. Nu te teme, mi-a şoptit Mascatul. Eu voi fi mereu lângă tine. Eu voi face totul. Tu nu trebuie decât să închizi ochii şi să dormi. Voi avea eu grijă. Voi avea grijă să nu să nu le vezi feţele albite şi buzele strâmbate  de un tremur nervos. Voi avea grijă să nu-i priveşti în ochi. Dacă îi priveşti în ochi, te vei pierde tu în golul cenuşiu în care bântuie mintea lor cea din urmă. Pe ei îi eliberezi, dar pe tine nu poţi. Şi vei rămâne blocat în purgatoriul născocit de ei, în apele fără fund şi fără ţărmuri în care ei se scufundă şi în care te vor trage şi pe tine… În spatele măştii negre, îi văd găvanele ochilor goale. Te uiţi la ochii mei? m-a întrebat. Aşa vor fi şi ai tăi. Se vor căsca larg şi vor primi trupurile lor placide, iar apoi se vor închide peste ei cu beznă.

Aud ţipătul pescăruşilor afară, şi valurile lovind lemnul corăbiei. Drumul a fost lin, spune cineva. Strânge pânza aia. Spuneţi-i domnului că barca e pregătită. Dumnezeu să aibă milă de sufletul ei…

Îmi iau bagajul şi ies pe punte. Băiatul îmi duce sacul în barcă. Hai, băiete, mai repede, nu căsca gura. Nu salut pe nimeni, pentru că nimeni nu-mi va răspunde la salut. Îşi fac toţi de lucru pe punte în timp ce barca este lăsată la apă.

Oraşul este cufundat în ceaţă. Apele fluviului curg tulburi, vâscoase şi emană un miros stătut. De-o parte şi de alta, malurile se disting întunecate. Nu-mi dau seama dacă sunt line sau abrupte. Văd siluete vagi de clădiri. Drumul durează la nesfârşit. Aş vrea să îl întreb pe vâslaş cât mai avem, dar el stă în picioare, în spatele nostru, este mut şi surd şi priveşte doar înainte. Îi văd doar bărbia şi nasul, pierdute în umbra pălăriei cu boruri largi.

Apa se întunecă tot mai mult, odată cu lăsarea serii, şi ceaţa devine tot mai deasă. Barca nu cârmeşte nici la stânga, nici la dreapta; pluteşte drept înainte spre infinit. O pasăre cu glas ciudat ţipă undeva în bezna cenuşie care ne înconjoară. Fâlfâit de aripi moi şi clipocitul monoton al apei. Tăcerea albă.

Debarcaderul apare în faţa noastră de nicăieri. Sunt întâmpinat de un grup de soldaţi călări care nu mă salută, mi se oferă un cal fără să fiu privit. Înainte să plec, mai privesc o dată spre apele fluviului. Barca a dispărut ca şi cum n-ar fi existat niciodată.

Soldaţii mă conduc în camera de odihnă. Nu ne vorbim. O umbră tăcută îmi aduce o scrisoare de la rege, ordinul oficial semnat şi sigilat.

Uşa se deschide iar şi intră băiatul, cu mâncarea şi cu nişte lumânări. Unde tot umbli, îl cert. Am venit aici cu treabă, şi tu caşti gura în toate părţile. Nu mai fii copil. Îl lovesc peste ceafă şi îl trimit să se culce.

I-am auzit pe servitori vorbind, şopteşte din colţul lui. Spun că vrăjitoarea are mereu un demon pe umărul stâng, care îi spune ce să facă. Vrăjitoarea are părul roşu-închis ca sângele închegat, şi ochii negri ca întunericul. Ca două mări fără fund. Cu ochii ăia ai ei de noapte l-a vrăjit pe rege. L-a atras ca o sirenă în apele ochilor ei întunecaţi şi l-a cetluit acolo, gol şi fără apărare. A coborât întunericul asupra minţii sale zdruncinate, şi l-a primit fragil ca un copil speriat în lanţurile braţelor ei albe.

Şi puiul de drac, mai spune. Au zis că s-a dus până la porţile infernului pentru el. A călărit până acolo pe Fiara cu cinci coarne şi l-a conceput cu însuşi Lucifer după ce au băut împreună din cupa iadului cea plină cu scârne. Dar fiul Satanei era prea greu pentru trupul ei de carne. S-a zbătut o noapte întreagă în răsuflarea lui cea fierbinte, şi l-a lepădat într-o mare de sânge la cântatul cocoşilor. Femeile care au fost lângă ea spun că puiul de drac avea coarne şi coadă, era roşu ca focul şi rânjea la ele, şi întindea ghearele spre ele să le apuce. L-au învelit în pături şi l-au aruncat în foc, să ardă acolo trei zile şi trei nopţi. Spun că urla şi gâfâia şi se zbătea, şi într-un rând a râs şi le-a spus că el nu poate fi ucis aşa, că focul este tovarăşul său credincios. După cele trei zile s-au uitat în vatră. În cenuşă au găsit, neatins de foc, chipul lui schimonosit într-un rânjet…

Au vrut să o ardă. Dar le e teamă că focul o să arate adevăratul ei chip, Lilith cea cu ochi de foc şi cu limbă despicată de şarpe. Şi cu aripi de liliac. Demonul cel cumplit de frumos care îi va seduce şi îi va robi pe toţi, transformându-i în uneltele ei mişeleşti, şi care va râde văzându-i cum se duc spre pierzanie.

E târziu, îi spun băiatului. Mâine ne trezim devreme. Culcă-te.

Apăsarea zidurilor. Întunericul cel de nepătruns din încăperea strâmtă, cu miros de mucegai şi pietre ude. Undeva, dedesubt, se aud urletele osândiţilor, cumplit de clare în liniştea nopţii. Sau poate cumplit de clare pentru mine. Închid ochii doar ca să văd privirea de foc negru şi nişte braţe care întind spre mine un bebeluş. Un bebeluş neobişnuit de mic şi de roşu, cu două cucuie pe frunte şi cu chipul groaznic schimonosit de un rânjet.

Mă întorc pe partea cealaltă. Mascatul, cu găvanele ochilor goale sub frunte, cu râsul lui tăcut şi misterios. Este sus, pe structura de lemn, zâmbeşte privitorilor. Dormi, îmi spune. Lasă-mă pe mine să termin. Prezenţa lui izbăvitoare. Orbirea. Negru. Apoi, vine cel aşteptat, iar Mascatul îl conduce spre podul cel tulbure al cărui capăt se pierde în ceaţă. Uite ce uşor e, îmi spune râzând. Ca atunci când tai lemne.

Paşi apăsaţi care se opresc în dreptul uşii. Scârţâitul sonor, care sunt sigur că se aude până în camera ei. Şi sunt sigur că ea ştie ce uşă scârţâie, şi cine locuieşte în spatele acelei uşi. Lumina torţelor năvăleşte cu violenţă.

– E timpul, mi se spune.

Îl scol pe băiat, care ia uneltele, şi ieşim.

Dimineaţa e rece şi umedă. Mi-am pus pelerina cea neagră şi masca, şi aştept. Aştept să vină Mascatul să îmi spună dormi. Lasă-mă pe mine să termin. Aştept prezenţa lui izbăvitoare, pânza de pe ochi, mişcările ca în vis. Visul în care sunt numai umbre, numai siluete în ceaţă. Fără chipuri. Şoapte confuze, monotone, abia conturate, care se împrăştie în vânt şi pe valuri imediat ce sunt rostite.

Întârzie de data asta. Întârzie. Văd mulţimea deja adunată, vociferează strident, vorbesc şi râd tare. Nişte copii aleargă printre picioarele celor mari cu păpuşi în mâini, se joacă de-a Mascatul.

Mă uit la ei. Ştiu ce va urma. Vor aclama. Vor arăta cu degetul. Cei mai sensibili îşi vor acoperi ochii şi vor ţipa. Iar Mascatul va fi eroul zilei. Ah, unde eşti, întreb, dar nu răspunde, nu vine. Nu vine… Sunt doar eu aici, singur, şi port masca. Invitat la un bal grotesc, la care sărbătoritul nu vine. Eroul zilei, despre care ceilalţi au aflat deja că vine de pe continent, îi văd prin deschizăturile ochilor cum îl caută din priviri admirativ şi cu oarecare invidie.

– Vine, îmi şopteşte băiatul. Să nu te uiţi în ochii ei. Nu ştii cât de puternice sunt farmecele ei…

Nu m-am uitat niciodată în ochii lor. Nu m-am uitat niciodată la chipul lor. Niciodată nu m-am aflat eu lângă ei. Mascatul i-a condus pe drumul cenuşiu fără ca eu să ştiu cum arată ei. Aşa e corect. Nici ei nu ştiu cum arăt eu. Ei îl văd doar pe Mascat. Blestemul lor cade asupra unei măşti şi a unei pelerine negre. Eu nu exist. Doar Mascatul există, e aici, înfiorător de real. Sau ar trebui să fie aici. Trebuie să apară, dintr-o clipă în alta.

Alaiul se îndreaptă spre mine. O văd şi pe ea în mijlocul lor, albă ca ceara în haina ei cu guler îmblănit. Îşi ţine ochii plecaţi şi mâinile împreunate. Are părul roşu- închis ca sângele închegat, îl ghicesc foarte lung sub boneta în forma de semilună cu perle. Poartă un colier de perle la gât, cu un medalion de aur în forma literei B.

Mulţimea începe să se agite şi priveşte cu interes. Spectacolul începe. Şi Mascatul întârzie.

O văd cu coada ochiului cum îşi face toaleta. Îşi scoate boneta cu perle şi îşi pune o bonetă simplă, albă, slujnicele se foiesc murmurând în jurul ei în timp ce îi adună şuviţele rebele sub pânză. Cineva i-a luat haina cu guler îmblănit şi colierul. O aud cum le mulţumeşte în şoaptă. Trece pe lângă mine fără să mă vadă şi se duce spre margine. Nu te uita la ea. Nu te uita la ei. Sunt doar umbre şi foşnete, şoapte şi fum. Mulţimea freamătă. Îi văd privind de la ea la mine şi înapoi, simt aşteptarea încordată în toţi muşchii lor. Aud strigătele şi îndemnurile pornite din sutele de guri.

Deodată, se lasă o linişte deplină, şi ochii lor privesc miraţi spre ea. Ca şi cum o vrajă le-a înghiţit vocile, şi ei încă nu înţeleg ce se întâmplă. Nu vă uitaţi la ea, vreau să strig, dar e prea târziu. Au rămas cu gurile deschise, încremenite într-o exclamaţie mută, cu ochii mari. Uită să respire. Să clipească. Statui cenuşii pierdute în vidul negru al ochilor vrăjitoarei, în apele fără fund şi fără ţărmuri în care sirene întunecate îi cheamă, îi ademenesc, îi cetluiesc pe veci. Vreau să trec la treabă, să nu-l mai aştept pe Mascat, dar preotul îmi face semn să o mai las puţin.

Şi atunci, vocea ei învăluitoare se lasă peste noi ca o fâşie de mătase. Ca valurile unei mări în amurg. Nu aud nici un cuvânt din ce spune, dar aud inflexiunile cufundătoare ale glasului ei calm şi sonor. Soldaţii îşi pun mâinile în urechi, să n-o audă. Dar ei, ei privesc în sus la idolul de pe piedestal, înlănţuiţi în vraja ei fără nume, cu mâinile atârnând şi cu gâturile înţepenite.

Nu ştiu când s-a apropiat de mine. Am genunchii înmuiaţi şi creierul răvăşit. Am căzut la picioarele ei, răpus. Iartă-mă, doamnă, i-am zis. Iartă-mă. Simt privirile ei arzând deasupra capului meu. Să nu-i priveşti în ochi, mi-a zis Omul în Negru atunci, la început, dar eu deja am păşit în golul cenuşiu deschis de mintea ei, unde se refugiază până se termină totul. Nu am ridicat capul spre ea nici când vocea ei calmă mi-a acordat iertarea. Nici când a lăsat o pungă de catifea plină cu aur în mâna mea. Am vrut să o arunc. Să-i strig: vorbeşte. Nu înţelegi?! Suntem cu toţii la picioarele tale. Mascatul nu e aici, n-a venit. Nu trebuie decât să vorbeşti, şi apa se adânceşte. Ne vom cufunda cu toţii în apele cele negre. Vom rămâne cu toţii aici, să rătăcim pe veci printre umbrele cenuşii ce zâmbesc din adâncuri. Vraja a fost aruncată, uite cum stăm cu toţii îngenuncheaţi şi implorăm clipa, clipa cea adâncă şi tulbure în care totul nu este decât un vid tremurător, voci estompate şi figuri şterse. Încremenire. Gol.

Dar ea nu mai zice nimic, se duce la locul ei şi se aşează cu faţa la ei, cu mâinile împreunate. Idol îngenuncheat în faţa discipolilor îngenuncheaţi. Rugându-se unii la alţii, cerând unii de la alţii linişte. Iertare. Uitare.

Îi fac semn băiatului să îmi aducă sabia cu două tăişuri. Mă duc la locul meu, lângă ea. O şuviţă lungă cu irizaţii de flacără îi scapă de sub bonetă. O privesc lung, apoi, ca trezit din somn, i-o potrivesc sub pânză. Îmi mulţumeşte în şoaptă, fără să ridice ochii.

Îmi iau avânt. Sabia şuieră în aer. Şi atunci, se întoarce. Mă priveşte adânc, lung, cu ochii ei ca nişte mări negre, ochii ăia întunecaţi ai ei. Rămân încremenit, cu braţul în sus, cu sabia la un deget de gâtul ei. Mă priveşte fără ură, fără teamă, doar cu un fel de curiozitate bolnavă. Mă priveşte ca şi cum m-ar cunoaşte de mult, de la începutul lumii. Mă priveşte dincolo de mască, dincolo de carne.

– Dumnezeule, strig tare. Mă priveşte. Faceţi ceva.

Ascundeţi ochii aceia teribili. Sunt singur. Mascatul nu este aici. Eu nu trebuie să îi privesc în ochi.  Pe ei îi eliberez, dar pe mine cine mă eliberează? Ajutaţi-mă. Ei nu trebuie să aibă chip. E ca atunci când tai lemne. Aşa trebuie să fie. Fără feţe, fără voci învăluitoare ca o fâşie de mătase. Fără priviri care să vadă dincolo de carne. Aveţi milă. Milă!…

Cineva flutură o bucată de pânză la urechea ei. Ea tresare şi îşi întoarce faţa. Profit de moment şi termin. Nu eu, Mascatul. A apărut în ultimul moment şi mi-a sprijinit mâna. Aştept ca vraja să se rupă, dar ei rămân tăcuţi, palizi şi pierduţi, copii speriaţi care s-au trezit singuri în întuneric. Vor să plângă, să ţipe, dar din gâturile lor uscate nu iese nici un sunet. Şi le este aşa de frică. Frică de monştrii cei fioroşi care pândesc sub pat şi în unghere, cu aripi şi gheare, colţi ascuţiţi şi mârâit surd în gâtlej.

Femeile care au însoţit-o îi învelesc corpul într-o mantie neagră, adusă special pentru asta. Mă reped să iau capul de unde s-a rostogolit. În mod normal, ar trebui să îl iau de păr şi să îl arăt mulţimii. Dar ochii ei negri încă mai clipesc, mă privesc lung, insistent, buzele ei albite încă se mişcă. Mai multe şuviţe roşiatice au scăpat de sub bonetă şi fâlfâie în vântul rece al dimineţii. Îi şterg praful de pe frunte şi încerc să îi închid ochii, ochii ei negri care încă mă privesc. Dar nu se închid. Au rămas înţepeniţi, cu imaginea mea întipărită în luminiţele palide. Slujnicele se uită la mine şi aşteaptă cu sufletul la gură. Mă duc la ele şi le dau capul, fără să îl arăt mulţimii. Le ajut să îl aşeze în mantia cea neagră lângă restul corpului. Continuă să mă privească. Şi ochii ei continuă să mă privească. Nu vă mai uitaţi la mine, le spun. Luaţi-vă ochii de-aici. Întorceţi-vă feţele. Lăsaţi-mă în pace.

 

Alerg în camera mea. Mascatul mă aşteaptă; mă salută cu un zâmbet detaşat.

– Unde ai fost? strig. De ce ai întârziat atât? Trebuia să fii acolo de la bun început. Dinaintea venirii ei.

Nu zice nimic, râde tăcut şi mă fixează cu găvanele goale ale ochilor. Sub masca neagră, nasul arată ca un cioc de vultur mâncător de cadavre. Stă cu mâinile sprijinite de centura lată de piele cu cataramă de bronz.

– Răspunde-mi. Unde ai fost?

Nu răspunde. Priveşte undeva în spatele meu, unde băiatul a rămas încremenit cu uneltele în braţe. Te-a vrăjit şi pe tine, stăpâne, bolboroseşte el. Te-a vrăjit. De ce ai privit-o, stăpâne? De ce te-ai uitat la ea? De ce ai ascultat-o? Doar ţi-am zis… Trebuia să…

Pleacă de aici! ţip la el. Ieşi afară!

Arunc un sfeşnic în direcţia lui. Băiatul fuge. Sfeşnicul cade pe podea, după ce loveşte uşa grea de lemn masiv.

– Trebuia să vezi şi tu cum e, şopteşte în sfârşit Mascatul. Nu ţi-a plăcut? Credeam că vrei să te distrezi şi tu puţin.

– Era treaba ta! Tu trebuia să preiei controlul, tu trebuia să termini! M-ai lăsat singur, acolo! Cu ea. Cu ei.

Râde cu voioşie, îndreptându-şi catarama de bronz.

– Ei, haide. N-a fost prea rău, spune el. Ţi-am promis că va fi frumos, şi aşa a fost. Magnific spectacol, nu-i aşa?

Se întoarce cu spatele. Mă mai priveşte o dată, peste umăr, şi îmi trimite un zâmbet rece.

– Trebuia să vezi, îmi spune. Nu puteam să ţin totul numai pentru mine. Trebuia să vezi şi tu.

Îşi potriveşte pelerina cu o mişcare scurtă şi dă să plece.

Apuc celălalt sfeşnic în mâinile tremurătoare. E mai greu decât primul. Îl ridic şi îl arunc cu putere în capul Mascatului.

Zăngănitul cioburilor sparte, împrăştiate pe podea. Sfeşnicul trece dincolo de ramă şi cade într-un colţ, în umbra de cărbune a peretelui. Din fiecare ciob, Mascatul rânjeşte arătându-şi dinţii de fiară. Sunt urmărit de râsul lui în timp ce ies precipitat din încăpere, râsul venit din sutele de guri reflectate în sutele de cioburi.

 

 

***

 

Numai umbre.

Străzile lăturalnice sunt murdare şi noroioase. Casele răspândesc lumini difuze, zgomote înăbuşite şi mirosuri ciudate. Şoapte şi scâncete. Câte un câine râios, slab ca o stafie, se furişează pe lângă ziduri. Sau câte o pisică tărcată, cu reflexe metalice în blană. Câte o momâie de culoarea noroiului, înfofolită până la sprâncene, care se mişcă repede şi dispare.

Licoarea zeilor. Sticla e tot mai uşoară, în timp ce capul e tot mai greu şi picioarele tot mai moi. Ochii se împăienjenesc, limba devine cleioasă. Zeii sunt puternici, pentru că ei nu ştiu nimic, îi spun câinelui care mă priveşte cu coada între picioare, încordat, gata să o rupă la fugă. Ei beau din licoarea lor blestemată, din ambrozia lor, nectarul lor, şi nu văd nimic. Asta îi face nemuritori. Nu te mai uita aşa la mine. Dacă ai şti ce ştiu eu, şi tu ai face la fel. Ca să uiţi. Să uiţi chipurile. Privirile. Nu au feţe! am strigat, aruncând sticla în perete. Câinele fuge chelălăind. Nu trebuie să aibă feţe. Trebuia să fie ca atunci când tai lemne. Lemnele nu au feţe. Nu au ochi. Nu au voci. Doar trosnesc scurt, sec. Şi gata.

Peisajul tremură uşor şi face vălurele. Luna joacă pe cer, dansează în cercuri fantastice şi îşi schimbă culorile. A început să bată un vânt rece, rece ca gheaţa, dinspre fluviu. Simt parfum de flori de mai şi aud paşi. Foşnetul unei rochii de damasc. Pleacă de-aici, femeie. Ce cauţi pe strada asta. Vrei să dai de belea. Hai, valea. Umbli aşa, pe jos şi fără însoţitori. Cauţi necazuri, cu rochia ta de damasc cenuşiu şi colierul de perle de la gât. Şi medalionul de aur în formă de…

Doamna se opreşte lângă mine. Peste rochia de damasc cenuşiu poartă o mantie neagră cu glugă. Nu pare să se fi murdărit deloc, deşi noroiul e până la genunchi. B-ul de aur din colier luceşte palid în lumina lunii. Vântul îngheţat îi umflă mantia şi îi înlătură gluga. În locul în care ar trebui să fie faţa nu se află nimic.

 

***

 

– Ai stat cam mult.

Îmi feresc privirile. Mă uit la vinul de culoarea mierii în care ard scântei de aur lichid. E a patra cupă.

– Când te-ai întors? Te caut de o lună. Nu mi-ai răspuns la nici un mesaj.

– Acum două zile, îi răspund fără chef. A fost vânt potrivnic şi nu a plecat nici o corabie din port.

– Minţi.

Omul în Negru se aşează în faţa mea, cu mâinile pe masă. Nu mai este de multă vreme stăpânul meu, dar uneori uităm amândoi asta. Are o pelerină neagră cu gluga trasă pe faţă, am tresărit când am văzut-o şi am gemut copilăreşte, cu părul ridicat în vârful capului şi cu ochii măriţi de groază.

Se uită lung la mine cu privirea lui verde ca otrava. Apoi se uită la cupa din faţa mea.

– De ce bei atât de mult? Ar trebui să îţi păstrezi capul limpede. Ai primit un nou ordin. Mâine trebuie să te prezinţi la eşafod.

Nu ştiu nimic de nici un ordin, nu am primit nici o scrisoare, nici o vizită, nimic. Sau poate că ordinul a venit, mă aşteaptă cuminte lângă un medalion cu portret pe care nu l-am deschis niciodată, de teamă să nu văd ochii aceia ca nişte ape negre. Sau de teamă că, în locul în care ar trebui să fie faţa, nu se află nimic. Iau cupa şi o golesc dintr-o sorbitură.

– M-am întâlnit cu ucenicul tău, el mi-a spus că te găsesc aici. A spus că eşti bolnav. Că ai fost vrăjit. A spus că nu mai vrea să lucreze cu tine. A spus că după aia ai fugit ca un nebun, te-ai dus în cameră şi ai început să urli bezmetic la pereţi. Că ai luat sfeşnicul cel greu şi ai spart geamurile şi oglinzile. Că n-ai mai fost de găsit câteva zile la rând, şi când te-ai întors ai căzut la pat. Te trezeai urlând, delirai sau priveai în gol ore în şir, vorbind Nimicului…

Am izbucnit într-un râs sălbatic, izbind masa cu pumnul. Mai multe feţe se întorc spre noi, curioase.

Ochii lui verzi ca otrava mă fixează de sub gluga neagră. E încordat ca un arc.

– Mascatul n-a venit, am răspuns. M-a lăsat singur acolo, cu ea. Cu ochii ei. Cu vocea ei învăluitoare ca o fâşie de mătase. Am îngenuncheat cu toţii în faţa idolului de ceară şi ne-am adus ca jertfă pe noi. Am îngenuncheat în faţa ei ca să o implorăm să prelungească vidul încremenirii deschis de ultimele ei gânduri, vidul în care a fugit şi ne-a tras şi pe noi. Nu, nu ne-a tras. Noi am urmat-o de bunăvoie, am păşit în apa neagră fără ţărmuri şi fără fund, unde umbrele încremenite zâmbesc himeric şi valurile cântă în surdină, adânc şi monoton…

Omul în Negru a sărit în picioare şi a aruncat cupa în perete.

– Nenorocitule!

A ieşit ca o vijelie, urmărit de un moment de linişte şi de priviri mirate.

Am cerut altă cupă de vin. Licoarea zeilor. O alung pe târfa care mi s-a aşezat pe genunchi. Pleacă, fetiţo. Chipul tău de fum este o scorneală, zâmbetul tău este o iluzie. Chiar adineauri, când te-ai aşezat lângă mine, am văzut pecetea descompunerii pe sânul tău şi am simţit mirosul de moarte. Mă uit la gâtul tău fragil- doar o lovitură aici, la o jumătate de palmă deasupra umărului, şi totul dispare. Degeaba râzi. Râsul tău este o închipuire născută de facăra înşelătoare a lumânărilor. Mâine, în lumina nudă a dimineţii, voi vedea ochii tăi adânciţi mult în orbite, înconjuraţi de cercuri negre. Pielea vânătă. Părul fără strălucire şi buzele fără umezeală. Pleacă. Vreau doar licoarea zeilor, aceeaşi în întunericul nopţii sau la lumina zilei. Licoarea de la care capul devine greu, limba cleioasă şi ochii împăienjeniţi.

 

***

 

O privesc din cadrul uşii. Stă la oglindă, şi-a despletit părul lung până la genunchi, roşu-închis ca sângele închegat, şi reflexia ei îmi zâmbeşte scurt când mă vede. Ţine ochii pe jumătate închişi, ca o pisică pe jumătate adormită. Poartă colierul de perle cu B-ul de aur la gât. Şi o panglică de satin roşu.

Mă apropii de ea. Vreau să îi ating părul, dar ea nu se mai uită la mine. Chipul ei de ceară are o expresie rece care mă ţine la distanţă. Iartă-mă, regina mea. Pentru un moment, am uitat cine sunt. Frumuseţea ta e de vină.

Zâmbeşte iar, fără să se uite la mine. Îşi examinează ochii, faţa. Îşi trece mâinile prin păr şi îl ridică deasupra capului, pentru a-şi elibera gâtul.

– Am gâtul mic, nu-i aşa? zice ea, pe neaşteptate. Privirea din oglindă se fixează asupra mea, întrebătoare. Ochii. Ochii ei ca nişte ape negre, ca nişte mări fără fund şi fără maluri, în care mă scufund neputincios.

Mă uit mai jos, la panglica de satin roşu-aprins care îi înconjoară gâtul şi care creşte brusc, se lăţeşte şi izbucneşte în valuri de sânge fierbinte, stropindu-mă de sus până jos. Inundă toată încăperea. Creşte până la glezne. Până la genunchi. Creşte.

Zâmbetul ei păleşte. Doar ochii ei rămân aţintiţi asupra mea, adânci şi întunecaţi, privindu-mă dincolo de mască. Dincolo de carne. Capul ei frumos se înclină uşor într-o parte, ca şi cum ar vrea să îşi dea părul pe spate. Apoi se desprinde şi cade, rostogolindu-se într-un colţ.

Îmi zâmbeşte triumfătoare, ca şi cum ar vrea să spună uite ce-am făcut. Ochii ei larg deschişi continuă să mă privească.

 

***

 

Bătăi puternice în uşă. Capul e greu şi gura e uscată ca iasca, amară ca fierea. Pleacă, strig spre nepoftit. Pleacă. Lasă-mă singur. Dar bătăile insistă, tot mai puternice. Hai, deschide, se aude din partea cealaltă.

– Hai, deschide, spune Mascatul. Avem treabă, partenere.

Nu vreau să îl aud, îmi trag pătura peste cap. Nepoftitul nu pleacă, bătăile continuă. La fel ca vocea care cere să deschid.

Plictisit, mă târăsc până la uşă.

– Două ordine, îmi zice curierul. Urgente. Mâine dimineaţă.

Îmi întinde ordinele oficiale, semnate şi sigilate, portretele nefericiţilor şi plata.

– Nu mi le da mie, îi spun. Ia-le de-aici. Ia-ţi banii. Ia-le feţele. Ochii. Nu vreau să îi văd. Nu vreau să-i ştiu. Caută pe altcineva.

I le întind. Nu face nici un gest.

– Ai primit ordin să te ocupi de ei. Mâine să fii acolo.

– Nu merg. Nu mai lucrez. Sunt bolnav. Pleacă!

Nu întinde mâinile. Nici nu se uită la mine. Priveşte în gol şi vorbeşte mecanic. Ca o păpuşă întoarsă cu cheia. Îi împing catrafusele în braţe. Nu se mişcă. Le lasă să cadă pe podea.

– Nu înţelegi? îi strig. Nu merg. Nu voi fi acolo.

– Ba da, vom fi, spune Mascatul. Ia banii, partenere. Pungile sunt grele. Nu poţi să arunci pe fereastră atât de mulţi bani. Hai, ia banii. Vom merge. Şi va fi frumos. O să vezi!…

– Taci din gură! urlu la el. Nu mergem… Nu merg!

– Haide, nu fi ridicol. Bineînţeles că vom merge. Voi fi lângă tine. Tu vei dormi, iar eu voi termina totul. Scurt şi repede, aşa cum ne-am obişnuit.

– La fel ca ultima dată? am mârâit spre el, privindu-l pieziş. Nu. Nu mai vreau.

Îmi zâmbeşte puţin încurcat, şi găurile care îi ţin loc de ochi sunt lăsate în jos pentru o clipă.

– A fost o… scăpare, îmi explică el. Am adormit. Se mai întâmplă.

Râde forţat, chinuindu-se să dea hohotelor un ton detaşat.

Mă întorc spre curier, care acum mă priveşte ţintă, cu ochii rotunjiţi şi cu gura căscată. I s-au scurs bale pe bărbie, pe guler. Ridic banii, hârtiile şi portretele de pe podea şi i le pun în mâini. De data asta le ia fără împotrivire.

– Pleacă, domnule, la cine te-a trimis. Şi spune-i să caute pe altcineva. Eu mă retrag. Sunt bolnav.

– Văd… domnule, spune el.

Iese grăbit. Priveşte mereu în urmă, de parcă i-ar fi teamă să nu mă iau după el.

***

 

Dansează, dansează demonii nopţilor pierdute în lumina tremurătoare a lumânărilor pe jumătate stinse. Demonii nopţilor care au trecut şi care urmează să treacă.

Se învârtesc în cercuri dezordonate, ţinându-se de mâini, râzând şi chiuind.

Mă înconjoară cu vârtejul ameţitor al horei lor, mă prind de mâini, de braţe, mă antrenează în dansul lor grotesc şi îmi spun să cânt cu ei unul din cântecele lor deocheate.

Nu mai dormi, îmi strigă. Somnul este pentru cei morţi. Şi izbucnesc în râsete cristaline, euforice, şi hora lor porneşte mai năvalnică, mai vijelioasă. Obiectele îşi pierd forma şi consistenţa când ritmul dansului atinge apogeul. Cerul se uneşte cu pământul, tavanul coboară pe podea, lumina difuză se împrăştie în ţăndări delicate în toate părţile.

Şi ei râd, râd cu chipurile groaznic schimonosite- chipuri sau măşti?- şi aleargă, dansează în cercuri vaporoase, chicotesc şi se îmbrâncesc ţipând.

Licoarea zeilor- otrava zeilor-  galbenă ca mierea în care a picurat aur lichid îmi curge prin vene lin, fără grabă, în timp ce membrele mele dezarticulate încearcă din răsputeri să ţină ritmul dansului. Strig şi eu cu ei, cu glasul înecat, cu limba încleiată, cu creierul îmbâcsit.

Mai repede, mai repede strigă ei, bat din palme şi cântă fals, tare.

Dansul e tot mai rapid, cercurile sunt tot mai strânse, mişcările tot mai lascive.

Şi râsetele tot mai stridente.

Dansează, dansează demonii nopţilor de veghe. Demonii nopţilor risipite în aburii străvezii ai nesomnului şi în spasmele reci ale sângelui.

 

***

 

Se apropie de mine cu un zâmbet blând, ţintuindu-mă cu ochii ei adânci ca două ape negre.

– N-am fost eu, îi spun. Nu eu. A fost Mascatul.

Îmi înlănţuieşte gâtul cu braţele ei albe şi mă priveşte în ochi. Fără ură. Doar cu un fel de curiozitate bolnavă.

– Minţi, îmi răspunde. Mascatul n-a venit în ziua aia.

Are colierul de perle cu B-ul de aur la gât. Părul despletit îi atârnă pe spate, lung până aproape de genunchi,ca o cascadă roşie. Poartă boneta în formă de semilună cu perle.

– A fost Mascatul…

Glasul îmi moare în gât. Poartă şi panglica de satin roşu-aprins. Panglica roşie care se lăţeşte brusc şi izbucneşte în valuri de sânge în toate părţile. Sunt stropit de sus până jos, orbit de perdeaua roşie care îmi ţâşneşte în faţă. Ţine şi acum mâinile în jurul gâtului meu. Capul ei se lasă uşor pe spate, ca şi cum ar vrea să mă privească mai bine. Tot mai pe spate. Apoi se desprinde şi cade, rostogolindu-se pe podea. Ochii ei ca două ape negre continuă să mă privească.

Braţele ei încă sunt încolăcite în jurul gâtului meu.

 

***

 

Umbre şi ceaţă. Şi zbaterea monotonă a valurilor negre cu creste albe de spumă. Mugetul adânc al mării.

Portul e pustiu. Îmi strâng mantia în jurul corpului şi îmi trag gluga pe faţă când căpitanul vasului se apropie de mine.

– Vrei să traversezi Canalul? mă întreabă.

Îi fac semn din cap că da.

– Mai avem un loc. Ai cu ce să plăteşti?

Scot din buzunar o pungă cu bani şi i-o întind. O zornăie.

– Bine. Pofteşte la bord.

Mă întind pe nişte saci şi mă acopăr cu mantia. Noaptea e rece şi înnorată, dar vântul e bun şi ne mişcăm repede. Marinarii aleargă ca nişte năluci pe punte, grăbindu-se să execute ordinele căpitanului.

Adorm legănat de valuri. E atâta vreme de când n-am mai dormit. Mi-e dor de visurile vechi, cele cu paşii care se opresc în faţa uşii. Lumina violentă care năvăleşte în încăperea întunecată. Atingerea fierului. Mascatul, cu găvanele ochilor goale aţintite asupra mea. Faci o mare greşeală, mi-a zis Mascatul cu un ton acru. Eşti un prost. M-am repezit cu sabia asupra lui, şi cioburile s-au împrăştiat pe jos. Mâinile îmi sunt zgâriate şi pline de sânge şi răni. Mascatul râde la mine din fiecare ciob. Ies urmat de râsul lui venit din o mie de guri, reflectate într-o mie de cioburi.

Dorm adânc şi fără vise. Mă trezeşte căpitanul, cu greu, când ajungem la destinaţie. Se miră că nu am bagaj. Nu-i răspund la întrebări, îi întorc spatele şi dispar pe străzile oraşului.

 

***

 

Drumul pe fluviu se întinde la nesfârşit. Întunericul cerne dens peste apele tulburi şi peste uscatul ce se desluşeşte vag în ceaţă.

– Mergi la ea? mă întreabă vâslaşul.

Tresar şi mă întorc spre el. Îi văd doar bărbia şi nasul în umbra pălăriei negre cu boruri largi. Vâsleşte rar, cu mişcări moi.

– De unde ştii?

Râde liniştit.

– Te aşteaptă.

Debarcaderul apare în faţa noastră de nicăieri. Cobor greoi pe uscat, cu picioarele înţepenite şi cu dureri în spate. Scot punga cu bani să i-o ofer vâslaşului, dar în faţa mea nu se află nimeni. Fluviul e pustiu.

 

 

***

 

Podul e învăluit într-o ceaţă  atât de deasă încât nu i se poate vedea capătul. Peste apă sau peste lume, mie îmi este egal. Distanţa e la fel de mare sau la fel de mică. Câteva felinare ard palid şi nehotărât, fără să împrăştie întunericul.

Silueta ei zveltă se materializează din bezna cenuşie, cu rochia ei de damasc cenuşiu şi cu colierul de perle la gât.

– Ştiam că vei veni, îmi spune. Te aşteptam.

Vocea ei învăluitoare.

Cad răpus la picioarele ei, la fel ca atunci. Îi prind mâna învelită în mănuşa de dantelă neagră şi o lipesc de fruntea mea.

– Iartă-mă, doamnă, îi spun. Nu am fost eu. A fost Mascatul.

Simt privirea ei neagră şi arzătoare în creştetul capului.

– Ştiu, răspunde. Degetele ei îmi strâng uşor mâna şi se retrag. Scoate-ţi masca.

Ridic ochii spre ea. Mă priveşte adânc, întunecat cu ochii ei ca nişte ape negre.

– Scoate-ţi masca, îmi repetă.

Înclin capul, în semn de supunere, şi încerc să o scot. Masca s-a cam înţepenit, mi s-a lipit de faţă şi este greu să o dau jos.  E impregnată cu sudoare şi căldura este de nesuportat. Trag de ea, o smulg, dar nu vrea să iasă. A rămas lipită de faţa mea, ca o a doua faţă a mea. Ca şi cum ar fi însăşi faţa mea. Începe să îmi fie frică să o scot, am impresia că, dacă o voi scoate, sângele va ţâşni de sub ea, că nimic nu va mai ţine la un loc carnea, şi nervii, şi oasele, că tot ce va rămâne va fi o pată mare de sânge, o rană prea oribilă pentru a fi privită. Îmi vine să râd, şi râd, ce prostie, cum să se întâmple aşa ceva, dar ea mă priveşte negru, şi mâinile îmi tremură, simt fiori reci pe şira spinării şi pe ceafă şi văd punctuleţe verzi înaintea ochilor, ca şi cum mi-ar fi rău de la stomac.

– Hai, scoate-o odată! spune ea, şi în vocea ei ghicesc nerăbdare.

Trebuie să scot masca, şi încep iar să trag de ea.

Aud un fâşâit sinistru, în timp ce propriile mele mâini smulg pielea de pe carne şi muşchi. Sângele ţâşneşte în valuri, orbindu-mă, stropind rochia ei, inundând totul în jur. Îmi simt muşchii feţei tremurând, înfierbântaţi, la contactul cu aerul, văd cum iese aburul din carnea sfâşiată. Nimic nu mai ţine la un loc carnea, şi nervii, şi oasele. Tot ce a rămas este o pată mare de sânge, o rană prea oribilă pentru a putea fi privită. Mi s-au înmuiat picioarele şi m-am lăsat la pământ, privindu-mi propriul chip în faţă.

Îngenunchează şi ea lângă mine, cu mâna pe umărul meu.

– E doar o mască, îmi spune. Nu trebuie să plângi. E doar o mască.

Mă întorc spre ea. În locul în care aşteptam să îi văd chipul, ochii întunecaţi, nu se află nimic. Doar o beznă adâncă. Iar podul se întinde înaintea noastră la nesfârşit, cu capătul pierdut în ceţuri.

– Mergem? întreabă ea.

– Mergem, răspund.

Mă ridic şi o urmez. Paşii noştri sună lin pe dalele de piatră, în timp ce bezna cenuşie ne înghite cu voluptate.

 

Cătălina Fometici s-a născut la 4 octombre 1986 în municipiul Timişoara. Este absolventă a Facultăţii de Limbi şi Literaturi, secţia Română- Engleză, din cadrul Universităţii de Vest Timişoara, şi a urmat cursurile Masteratului de Comunicare Interculturală. Este pasionată de muzică, desen şi este mare admiroatoare a operelor lui Salman Rushdie, Marion Zimmer Bradley, Michael Ende, Gabriel Garcia Marquez, Paul Auster, Umberto Eco.