Moartea muzelor

Mâinile lui desenează forme curioase pe tastatura care păcăne dureros sub povara degetelor groase. Un furnicar se formează pe ecran, câte un semn negru pe rând, într-o cadenţă demonică. Bucată cu bucată, capodopera ia naştere. Bărbatul scrie de parcă fiecare frază care se scurge pe monitor îi dă încă o gură de oxigen, cât să mai ducă la capăt încă un rând.

Pe birou, lângă o oglindă, se văd scrijelite iniţialele sale: M.M. În stânga lui stau aşezate cutii de lemn, nu mai mari decât un cub rubik. Au toate aceeaşi formă şi culoare, însă conţinutul diferă. Fiecare ascunde câte o muză. Unele arată ca Tinkerbell a lui Peter Pan: luminoase, zâmbitoare, de mărimea unui pumn. Altele sunt la fel de mici, însă sunt epuizate, stoarse şi zbârcite iar ochii lor minusculi nu par a fi capabili a mai oferi inspiraţie. Mai apar şi ceva animale, papagali, ba chiar şi obiecte. Detestă aricii, însă aceia apar destul de rar. De fiecare dată, după ce deschide cutia de lemn, prinde fiinţa care se găseşte acolo în pumnul lui de măcelar, îşi aşează degetele astfel încât să fie sigur că nu îi scapă, apoi îi smulge capul cu dinţii. Ronţăie în timp ce priveşte rândurile de text din faţa lui, plescăind satisfăcut. De fiecare dată când face asta, vede rândurile care se cer scrise în continuare pentru a termina capodopera. După ce termină de mâncat, îşi reia scrisul în aceeaşi cadenţă. Pauzele lui sunt rare, şi doar pentru a aduce un nou set de cutii cu muze.

În acelaşi timp, cu fiecare fiinţă care-şi găseşte sfârşitul acolo, undeva în lume un alt scriitor îşi pierde definitiv muza, iar la scurt timp inspiraţia, trezindu-se impotent în faţa foilor pe care ar trebui să le umple.

*

Şedinţa cenaclului literar era pe terminate, însă cei doi preşedinţi discutau despre uniunea eului liric cu natura şi relaţia poetului cu divinitatea în contextul existenţei efemere. Invitaţii mai în vârstă se prefăceau că ascultă, afişând un zâmbet tâmp, în timp ce tinerii aspiranţi se foiau neliniştiţi pe scaune, ştiind că textele lor vor rămâne necitite până data viitoare.

„Ce fandosiţi”, rosti Marcu în barbă, fără să-l audă nimeni. „Încă cinşpe minute şi gata”. Îşi roti privirile pe pereţii murdari şi îşi frecă mâinile. „Ah, ce ar merge o ţigară”. Îi făcu semn cu ochiul lui Andrei, care îi împărtăşi parcă gândul şi, scuzându-se, amândoi ieşiră pe coridor. Nu observă nimeni lipsa lor.

Pufăiră din ţigări.

-Ştii, mă întreb de ce mai venim noi aici în fiecare săptămână, rosti într-un final Marcu.

-Pentru că avem nevoie de ei. Cel puţin deocamdată, îi răspunse Andrei.

„Alt idiot” se gândi Marcu. Andrei făcea parte din categoria scriitorilor cu multiple volume scoase, toate la câte o editură de cartier, în maxim 50 de exemplare împărţite pe la rude, prieteni şi poate câtorva critici care îi mai datorau una, alta. Ca persoană era de treabă, însă ca scriitor Marcu îl detesta din cauza compromisurilor pe care acesta le făcuse în detrimentul artei. Îl detesta şi mai mult pentru compromisurile pe care urma să le facă pentru a accede în Liga Profesionistă de Scris. Întâlnirile de la cenaclu făceau parte din aceste compromisuri. „Şi uite-mă şi pe mine cum am intrat în horă şi nu mă mai scoate nici dracu’ de aici!”

-Şi, Andrei, cum merge lucrul la roman?

-Bine, am ajuns cam pe la jumătate.

„Cam pe la jumătate” însemna că încă se căzneşte la prima pagină, cu începutul acela bombastic, fără cusur, paragraful care trebuia să agaţe orice cititor, să-l facă sclav şi să-l ţină lipit acolo până la sfârşitul cărţii. Apoi, după ce parcurgeau paragraful respectiv, cititorii cei superficiali, care nu înţelegeau cât de geniale erau scrierile sale, erau datori să-i dedice cânturi, să-i ridice statui, să-i aducă ofrande şi să-l înalţe cât mai sus pe piedestalul literaturii. Andrei zâmbi satisfăcut şi mai trase o dată din ţigară.

Marcu era dezgustat de stilul lui Andrei. Scrisul tern şi fără emoţie. Frazele acelea voit sofisticate, dar care erau mai lipsite de profunzime decât o prostituată obosită. Şi ştia exact care era procedeul după care scria Andrei. Aşternea o frază apoi lua un dicţionar de sinonime şi înlocuia aproape toate cuvintele. N-avuse niciodată răbdare să citească mai mult de trei pagini scrise de Andrei. I se păru că nu ajunge nicăieri. În schimb, Marcu îşi crease o regulă proprie, de a avea cel puţin o întorsătură de situaţie la trei pagini, un twist care să dea peste cap toată acţiunea şi care să anuleze tot ce crezuse cititorul până în acel punct. „Suspans, suspans, suspans înainte de toate” era motoul său.

-Mi-aş vinde un rinichi să pot publica în străinătate, spuse Andrei din senin, trăgând în continuare satisfăcut din ţigară.

-Amice, visezi cam departe. Ştii ce greu e să ajungem dincolo. Mai întâi e Liga Profesionistă de Scris. Acela e primul pas pentru noi. De acolo încep să vină şi beneficiile financiare, contracte solide, ceva publicitate plus recunoaşterea oficială. Şi, o dată cu recunoaşterea, şi ceva femei, desigur.

Lui Andrei i se păru că simte un damf venind dinspre Marcu.

-Da, ştiu, Liga Profesionistă e primul pas. Dar ştiu că putem ajunge acolo. Amândoi. Regulile sunt simple şi sunt doar două: publicarea într-o antologie cu însemnarea aferentă şi proba cărbunilor.

Antologiile erau cele mai mari volume scoase pe piaţă, cele mai vândute şi cecurile pentru textele publicate acolo erau grase. Însă erau extrem de puţini cei care ajungeau la o astfel de performanţă. „Însemnarea” era strâns legată de publicarea într-o antologie şi simboliza sacrificiul şi eforturile depuse de scriitori pentru artă. După apariţia antologiei, autorii erau chemaţi la sediul Ligii Profesioniste de Scris şi erau însemnaţi pe spate cu un fier înroşit. Simbolul era o carte cu pagini deschise şi asta marca primul pas către acceptarea în Ligă.

Proba cărbunilor se ţinea în Sala Mare a sediului, unde era întins un covor de cărbuni aprinşi. Candidaţii erau nevoiţi să-l parcurgă desculţi, iar la fiecare pas trebuiau să arunce peste cărbunii încinşi o carte al unui scriitor pe care îl urau, de regulă coleg de generaţie, însă mai puţin norocos sau înzestrat. Era obligatoriu să aştepte să ia cartea foc apoi să calce pe paginile care se dezintegrau. Asta simboliza biruinţa lor asupra literaturii neserioase, asupra acelora pe care îi depăşiseră. De obicei, candidaţii care terminau proba zăceau câteva luni prin spitale până puteau să păşească din nou, însă o dată ce terminau şi această probă, erau acceptaţi în Ligă. Cei care abandonau în timpul probei, erau stigmatizaţi şi pierdeau definitiv şansa de a deveni membri ai Ligii. Cenaclurile îi ajutau în sensul că se vorbea în secret că scriitorii care erau agreaţi de către preşedinţii unui cenaclu (ei fiind membri la rândul lor în Ligă) aveau parte de o a doua probă, mai uşoară, de un covor mai scurt.

Andrei şi Marcu se întoarseră în sală. Spre exasperarea tuturor, discuţia încă nu se sfârşise. În cele din urmă, unul din preşedinţi dădu un anunţ care îi făcu pe Marcu şi Andrei să tremure pe scaune.

-Un fost colaborator al acestui cenaclu, important scriitor, doreşte să publice o antologie cu texte româneşti. Tot ce trebuie să faceţi e să-i trimiteţi direct lui textele. Dar alegeţi textele bune, cele mai bune pe care le aveţi. El se va ocupa mai departe de selecţie şi publicare. Dacă reuşiţi să intraţi în antologie, plata va fi excelentă şi e o şansă uriaşă pentru a vă face cunoscuţi. Liga a aprobat deja realizarea acestei antologii.

Participanţii zâmbiră încântaţi.

-Deci, Popescule, îţi spuneam de eul liric… reluă preşedintele discuţia cu vocea lui fonfăită.

Andrei şi Marcu nu dormiră mai bine de o săptămână. Aleseră textele pe care ei le considerau cele mai reuşite, îşi stoarseră toate sursele de inspiraţie, şlefuiră textele până când au început să lucească timid. Îşi simţeau visele de mărire atât de aproape…

Trimiseră textele la adresa de contact menţionată de preşedintele cenaclului, apoi aşteptară… şi aşteptară….

*

Îşi freca tâmplele brutal, de parcă ar fi vrut să alunge toată gălăgia care era în capul său, toate lucrurile care se cereau scoase afară, dar de care el nu mai putea să se atingă. Personaje imaginare duceau dispute acolo, conflicte armate, relaţii eşuate, sex, drame şi bucurii, amestecate într-un haos asemănător cu cel de la începutul Universului.

Masa de lucru era aproape goală, renunţase la maşina de scris pe care o folosise ani de zile pentru a-şi realiza manuscrisele, iar acum doar câteva pagini goale rătăceau dezordonate. Un singur rând. Atât reuşi să scrie în ultimii doi ani. Asta era tot ce mai putuse să scoată dintr-o minte care dăduse best-seller-uri ani la rândul. Criticii îi considerau fiecare carte apărută o nouă răscruce în literatura americană. Ce rost avea el dacă nu putea să mai scrie nimic?

Se linişti şi deschise sertarul în care îşi ţinea revolverul. Sertarul nu scoase nici un zgomot, aprobându-i parcă gestul. Luă revolverul. Acesta luci în razele soarelui care străbăteau fereastra uriaşă. Duse ţeava la tâmplă. Răceala metalului îi dădu fiori. Apasă pe trăgaci, iar glonţul îi străpunse cutia craniană, oprindu-se în tabloul tatălui său care atârna pe unul din pereţii camerei.

*

Marcu nu reuşi să scrie nimic vreme de trei luni. Nu primise nici o veste legată de antologie, iar la cenaclu nu mai ajunse. Nu se simţea în stare.

Se apucă din nou de băut, aşa că îşi petrecea zilele şi nopţile mai mult ameţit decât treaz.
Încercă din nou să scrie. Fără folos. Cuvintele dispăreau înainte de a ajunge în vârful degetelor. În ultima zi, Marcu stătu aşa în faţa calculatorului cale de vreo trei ore, fără a scrie nimic, holbându-se la cursorul care clicăia pe ecran. Nici somnul nu-l ajută, nici plimbările lungi prin parc şi nici restul tâmpeniilor pe care le citise într-o carte de self help apoi într-un tutorial care presupunea că ar trebui să îi ajute pe scriitorii care au ‘writers block’.

“Asta să fie oare?” se întrebă el, însă era convins că asta se întâmpla doar acelor scriitori care dăduseră deja literaturii opere valoroase. Romanul pe care îl începuse înaintea lui Andrei era abandonat de ceva vreme la capitolul trei.

În ziua aceea, renunţă la calculator şi încercă să scrie ceva de mână, dar sfârşi prin a lăsa notiţe stupide pe colţurile paginilor şi desenă spirale, spirale care erau obligate să se repete la nesfârşit pe paginile pătate ale caietului.

Căută bricheta şi pachetul de ţigări. O mişcare scurtă. Zgomot. Flacără. Un nou fum. Continuă să soarbă cu sete ţigara, privind foile goale care se aşterneau în faţa lui. După o vreme lăsă pixul din mână şi se uită la ceasul aruncat pe birou. Ceasul se blocase şi arăta ora 1.

Se ridică greu şi merse în bucătărie. Ţevile învechite începură să ţiuie îngrozitor când dădu drumul la robinet. Apa se limpezi  doar după ce jetul abundent umplu chiuveta cu un lichid de culoarea mâlului. Gustă apa, însă în momentul următor aruncă cana peste grămada de vase murdare din chiuvetă.

Cercetă frigiderul, iar după ce găsi singura conservă rămasă, începu să caute tremurând sticla de vodcă pe care ştia că nu o terminase cu o seară în urmă. O găsi în spatele dulapului, unde tot el o ascunse în momentele de luciditate. Aruncă după două înghiţituri conserva şi continuă să bea cu sete lichidul din sticlă, în timp ce pe barbă i se prelingeau picuri licoroşi, puternic mirositori. Continuă ritualul păşind haotic prin toate camerele până când, într-un final, căzu mort de beat pe jos. Adormi acoperit doar cu un colţ al plapumei pe care îl prinse în cădere.

Îl treziră nişte bătăi puternice în uşă, însă abia se ridică, după vreo cinci minute în care bătăile nu încetaseră. Era convins că se aude de la vecini, el nu mai avuse musafiri de nici nu-şi mai aducea aminte când. Deschise uşa fără a se uita prin vizor, iar o femeie şi un bărbat intrară în cameră, împingându-l în uşa de la debara.

-Hei, hei, ce mama mă-sii credeţi că faceţi?

Femeia îl luă de guler şi îl aruncă în cameră, pe podea. Se aşeză pe canapea, strâmbând din nas când simţi putoarea din cameră. Bărbatul trase un scaun şi se aşeză pe el, în faţa lui Marcu.

Marcu simţea că ţeasta o să i se despice dintr-o clipă în alta şi încercă să se dezmeticească.

-N-am nimic, n-aveţi ce fura de la mine, le spuse străinilor.

-Stai liniştit, n-am venit să furăm, răspunse bărbatul.

Marcu privi atent la cei doi şi, de parcă i-ar fi tras cineva o perdea de pe ochi, îşi dădu seama cine sunt.

Începu să râdă singur.

-E o glumă, aşa-i? O futută de glumă.

-O glumă eşti tu, răspunse femeia încleştându-şi din nou pumnul. O glumă de scriitor, asta eşti.

Marcu se uită la ea din nou. Era ea, personajul feminin din romanul său. Ştia asta pentru că o construise după imaginea fostei sale soţii: brunetă, cu ochi albaştri pătrunzători, picioare lungi, frumoase, dar deosebit de impulsivă şi violentă. Monica, ăsta era numele ei în roman. Iar celălalt nu avea altcineva cine să fie decât Pavel, personajul principal al romanului.

-Ascultă, Marcu, poţi să stai în continuare să nu faci nimic, să te îneci în propria putoare şi să crăpi dracului în mizeria asta, sau poţi sau bagi la cap ce avem să-ţi spunem.

Marcu râse din nou amuzat:

-Bine, „fiule”. Adică, presupun că-ţi pot spune “fiule”, de vreme ce eu te-am creat, nu?

Monica se ridică de pe canapea şi îl pocni în faţă.

„Căţeaua naibii, chiar că am făcut-o leit nevastă-mea” gândi Marcu, în timp ce falca începea să i se umfle.

-Ascultă, nu avem mult timp, continuă Paul. Spune-mi, Marcu, aşa-i că a trecut ceva timp de când ai reuşit să scrii ceva? Voiam să dau cu presupusul că eventual te-ai şi apucat de băut sau droguri, dar după cum arată cocina asta, e destul de evident cum stă treaba. Sau, ai avut chiar gânduri suicidale?

Lui Marcu îi dispăru rânjetul de pe faţă.

-Ce vrei să spui?

-Vezi tu, Marcu, nu eşti singurul care nu mai poate scrie nimic. Şi toţi credeţi că e ceva natural, că s-a întâmplat ceva cu voi. Şi, s-a întâmplat, într-adevăr, dar nu ce vă imaginaţi. Cineva colectează muzele scriitorilor, le vrea doar pentru el, pentru a scrie cea mai mare operă a literaturii universale.

Marcu izbucni din nou în râs:

-Muză? Ce vorbeşti? Spui că d-aia nu mai pot scrie, pentru că mi s-a furat muza?

Monica îl pocni din nou. Pavel dădu să spună ceva, însă renunţă.

Femeia se întoarse către Pavel:

-Ţi-am zis că nu are nici un rost să discutăm cu netotul ăsta.

Pavel nu îi răspunse, ci se întoarse către Marcu:

-N-ai decât să râzi, dar eşti şi tu în pericol, şi noi. Toţi scriitorii care au păţit asta s-au sinucis mai devreme sau mai târziu. Iar noi doi riscăm să nu mai existăm dacă nu o să mai termini niciodată romanul ăla, spuse arătând către el şi Monica. Atât am avut să-ţi spunem. Restul depinde de tine.

-Şi de unde vrei să ştiu ce ar trebui să fac? Unde ar trebui să încep să caut ?

-Textele pe care le-aţi trimis pentru antologia aia. Acolo o să afli răspunsul, mai adăugă Paul, iar apoi se ridică şi plecă cu Monica.

Marcu se uită la picioarele ei.

-Staţi aşa, de unde ştiţi voi toate astea? Şi cum naiba aţi apărut aici?

-Nu ştiu, spune-ne tu. Tu eşti scriitorul şi e apartamentul tău.

Trântiră uşa, lăsându-l pe Marcu fără cuvinte. Deschise uşa să se uite după ei, însă nu era nimeni pe scări. Fugi la baie şi să spălă cu apă rece pe faţă. Era convins că avuse un coşmar. Ochiul vânăt şi falca umflată spuneau însă altceva.

*

Intrarea la metrou era aglomerată. Căldura era aproape insuportabilă în oraş şi toţi îşi doreau măcar câteva minute de ploaie. Oamenii intrau şi ieşeau din staţie de parcă ar fi intrat în burta unei balene albastre. Toţi alergau cu privirile rătăcite, de parcă ar fi fost chemaţi undeva.

Pe partea dreaptă a scărilor rulante stătea o femeie îmbrăcată cu o haină mare de blană. Dădea impresia că era mult prea grea pentru ea, căci abia se putea mişca. Transpiraţia îi curgea şiroaie pe corp şi abia mai putea respira. „E de-ajuns.”, îşi spuse ea în dimineaţa aceea. „Patru ani fără să scriu nimic. Patru ani… Atât a fost. Nu mai pot suporta tot ce se petrece în capul meu. Dacă nu pot să ma eliberez scriind, atunci o voi face altfel”.

Două minute arăta ecranul de afişaj. Două minute până când următorul metrou trebuia să sosească pe peron. Şi aici, aglomeraţie. Bărbaţi la costum, ducând valize diplomat, femei îmbrăcate business vorbind tare la telefon. Studenţi cu ghiozdanele în spate sau elevi gălăgioşi. Un copil îşi mânca zâmbind îngheţata în timp ce mama bătea nervoasă din picior.

Femeia păşi după linia care marca limita de siguranţă şi privi către luminile care se apropiau. În timp ce mesajul de avertizare se auzea în boxe, sări în faţa metroului.

*

Marcu se pomeni vorbind cu Andrei despre ciudata vizită a personajelor sale. Acesta îi mărturisi că nici el nu mai scrisese nimic cam tot de atâta timp. Totul părea o nebunie. Andrei crezu sincer că Marcu a fost afectat iremediabil de cantităţile uriaşe de alcool pe care le ingerase. Opinia i se schimbă după ce auziră amândoi că un coleg de cenaclu se sinucisese cu o zi în urmă. Era singurul care mai trimisese un text pentru antologie, în afară de ei doi.

Unul din preşedinţii cenaclului, Popescu, se hotărî să vorbească doar după ce îl bătură vreo jumătate de oră şi-i stropiră rănile cu vodcă. Nu aflară mare lucru de la el, însă le dădu adresa de acasă a scriitorului care alcătuia antologia. În acel moment nu mai conta antologia sau Liga. Tot ce era important pentru ei era să nu aibă aceeaşi soartă ca restul scriitorilor.

Două ore mai târziu, Marcu şi Andrei se aflau la adresa primită de la Popescu. Un vechi conac unguresc, cu o poartă de fier şi ziduri de aproape doi metri. Arăta părăsită, dar undeva la etajul trei era aprinsă o lumină într-una din camere. Cei doi ajunseseră deja în faţa casei când îşi dădură seama că nu aveau nici o armă la ei. Un gemuleţ era deschis către pivniţă. Printr-o instalaţie de metal treceau constant pagini cu text, apoi intrau într-o plasă neagră de unde ieşeau nişte cutii mici de lemn, nu mai mari decât un cub rubik…

Marcu privea instalaţia în timp ce colegul său se codea să intre în pivniţă. La capătul instalaţiei era o ladă în care cădeau toate cutiile. Luă una din cutii şi o deschise. O Tinkerbell încerca să se ascundă, ghemuindu-se în poziţia fetusului. Marcu se întrebă dacă e treaz.

-Te rog, nu… spuse vocea cristalină de cutie, ca o şoaptă purtată de vânt.

-Nu, ce? îşi auzi Marcu vocea.

-Nu mă omorî, spuse din nou Tinkerbell.

-Eu nu sunt el… nu vreau să… Ascultă… eu vreau doar să-mi recuperez muza, să pot scrie din nou. De asta sunt aici. Spune-mi, te rog, ce se întâmplă!

Tinkerbell îşi luă zborul din cutie, privind cu ochii ei minusculi în jur, de parcă ar fi aşteptat ca în orice clipă să fie înghiţită de un monstru invizibil.

-Măcelarul… e sus… stoarce din toate textele inspiraţia scriitorilor, muzele capătă formă materială… apoi le mănâncă… pentru a le lua inspiraţia şi a scrie cea mai bună operă… Doar aşa poate continua, hrănindu-se constant. Instalaţia asta e cea care face totul…

-Cum pot să o distrug?

-Nu poţi, dacă faci asta o piară toate muzele care au fost deja materializate. Nenumăraţi scriitori o să-şi piardă harul…

-Dar… muza mea… ştii cum o pot găsi?

-Nu. Doar tu o poţi afla….

În zgomotul obositor al presei, Marcu simţi că e prea târziu pentru el, că poate ar trebui să se aşeze undeva jos, să desfacă o sticlă de ceva şi să rămână acolo să se odihnească… pentru mai mult timp.
Se scutură de gândurile astea. „Nu, nu trebuie să fie prea târziu”.

-Ascunde-te undeva şi o să vin după tine după ce termin cu Măcelarul, îi spuse lui Tinkerbell.

Aceasta mai strigă ceva în urma lui, însă Marcu era deja afară, căutându-l pe Andrei.

„Unde a dispărut tâmpitul?”

Se întoarse către scara care ducea la primul etaj, însă nu mai văzu decât un pumn mare cât un ciocan de spart piatra îndreptându-se către faţa lui.

Se trezi mai târziu, legat strâns de Andrei. Măcelarul scria la birou, fără a-i băga în seamă.

-Nu credeam că tocmai voi imbecililor o să veniţi să mă căutaţi, zise Măcelarul fără să se ridice.

Oricum, mai bine aţi fi rămas să crăpaţi şi să scăpaţi lumea de nişte nulităţi ca voi.

Marcu simţi că se învârte camera cu el.

-De ce faci asta? îl întrebă.

-De ce? Auzi la el, de ce? Credeam că măcar o să ai ceva mai interesant să mă întrebi? Cum de ce? Pentru că atunci când o să termin asta, o să fie singura operă care o să conteze, unica lucrare care o să fie citită. Nimic altceva nu va mai conta. Doar asta. Restul o să fie doar cenuşă. Îţi dai seama? Cea mai mai operă a literaturii! Şi o să aibă numele meu pe ea! O să rămână aşa mult timp după ce oasele mele o să putrezească.

-Îţi dai seama ce faci? Atâţia scriitori sacrificaţi…

-Nu înţelegi că toţi aceia nu contează? Deloc! Tot ce contează e asta! adăugă Măcelarul în timp ce îşi ridică mâinile celest, arătând către paginile din faţa sa.

-Uite, vrem doar muzele noastre înapoi. În rest, e treaba ta ce faci. Nu o să spunem nimănui, o să plecăm şi gata.

Măcelarul se întoarse către Marcu. Era masiv, impunător, ca un gladiator al unei epoci moderne. Faţa în schimb îi era angelică, cu ochi limpezi de copil şi ten impecabil.

-Muza ta nu mai e de mult. Nici a ăstuia, zise Măcelarul arătând către Andrei.

Marcu simţi o greutate apăsându-i pe piept, gata să-i strivească plămânii.

-Şi ştii ceva? Muzele voastre n-au valorat nici cât o ceapă degerată. Sunteţi nesemnificativi. Trei rânduri, doar atât am reuşit să scriu cu inspiraţia dată de muza ta. Şi vreo două rânduri cu cea a prietenului tău. Pentru voi ar fi fost mai bine să mergeţi să măturaţi strada, să spălaţi rufe, să faceţi orice altceva decât să scrieţi. Pentru că nu sunteţi în stare de nimic! Aşa că oricum aţi fi murit în curând. Faptul că aţi venit aici a grăbit procesul.

Măcelarul se întoarse la calculator, privindu-se întâi în oglindă:

-Scriitorii sunt nişte oameni tare ciudaţi. În capul ăla al lor se întâmplă mereu foarte multe lucruri. Sunt lumi întregi ascunse acolo. Şi au nevoie să scrie, au nevoie să se elibereze. Unii au nevoie de asta ca de aer. Şi-atunci, din clipa în care îşi pierd muza, se rupe legătura între ce se întâmplă în capul lor şi posibilitatea a pune pe hârtie haosul acela şi a face ordine în el. S-a crezut că muzele sunt responsabile doar pentru inspiraţie. Fac şi asta, însă adevărul e că ele sunt conectorul între mintea scriitorilor şi produsul finit: povestirea, romanul, nuvela sau ce-o fi. Acum toate, muzele devin ale mele.

Măcelarul continua să scrie în timp ce Marcu îl privea neputincios. După ceva timp, acesta începu să se agite pe scaun, iar la picioare îi căzură câţiva viermi lungi, albi care lăsau o dâră de mucus în urma lor. Un miros de putrefacţie invadă camera. Măcelarul se uită în oglindă, iar Marcu îi văzu din nou faţa: arăta de parcă ar fi fost îngropat o vreme şi începuse să se descompună. Luă o cutie de pe masă, o deschise şi se hrăni cu muza din interior. Faţa îşi recăpătă aspectul angelic, iar viermii se traseră către trupul lui, de parcă cineva ar fi dat timpul înapoi.

Marcu simţi cum strânsoarea din jurul braţelor sale slăbeşte, apoi o văzu pe muza-Tinkerbell lângă ei. Andrei nu izbutea să se ridice, de parcă toată viaţa se scurse din el. Marcu luă un stilou de pe o măsuţă şi cu toată ura răbufnindu-i din plămâni, îl înfipse în ceafa Măcelarului. Acesta să prăbuşi pe podea, înecându-se cu propriul sânge.

Tinkerbell zbura prin cameră. Marcu încercă să-l trezească pe Andrei, luându-l la palme. Acesta îşi veni greu în simţiri.

-Haide, omule, trebuie să dăm drumul restului muzelor. Sunt mulţi scriitori care aşteaptă să scrie.
Tinkerbell schiţă un zâmbet. Primul după mult timp.

În timp ce Andrei se dezmeticea, Marcu merse lângă calculator. „Page 1438” spunea documentul Word deschis pe monitor. Citi ultimele rânduri pe care le scrisese Măcelarul. O bucurie nestăvilită îi străbătu corpul, una care nu semăna cu nimic din ceea ce trăise până atunci. Textul era atât de bun, scris dumnezeiesc, încât îi dădea senzaţia că nu ar mai avea nevoie de hrană ci ar fi putut trăi doar citind aceasta capodoperă.

Se uită către prietenul lui. „El nu contează, e nesemnificativ. Tot ce contează e opera. Doar opera.” Tinkerbell începu să zboare haotic prin cameră, în timp ce Marcu îşi sugruma colegul.
Andrei încercă să dea la o parte mâinile colegului său în timp ce se zbătea să respire.

-Marcu, nu….

-Tu nu contezi! Doar opera!

Andrei nu mai opuse multă rezistenţă şi căzu lângă Măcelar.

Marcu o prinse în pumn pe Tinkerbell şi îi smulse capul cu dinţii. Termină de mâncat şi se aşeză la calculator. Putea vedea rândurile care se cereau scrise pentru a continua capodopera.

Începu să scrie într-o cadenţă demonică.

Ioan Todoran s-a născut pe 15 decembrie 1987 la Blaj. A absolvit în 2009 Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. Lucrează în IT/Quality Assurance.
A activat în cadrul unor cenacluri literare (Fântâni ale darurilor – Blaj, Săgetătorul – Bucureşti, Vox Napocensis – Cluj Napoca), iar din 2010 a început să scrie recenzii de carte pentru site-ul Final Frontier. După închiderea FF a continuat să scrie recenzii pentru bookblog.ro. Mai poate fi găsit cu recenzii de filme în revistele Nautilus şi Galileo Online.