Groparul

Nava se apropia cu precauţie sporită. Genul acesta de misiuni erau rare, o dată la câţiva ani, când se descoperea vreo planetă şi se raporta existenţa unor forme de viaţă inteligente. În momentul în care se ordona contactul, două nave asolizau simultan, iar alte două supravegheau suprafaţa planetei de pe orbita superioară. Trupele aeropurtate, vehiculele de teren, forţele de desant terestru, precum şi oamenii de ştiinţă şi specialiştii în modalităţi de comunicare, intrau în „transă“. Nu se ştia niciodată ce avea să urmeze. Din momentul părăsirii orbitei superioare erau împrăştiate câteva sute de senzori, iar înspre navă începeau să „curgă“ mii de informaţii, începând de la componenţa supra–atmosferei şi până la eventualele activităţi producătoare de energie electrică, termică, nucleară sau neconvenţională. Când era atinsă orbita joasă se lansau zeci de mici nave autonome, care rămâneau în atmosferă, asolizau sau se înfigeau în sol şi începeau să transmită alte informaţii: formule chimice, imagini tridimensionale şi multe altele, care pe navă erau centralizate şi analizate. Dacă informaţiile preconizau un posibil contact, erau lansaţi „Gardienii“. Aceştia erau nişte microsateliţi complet robotizaţi şi cu o mare capacitate de distrugere, care coborau până la o altitudine de câteva sute de metri, gata să deschidă focul, dacă situaţia ar fi impus-o. Zonele unde aveau să coboare navele, precum şi cele periferice erau împărţite în sectoare şi fiecare din acestea afişată pe un monitor.

De obicei, operaţiunile terestre erau coordonate de ofiţerul comandant-secund. Pe una din nave se afla unul dintre cei mai capabili din flotă. Deşi era destul de tânăr, se afla la a noua sa misiune, având în vedere că unii ofiţeri aveau la activ 7-8 asolizări în întreaga carieră. Primele opt misiuni au fost succese totale. Calmul, tactica, studiul psihologiei fiinţelor necunoscute, dar şi agresivitatea bine dozată i-au conferit un supranume: „Dresorul“. O singură dată a fost nevoit să recurgă la forţă şi a făcut-o cât se poate de bine. S-a apărat cu succes, iar în cele din urmă a reuşit să-şi facă ştiute intenţiile paşnice. Acum, planeta unde avusese loc incidentul era una dintre cele mai bune partenere de afaceri; sau cel puţin aşa se preconiza că urma să fie.

Totdeauna, acest prim contact era mult mai important decât credeau unii, putând genera conflicte sângeroase, sau, în cazul în care tehnologia nou descoperită era superioară, putea periclita chiar securitatea planetei de origine. De aceea, în cele mai necunoscute civilizaţii era trimis Dresorul. Cea mai apreciată calitate a lui era aceea că din toate miile de informaţii ştia să le găsească pe cele definitorii, decantând totul, eliminând sursele fără importanţă şi alegând doar ceea ce era necesar.

Acum era singurul stăpân pe puntea de comandă. Pe monitorul principal se perindau doar imaginile pe care le afişa. Se auzeau doar informaţiile pe care le cerea şi toată lumea aştepta ordinele. Totul părea în regulă. Civilizaţia de jos era pe undeva prin faza post agrară, neavând cunoştinţe semnificative sau tehnici de luptă care să ridice probleme. Dresorul înclina spre o abordare cât mai binevoitoare. Fauna, de asemenea, nu prezenta niciun fel de pericol. Toate celelalte informaţii le ştersese deja din memorie: compoziţia atmosferei era ideală, nivelul radiaţiilor perfect, ca şi clima şi toate celelalte repere ale analizei entităţii planetare.

Dresorul afişă pe monitor imaginile transmise de o navă-sondă care tocmai se apropia de plafonul de nori care peticea cerul. Era o zi însorită de toamnă, foarte frumoasă şi uşor răcoroasă. Un vânticel uşor purta spre vest stratul subţire de nori. Zona aleasă era o pajişte întinsă de la marginea unei depresiuni. La sud şi est începeau marile câmpii, la vest dealurile, iar la nord munţii. O activitate slabă era semnalată chiar sub ei. În momentul în care norii se rupseră un pic, dedesubt se zări verdele planetei şi depărtişor, o pădure de arbori necunoscuţi. Apoi norii se închiseră din nou pentru câteva momente. Când nava-sondă coborî imediat sub plafon Dresorul o opri. Prin faţa ei treceau acum doar valuri fine de nori, ca o ceaţă subţire. Mări imaginea: un grup de vreo 15 guarii înaintau alene prin iarbă. Erau încă prea departe pentru a distinge amănunte, dar se deplasau mult mai încet decât viteza lor obişnuită. Dresorul ordonă retragerea gardienilor, deşi unul din ofiţerii de luptă clătină din cap a dezaprobare. Nava-sondă coborî şi mai mult şi focaliză pe grupul de guarii, care tocmai se oprise. Căraseră ceva şi de aceea merseseră atât de încet. Totuşi, obiectul nu părea atât de greu încât să le micşoreze viteza chiar atât de mult. Se întâmpla ceva deosebit.

Dresorul ceru imagini de la altă navă-sondă, aflată aproape de sol. O coborî pe solul verde, fără ca guarii să observe. Se pregăteau să îngroape obiectul cărat, deşi cei mai mulţi se mulţumeau doar să privească. Dresorul remarcă faptul că aceşti guarii care priveau doar, erau ceva mai aparte, acoperiţi cu un material ciudat: nu reflecta unele raze ale navelor-sondă, ci le absorbea. Din celelalte informaţii deduse că materialul era compus din lipsă de lumină şi pentru moment nu reuşi să-şi explice fenomenul. Dar nici nu avea prea mare importanţă. Coborî în iarbă altă navă-sondă şi ceru sunet. Unii guarii, dintre cei care priveau, produceau nişte sunete ciudate, ilogice. Specialiştii în comunicare începură lucrul. La un moment dat, guarii aşezară obiectul într-o cavitate făcută cu uneltele lor rudimentare, iar cel care părea că îi condusese şi alesese locul, începu o incantaţie surprinzător de melodioasă. Dresorul simţi un fior. Ridică ochii şi privirea îi căzu pe unul din monitoarele ce supravegheau zona muntoasă din apropiere. Constată că exista o armonie de neexplicat între sunet şi imaginea stâncilor. Începu să admire imensul verde al solului, împrejurimile luminate plăcut de astrul planetei şi aproape că simţi adierea vântului. Avea o senzaţie de plăcut, de renaştere, de trezire la viaţă, deşi tot ceea ce vedea era nou şi ciudat, de neexplicat. Cum de neexplicat era şi faptul că solul planetei era verde, însă din spaţiu ea părea albastră. I se comunică faptul că sunetele tocmai recepţionate nu constituie nicio formă de comunicare. Nu puteau fi traduse.

Deodată, toţi membri grupului de guarii începură să arunce sol peste obiectul aşezat în cavitate. Dresorul crezu că se grăbesc să ascundă obiectul şi se întrebă dacă nu cumva fuseseră descoperite sondele lui. Dar nu! Apoi crezu că ceva sau cineva se afla în zonă. Ceru date, dar nu era nimic şi nimeni în acea parte a planetei. Începu să se întrebe de unde veniseră guarii, căci în apropiere nu era nicio aşezare. Apoi văzu că deşi obiectul nu era ascuns de tot, o parte din guarii s-au oprit din activitate, muncind în continuare numai cei care nu scoteau sunete.

Deodată păru că înţelege. Ridică nava-sondă câţiva zeci de metri, o opri câteva secunde şi focaliză din nou, la maxim. Noua imagine era ceva de neînţeles: o mică bucată dintr-o plantă era căzută pe suprafaţa verde a planetei şi îşi arăta culorile stranii. De la galben trecea spre roz şi oranj, apoi la roşu aprins până la bordo. Dresorul privi mult această imagine. Apoi continuă să ridice nava printre nori, urmărind în continuare imaginea, până ce grupul de fiinţe de pe sol se făcu din ce în ce mai mic, în mijlocul zonei de asolizare şi norii se închiseră peste ei. Ridică şi propria navă şi asoliză într-o altă zonă, fără nicio precauţie. Coborî singur şi o luă peste câmp, fără nicio altă explicaţie decât că nu există pericole, nu este nevoie de forţe de luptă şi contactul va fi stabilit într-un timp foarte scurt. Niciodată nu se mai întâmplase aşa ceva, dar operaţiunile la sol aveau un singur comandant şi toată lumea asculta de el. Chiar şi cei care nu aveau încredere în cunoştinţele, pregătirea şi flerul său.

Într-adevăr, nu după multă aşteptare, se întoarse, dar nu urcă pe navă. Purta pe el lipsa de lumină şi avea un pachet pe care i-l dădu comandantului. Porunci ridicarea navei şi părăsirea planetei până pe orbita superioară, de unde se putea lua legătura cu planeta de origine. Raportă misiunea îndeplinită.

***

Desigur, veştile ajunseră acasă înaintea celor 4 nave. Toată lumea era bulversată şi scandalizată. Dar Dresorul nu minţise. Stabilise contactul şi totul decurgea foarte bine. Însă pachetul dat comandantului navei conţinea echipamentul lui şi demisia. Nimeni nu ştiu de ce un ofiţer strălucit, care avea un prezent plin de succes şi un viitor mai mult decât asigurat, alesese o planetă oarecare, fără trecut şi viitor. Chiar dacă relaţiile aveau să se dezvolte, tehnologia avansată şi confortul nu aveau să pătrundă acolo în timpul vieţii lui. Drept consecinţă se schimbă regulamentul forţelor expediţionare în ceea ce privea demisiile şi în câteva luni incidentul fusese dat uitării. Totuşi, în secret, se formase o comisie de analiză. Crezându-se că putea fi vorba despre unele capacităţi necunoscute ale guarilor, care cine ştie cum, puteau zăpăci alte fiinţe şi le puteau atrage de partea lor, în cerc restrâns, s-a reluat analiza cazului. şi s-a început cu studiul demisiei comandantului ofiţer-secund:

„Prezint conducerii Flotei de Contact, prin intermediul comandantului ofiţer-principal, demisia mea din cadrul flotei. Conform regulamentului, demisia poate fi formulată şi nu poate fi respinsă atât timp cât misiunea a fost îndeplinită şi nu s-a primit una nouă. Explicaţiile pe care sunt obligat să le dau constau în aceea că aspectul acestei planete m-a vrăjit. Veţi înţelege asta atunci şi numai atunci când veţi păşi pe pământul ei, fără echipament şi veţi simţi pe faţă lumina şi căldura astrului. Eu am rămas uluit de frumuseţile găsite în scurta mea vizită, atât de mult, încât renunţ la funcţia şi gradul meu şi aleg să duc aici o viaţă liniştită şi primitivă, doar pentru a putea admira tot ce se găseşte pe această planetă. Totul este aici divers şi complicat, pentru cei ca noi, obişnuiţi cu simplitatea extremă a naturii. Viaţă de aici are milioane de forme de manifestare naturală, cât nu poţi cunoaşte în zece vieţi. Culoarea verde care îmbracă planeta este o formă de viaţă complexă, dar simplă faţă de celelalte de aici şi se cheamă iarbă. Sunt multe alte ciudăţenii, de exemplu lipsa aceea de lumină care acoperă pe unii guarii nu este altceva decât o haină de o culoare ce se cheamă «negru». Aici totul este într-o continuă şi permanentă mişcare, transformare şi schimbare. Nu ai timp să te plictiseşti. Deşi fermecat de cele văzute, am fost cucerit de aceste locuri abia atunci când am înţeles gândirea şi spiritul guarii. Este foarte complex, deşi nici pe departe atât de logic şi de eficient ca al nostru. Poate tocmai pentru că se pierde în amănunte fără importanţă vitală. Dar oricum, îi veţi studia mult mai temeinic decât o pot face eu într-un timp atât de scurt! Desigur, asta nu înseamnă că îi veţi înţelege. Dar eu sunt hotărât să trec cu vederea firea lor belicoasă şi pornirile războinice. Da, probabil că nu sunt apţi pentru a supravieţui şi în timp se vor autodistruge, dar până atunci este mult, iar eu vreau să văd tot ce este aici, să simt pe faţă vântul şi să gust fructele acestei planete.

Avem obligaţia de a ajuta guarii, chiar dacă după rapoartele noastre nu merită. Planeta este bogată şi frumoasă, însă vă mai spun un lucru: nu pot fi chiar atât de rele nişte fiinţe care îşi păstrează semenii în solul planetei şi îi respectă atunci când nu le mai sunt de folos, în timp ce noi, peste o anumită vârstă, suntem obligaţi să plătim pentru fiecare an pe care îl mai vrem de trăit. Dacă nu, îi suprimăm pe semenii noştri fără randament şi ni se pare foarte firesc să facem asta. Iar partea cea mai gravă este că îi refolosim ca şi hrană, în numele eficienţei şi al calculelor ştiinţifice. Ei sunt altfel: mult mai ineficienţi şi mai slabi, dar în acelaşi timp mai… nu pot explica. Sunetele acelea auzite pe pajişte SUNT o formă de comunicare, mult mai explicită decât limbajul, dar nu încercaţi să le găsiţi un sens determinat pe calea logicii noastre. Ele înseamnă dor, durere şi iubire. Nu gândiţi prea mult, încercaţi să simţiţi, aşa cum probabil, foarte demult, simţeau şi semenii noştri. Reluaţi în studiu şi alte discipline, în afară de ştiinţele exacte.

Pentru toate astea, eu am ales să rămân aici, să învăţ să simt şi să iubesc. Cred că pot face asta, pentru că atunci când am înţeles ce se întâmpla cu cei 15 guarii, am simţit şi eu respect pentru fiinţa aceea necunoscută şi durere pentru cei care îşi luau rămas bun de la ea. Sper să nu vă jignesc dacă vă spun că aceşti primitivi în ceea ce priveşte tehnologia, ca fiinţe, sunt mai evoluaţi decât noi. Pentru toate astea, rămân aici, pe o planetă oarecare, într-o mică aşezare, luând locul unui guarii mort şi fără însemnătate: groparul satului.“