“– Gândeşte-te la secolul XIX, cu caii, câinii, căruţele lui domoale. Pe urmă, în secolul XX, ritmul vieţii deveni tot mai accelerat, iar cărţile din ce în ce mai scurte, mai condensate. Clasicii erau înghesuiţi în emisiuni radiofonice de câte 15 minute sau vârâţi într-un dicţionar, sub forma unui rezumat de câteva pagini. Toţi ştiam despre Hamlet, dar nu ştiam despre el decât ceea ce spunea un rezumat de o pagină. Acum puteţi citi toţi clasicii! Nu vă lăsaţi mai prejos decât vecinii voştri! Pricepi? Din grădiniţa de copii la Universitate, iar de la Universitate înapoi la grădiniţă, ăsta a fost nivelul intelectual al oamenilor timp de cinci secole sau chiar mai mult.

Apoi ritmul care se accelera din ce în ce mai mult!.. Cine? Ce? Clic. Pic. Flac. Digesturi numai digesturi şi supradigesturi. Politica? O coloană, două fraze, un titlu. Viaţa e scurtă. Înainte de toate contează slujba, iar după slujbă distracţiile sunt destule. Viaţa a devenit un uriaş carusel. Spectacol, sport, hai să fim cât mai prietenoşi, cât mai multe cărţi cu poze, cât mai multe filme…“

 

În contextul declinului tot mai rușinos al educației, eșecul instituților culturale de a păstra anumite valori, cu o piață a cărții ce înregistrează scăderi de până la 40% anual, statistici care spun că românul citește în medie o carte pe an, odată ce-ți ajunge în mână, cartea lui Ray Bradbury te îngrijorează la modul cel mai serios cu putință. Literatura zace de ceva vreme la marginea prăpastiei, oare vom asista și noi la moartea sau cel puțin la coma ei? Pentru un om crescut printre și prin cărți nu există alt scenariu apocaliptic mai terifiant decât acesta. Te-ai întrebat vreodată tu ce ai face dacă cititul ar fi interzis?

Montag este pompierul care nu stinge incendii ci dă foc la cărți, trăind într-o lume anapoda, nu cu  mult diferită de a noastră, în care acțiunile unui om, efectele sunt exact opusul scopului inițial, al naturii lor. La fel ca pompierii care în loc de apă-lichidul salvator, ajung să folosească kerosenul ca mijloc de suprimare. Totul se schimbă în noaptea în care acesta o întâlnește pe Clarisse, copila țicnită, de 17 ani, cu o mulțime de obiceiuri neconvenționale: se plimbă noaptea pe străzi,  colecționează fluturi și o interesează gustul ploii. Montag, uitându-se în ochii ei, îşi amintește de copilărie, când mama lui “găsise o ultimă lumânare, pe care o aprinsese; în scurtul răstimp de o oră, redescoperise lumea“. Montag (numele unei companii ce fabrică hârtie) este o foaie albă pe care Faber (numele unei companii ce produce creioane) și restul cu care se aliază pe parcurs sunt uneltele ce scriu simbolizând procesul de învățare

Excelent realizat, atât la nivelul formei cât și al fondului, Fahrenheit este mereu actual și cu sensuri multiple în funcție de unghiul din care privești, încât îți lasă impresia unei povești vii, ce se recrează constant. O revoltă împotriva apatiei, a dependețelor, împotriva televiziunii, a cenzurii și oricărei forme mediatice de surgoat cultural, fals și inexpresiv, romanul vorbește despre universul unor oameni care se tem așa tare de ei înșiși încât refuză gândirea lăsând-o, lăsându-și viața în mâinile statului.

Comparată adesea la nivelul unor teme cu Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley, Fahrenheit 451 se distinge prin ideea susținută în prima parte de unul dintre personaje, Beatty, care explică faptul că acel control pe care guvernul îl deține asupra oamenilor nu are nimic de-a face cu vreo conspirație a unor dictatori. Este mai degrabă un consens al oamenilor de rând. Oameni slabi, lași, leneși atât de absorbiți de mijloacele de divertisment puse la dispoziție de evoluția tehnologiei, încât nu mai sunt dispuși să facă un minim de efort pentru a gândi pe cont propriu și a rezolva problemele cu care se confruntă.

O înspăimântător de actuală distopie, mai mult decât un SF poetic, Fahrenheit  nu este una dintre nenumăratele cărți scrise, ci una pe care o trăim, pe zi ce trece, tot mai intens. Dând un alt sens dictonului care circula nu demult pe plaiurile noastre: ”noi muncim, nu gândim” descrie un viitor a cărui probabilitate este destul de evidentă pentru cei cu ochiul format să observe semnele.

Ce își doresc cel mai mult oamenii? Fericire. Și, neplăcut de greu și rușinos de recunoscut, a ei componentă-confortul. O nevoie acută de confort ce tinde spre extrem.  Orice efort, orice stimul în care zace germenele confuziei se caută a fi înlăturat, culminând cu cel intelectual. Distopie a democraţiei, în care consumerismul produce comportamente gregare, iar principiul egalității între oameni devine o unealtă de control social în mâinile statului, universul creat de Ray Bradbury în 1953 este în mare parte realitatea zilelor noastre. Omul se îndepărtează tot mai mult de spirit și intelect, ajungând un soi de ființă unidimensională, lipsită de capacitatea de reflecție și înțelegere, de singura salvare în fața autodistrugerii.

Fahrenheit este un elogiu adus cărților de un scriitor nu educat în școli, ci mai degrabă un fel de absolvent al bibliotecii, o dovadă clară că imaginația unor autori poate ajunge mult mai aproape de adevăr decât teoriile, analizele. În același timp, pune în lumină capacitatea marilor scriitori de a oferi cunoaştere prin creaţiile lor.

Ciudat este felul în care utopiile rămân de-a lungul anilor tot utopii, în timp de distopiile sunt puțin spus realizabile, având aproape caracterul unei autoprofeții împlinite. Să fie oare un dat înscris în genele umanității? Sau, poate, doar căderea brutală de care e nevoie pentru a fi treziți la realitate…

Sunt curioasă, dacă Ray Bradbury ar fi scris acest roman în ultimii ani ai vieții sale, în ce măsură ar fi fost diferit și ce rol ar fi atribuit cărților electronice? Judecând atât după finalul ce lasă loc speranței dar și ca o credință proprie, literatura nu va muri niciodată cu adevărat. Poate doar cărțile, ceea ce nu-i, în fond, decât forma ei de livrare. Iar oamenii nu pot fi lipsiți de privilegiul gândirii prin cenzură, e singurul dar ce nu li se poate răpi. Ideile supraviețuiesc oricăror intemperii și, mai devreme sau mai târziu, vor schimba lumea.

 Elena Potocean s-a născut la 26 ianuarie 1990 în Reşiţa.

Este implicată în mai multe proiecte culturale precum BookBlog, AziCitesc, Schimb de Cărţi etc.

Îi place să se descrie „unii-mi spun Satmaya, e numele meu din poveste. Ca profesie, de mă întrebaţi, sunt cititor. De cărţi, de oameni şi, poate, de viitor. Îmi ghidez viaţa după un principiu inexistent, scornit într-un roman SF, pe care am reuşit să-l fac aplicabil, iar rezultatele sunt uimitoare. Cred în Logos, ca armă supremă, singura nelimitată de timp sau spaţiu, singura unealtă capabilă de-a da contur în realitate la tot ce naşte-n mine. Şi în „a scrie”, nu ca formă de uitare, ci, mai degrabă, de aducere la suprafaţă a celor îngropate.”

A debutat în primul număr al publicaţiei Revista de Suspans.

Blog personal: http://satmaya.blogspot.ro/