Fratele mai mare

Se întâmpla din nou.

Se simţea privit, răscolit până în străfundul fiinţei sale. Chiar şi acele gesturi mărunte prin care îşi aduna echipamentul i se păreau reluate şi analizate. Primise două ordine în acea dimineaţă: să se întoarcă la baza militară ESA şi să ia de sub custodia poliţiei pe Rami, puştiul pe care îl căutau. Şi trebuia să apară tocmai azi!

Poliţistul îi povestea că îl găsise în sistemul de ventilaţie al unei fabrici incendiate cu o seară în urmă. Ştia doar că e neînregistrat (Adică n-are cip şi  raţie de hrană. Chiar nu trebuie să te întrebi ce căuta în fabrica de conserve.), le îndrugase ceva despre un profesor Drucker al cărui cod era inactiv, apoi refuzase să vorbească până nu venea un reprezentant ESA. Aşa îşi amintise că respectiva instituţie căuta un copil cu semnalmentele acestuia şi se gândise să facă o faptă bună pentru băieţii ce purtau nuanţa cea mai frumoasă de albastru, glumise el strâmb, înainte de a-i scana ceafa şi de a-i pune în braţe formularul de predare. Camera de interogare nr. 3.

– Pot folosi biroul dumneavoastră?

– Ăsta e biroul meu, îi răspunse poliţistul desfăcând larg braţele, iar tânărul ofiţer ESA privi holul înţesat de oameni debusolaţi şi nervoşi.

De-abia îşi putea auzi gândurile. În stradă era şi mai rău…

Copilul moţăia pe pervaz, ghemuit, cu o mână pe grilajul ferestrei exterioare. Tresărea adesea, iar ochii obosiţi priveau atunci afară, părând să caute sprijin spre cer, nu spre oamenii din jur.

*

Simţise prezenţa ofiţerului aşezat la capătul băncii, dar îl interesa mai mult uşa întredeschisă. Se aflau la nivelul doi al clădirii, dar era convins că ar fi reuşit să se strecoare. Inima îi bătea cu putere şi se pregătea să fugă.

–  I-ai promis bătrânului că vei spune povestea aşa cum trebuie. Pare să aibă 8  ani, nu 12!

Rami se opri la jumătatea camerei, îi analiză uniforma şi încercă să-şi dea seama care îi erau intenţiile.

– Ai venit prea târziu, ESA, spuse el, retrăgându-se spre fereastra exterioară şi ghemuindu-se acolo.

– Sunt aici pentru că ajutorul tău este important. Atât de important încât mă vei însoţi. Uşurel, Jason! Nu-l forţa!

– Au trecut ani!

– Înţeleg că ţi-a fost dificil să menţii contactul cu noi, dar acum sunt aici. Ai informaţii valoroase. Mergem şi vorbim despre ele.

Rami răsucea între degete marginea tricoului mult prea mare pentru trupul lui firav şi-l privea neîncrezător. Deci, poliţistul nu-l minţise. Era căutat. ESA venise până acolo şi părea dispus să-l scoată din văgăună, să lupte pentru el. Treptat, faţa i se lumină. Ceea ce ştia era important şi-l diferenţia de restul lumii,  dar al naibii să fie dacă avea să le pună totul pe tavă. ESA va trebui să ofere ceva. Încă nu ştia ce, pentru că evenimentele din acea zi aveau să conteze foarte mult, dar dacă va supravieţui…

*

În mod surprinzător, puştiului nu-i plăcea deloc plimbarea cu un autovehicul de teren. Se ghemuise în scaun şi refuzase centura cu încăpăţânare. Privea neliniştit în jur şi nu-şi lua mâna de pe mânerul portierei. A fost ţinut închis! Statura îi permite să pătrundă în cele mai mici spaţii. Dacă nu să fure, măcar să îndepărteze obstacole.

Jason le dorea succes celor care hotărâseră să-l ţină în baza militară.

Picături imense, noroioase, cădeau pe parbriz. Ştia că ploaia nu-i un semn bun, că pericolul creştea. Porni ştergătoarele care împrăştiară mizeria printr-o negaţie dublă, continuă. Simţi sudoarea rece pe frunte şi-şi încleştă degetele pe volan.

– ESA, ce eşti tu acolo, mecanic?

– Sunt căpitanul Jason Coleman, accentuă el cuvintele.

– Atunci, calc-o, ESA, că nu ajungem nicăieri cu viteza asta. Eu sunt Rami, dar poţi să-mi spui Apophis.

Sub şocul afirmaţiei, Jason aproape că frână. Îl testase şi îi căzuse uşor în plasă. Rami părea să suporte destul de bine situaţia şi-l provoca să arate cât ştie. În fond, timpul era preţios pentru amândoi.

– Ai locuit mult timp cu profesorul Drucker?, începu Jason conversaţia, accelerând autovehiculul. Pune centura!

– Nu-mi amintesc de când, dar eram cu el în ’29. Aveam o înţelegere: eu îi făceam unele comisioane în oraş, iar el îmi oferea din raţia lui de hrană şi mă învăţa „carte”. Nu aveam nici cea mai mică idee la ce-mi folosea „cartea”, dar profesorul ştia să povestească. Îl iubeam pentru asta.

– Ce-ţi povestea?

– Despre univers. Pentru el, planetele erau ca nişte rude ajunse bine. Pe unele le urmărea periodic, dar nu cu prea mult interes. Erau gomoase, solitare şi ţineau la etichetă. Stelele însemnau bucurie, dar când era supărat le numea iubite nestatornice, frivole, pline de paiete, boite, false. În schimb, asteroizii îi erau apropiaţi. Îmi vorbea despre ei ore în şir. Bineînţeles, Apophis era vedeta în acea perioadă, dar bătrânul devenise certăreţ. Spunea că „bolovanul ăla a făcut o boacănă. Oh! Asta schimbă foarte multe lucruri, foarte multe. N-o să fie bine…” şi tot aşa. Iar eu nu înţelegeam, la cei cinci ani pe care îi aveam, cum un asteroid atât de important, o vedetă despre care vorbea întreaga lume, ar putea face o greşeală care să aducă necazuri şi să-l îndepărteze de familie. Sigur, auzeam tot felul de vorbe despre el, despre răul pe care l-ar putea face, dar eu credeam în bătrân. Apophis era ruda lui, cumva. Cum să ne facă rău?

Şoseaua era blocată de o procesiune a fanaticilor lui Apophis. Amândoi simţiră fiori reci şi schimbară priviri fugare. Ceasul suspendat de faţada primăriei le arăta că au mai rămas douăzeci şi cinci de minute. Poate ultimele din viaţa lor.

– Continuă, te rog, spuse Jason accelerând autovehiculul pe o străduţă ce ducea spre periferia oraşului şi încercând să păstreze contactul cu Rami.

– Păi, ştii foarte bine ce a făcut Apophis. A trecut mult prea aproape. Bătrânul pregătise instrumentele. ŞTIA că aşa se va întâmpla. Cele mici, înregistrau vedeta, dar telescopul cel mare era orientat spre Centură, acolo unde erau restul asteroizilor, familia ce avea să asiste neputincioasă. Nu-l mai văzusem atât de agitat. Am luat binoclul şi am ieşit pe terasa vilei. Era în afara oraşului şi a fost bine pentru că a estompat infernul declanşat acolo. Îl vedeam pe Apophis şi auzeam un zgomot constant, ca un bâzâit, dar nu asta mă înfricoşa, ci prezenţa lui în mine. În mintea şi trupul meu simţeam o vibraţie, o nelinişte. Mi-era frig şi frică. Când spectacolul s-a terminat, abia am reuşit să mă târăsc înăuntru. Profesorul era căzut pe pardoseala rece de marmură. Făcuse un atac de cord. Nu m-a lăsat să caut ajutor şi mi-a interzis să deconectez instrumentele, mai ales telescopul cel mare. În cele din urmă, după vreo două săptămâni şi-a mai revenit, dar nu a mai fost el însuşi niciodată. De fapt, nimeni nu a mai fost…

Maşina derapă şi se izbi de peretele de beton ce mărginea şoseaua. Încercă să repornească motorul, dar nu reuşi. După ce se asigură că sunt amândoi teferi, îşi pregăti arma şi coborî. Vor continua drumul pe jos. Ocoli maşina scrutând împrejurimile, îi permise lui Rami să coboare şi porniră spre colinele din afara oraşului. Dacă urmau să fie atacaţi, erau ţinte sigure, dar Jason miza pe evenimente.

– Unde-i locul de întâlnire?

– La vechiul aerodrom.

– E riscant. Tu nu-i cunoşti pe cei ce controlează zona. Ei au vandalizat şi ocupat vila profesorului, la puţin timp după moartea lui. Nu ne vor lăsa să trecem.

– Pe acolo am venit!

– Însă acum vrei să pleci!

Jason îşi fricţionă ceafa, încercând să alunge starea de disconfort sau – poate – cipul de identificare pe care subconştientul îl respingea, dar care acum îi era util. Va fi identificat şi recuperat cu o întârziere minimă. Nu le rămânea decât să continue drumul spre coline.

Liniştea era la fel de apăsătoare ca şi arşiţa. Pentru o zi de aprilie a anului 2036, vremea era suma multor erori.

*

– Cum ai ajuns să ne contactezi?, întrebă Jason, amintindu-şi ziua în care a avut acces la informaţia secretizată şi că i-a plăcut siguranţa puştiului.

– Când şi-a revenit, bătrânul a vizionat toate înregistrările. La un moment dat a fost, pur şi simplu fericit.  Presupun că ştii de existenţa asteroidului 2010 TK₇, troianul Terrei. Bătrânul l-a iubit întotdeauna. Îl considera vesel şi prietenos. Obişnuia să spună „TK dansează. El e fratele mai mare.” Câteodată cânta şi dansa, doar ca să înţeleg eu mişcarea asteroidului. Ei bine, acum era convins că TK şi-a schimbat poziţia pentru un interval de patru ore. Ca şi cum familia convocase o reuniune urgentă şi îşi părăsise locul pentru asta. Două luni a tot făcut calcule şi a filtrat imagini. Revenise la sentimente mai bune, aproape că îl iertase pe Apophis. A încercat să contacteze ESA, apoi NASA, dar nimeni nu i-a acordat vreo atenţie. Presupun că de îndată ce începea să vorbească despre asteroizi ca despre o familie, pierdea legătura cu interlocutorul. Apoi sănătatea lui a început să se deterioreze rapid. Credea că a treia încercare va avea succes, dar dorea să fiu eu cel care o face. „Cum să-i convingă un bătrân ramolit? Tu ai mai multe şanse. O să vezi. A treia oară va funcţiona. Cifra trei e pentru speranţă, să nu uiţi asta niciodată.” Când a murit, mi-am ţinut promisiunea şi am contactat ESA. Am povestit doar ce-am considerat că e sigur, să am credibilitate. Cel cu care am vorbit nu a fost de aceeaşi părere, dar a găsit teoria interesantă şi m-a întrebat o mulţime de chestii…

– Îţi mai aminteşti toate poveştile?

– Sigur. Ce altceva să-mi amintesc? În fiecare seară îmi aleg un asteroid şi spun, în gând, povestea… ESA, bătrânul a avut dreptate? De asta mă căutaţi?

– Te poţi convinge singur. Apophis e aici.

Aproape că smulse binoclul oferit. Ştia că sosise momentul. Privi insistent imaginea, dar în jurul lui Apophis nu era nimic. Cerul era sfâşiat de o dungă albă, groasă, bifurcată din loc în loc, dar asta era tot. Ar fi vrut să aibă în faţă monitoarele mari din centrul oraşului. Avea senzaţia că pierde esenţialul, că ceva nu e cum ar trebui să fie. Apoi tresări puternic.

– Sunt doi asteroizi!

– Rami, fă cunoştinţă cu TK. „Corectează” traiectoria printr-o mişcare de balans pe care o desfăşoară sub Apophis…

– …pentru că TK dansează!

– Da, şi ne ţine în suspans! Nici nu-ţi imaginezi cum au fost ultimele luni… Distanţa dintre cei doi e destul de strânsă, TK este mai mare decât Apophis, iar „dansul” lui nu-i chiar previzibil.

– Dar n-am auzit nimic despre asta! Amatorii şi comunitatea ştiinţifică, cum de-au tăcut?

– Ştim ce impact a avut Apophis la prima vizită. Doi asteroizi… Pare greu de crezut, dar au hotărât singuri să tacă.

– TK ESTE O NAVĂ!

– Şi a dat naştere la multe întrebări şi ipoteze, dar pentru restul lumii va rămâne un asteroid. Ceea ce te-a învăţat profesorul Drucker, forma pe care a ales-o, este foarte interesantă. Tu ştii, în cuvinte simple, aspecte importante despre asteroizi. Unii dintre ei ar putea fi nave, da, cu o formă de viaţă la bord. Sperăm ca în poveştile profesorului să găsim câteva răspunsuri.

Jason şi-ar fi dorit o confirmare din partea lui TK, măcar una, pentru zecile de întrebări şi teorii apărute, dar colosul pe care aparatele îl percepeau ca pe o rocă, nu se lăsa descifrat. Orice formă de viaţă ar fi avut la bord, le ignora mesajele.

Rami era mândru că-l cunoscuse pe bătrân. Îşi şterse lacrimile de emoţie, apoi se concentră asupra asteroizilor. În mintea lui se năşteau întrebări, speranţe, dar şi temeri pe care nu ştia cum le va potoli. Cu toate acestea, senzaţia nu era cea de la prima vizită a lui Apophis. Dimpotrivă, treptat, îi aducea linişte în suflet. Era absurd, ştia asta, dar ceea ce auzea era una dintre melodiile bătrânului, iar TK dansa în ritmul ei.

Anişoara Peţa s-a născut la 26 decembrie 1967. Locuieşte în Giurgiu, iubeşte muzica şi literatura, în special genurile SF şi thriller. Şi-a propus să-l îmbrăţişeze pe Stephen King, dacă îl va întâlni vreodată, în semn de apreciere pentru felul său direct de a fi şi sfaturile oferite în „Misterul regelui. Despre scris.” A debutat cu povestirea „Jocul” (Revista SRSFF)