GLOBAL VORTEX
KAYLA
– Kayla Blackmoon, psihiatră la Tribunalul Municipal Halifax, dansatoare exotică la Fantasia, apoi Lady of Aberdeen, din aristocraţia Scoţiei. O ascensiune fulgurantă în care rolul destinului l-a avut Lordul Wallace; al cărui fiu a murit în 1982 într-un accident de avion, pentru a reapare, miraculos, după trei decenii. Poţi să-mi explici paradoxul?
Samuel Wolfe îşi făcuse temele, iar acum credea că mă prinsese în corzi.
Am mimat surpriza:
– Turistul cu care ne-am întâlnit… îmi este tată? Fiul lui Liam Wallace, binefăcătorul meu? Atunci, cetăţenia şi ascendenţa scoţiană îmi dau dreptul să protestez împotriva sechestrării pe teritoriul canadian!
Dar mai eram în Canada? Judecătorul nu a căzut în capcană. Rumega implicaţiile abuzului judiciar, numărând câte legi călcase. Prea multe şi nu destule! Skylar îi ceruse să mă stoarcă de informaţii, nu să îmi completeze genealogia.
Mă aduseseră iarăşi în biroul lui, cu cătuşe la mâini şi glezne, unite de un lanţ care zornăia la orice mişcare. Gardienii din spatele meu aveau bastoane de cauciuc, vergele electrice şi laţuri ca de hingheri. Dacă nu eram cuminte… Am fost. Am rămas nemişcată, ascultând cum Wolfe făcea pe lupul moralist. Discursul său suna ca un patefon stricat al cărui ac aluneca, alternativ, pe aceleaşi două piste: promisiuni, ameninţări, iarăşi promisiuni.
Mă gândeam să îi spun totuşi ceva ce n-ar fi trebuit – ca să o mai scurteze – când am văzut tabloul. Era mai mare decât celelalte şi ocupa locul central pe peretele din spatele biroului, asemeni unei corăbii-amiral în escadra acuarelelor cu peisaje sau naturi moarte.
Cum de nu îl remarcasem la prima vizită?
„Infante cu ogar“, scria sub rama de mahon. Un Diego Velázquez original, autentic. Ştiam, fiindcă îl văzusem în galeria Babilon. „Vandalii“ care făcuseră prăpăd acolo lucraseră selectiv. Iar Richard Tyler, generos din fire, împărţise prada cu prietenii. Însă nu provenienţa tabloului mă interesa, ci subiectul: infantele, un băieţel de patru-cinci ani, ţinea o mână pe spatele unui ogar cu blana arămie, de mărimea unui… cerb?!
Un cerb cu chip omenesc. Îl vedeam pentru prima oară de aproape. Trăsături androgine, de o perfecţiune serafică. Protectorul lumii vegetale emana forţă, echilibru. Domina, impunea, prin simpla prezenţă – şi ar fi fost terifiant dacă… Dacă nu erau ochii: albastru în albastru cu irizaţii argintii. Ochi care se aţintiseră într-ai mei: era o luare în stăpânire, însă nu ostilă, nu împotriva voinţei mele. O primeam, recunoscătoare ca un fulg de zăpadă ce se topea într-o rază de Lună.
Omul-cerb şi Niall stăteau alături între ramele negre, iar fiul lui Alix îmi zâmbea ca unei vechi cunoştinţe.
– Unde suntem? l-am întrebat pe Samuel Wolfe.
Judecătorul şi-a întrerupt abrupt monologul ca să îmi răspundă:
– Willow, Alaska, Statele Unite.
Halucinaţia îl includea şi pe el? Interesant. Wolfe mă privea cu stupoare şi un început de spaimă. I-am aruncat mingea uimirii înapoi peste fileu. Nu controlam situaţia: puneam doar, în cuvinte, gândurile Omului-cerb.
Gardienii rămăseseră imobili. Nu li se părea nimic ciudat? Am alungat temerea, neconcludentă; erau piese de mobilier, atât.
– Ce se află la Willow?
– Un complex Global Vortex. Blocuri de detenţie, zona militarizată, incinta personalului civil, institutul de cercetare cu arhive, laboratoare, centrul de testare a abilităţilor, incineratorul…
Wolfe turuia conştiincios, atent să nu îi scape ceva. Omul-cerb îl răsturnase de pe soclu pe zeul Skylar cu un singur bobârnac. De cincisprezece zile, Onorabilul Judecător mă silea să joc farsa interogatoriilor. Venise rândul meu să pun întrebările.
Lorena, Calder, Keegan, Raven… Sunt aici, prizonieri ca şi mine?
Însă altceva mi-a ieşit de pe buze:
– Cercetări? În ce scop?
Alta era prioritatea mea. Unde sunt Cei Vechi? am strigat fără glas.
Omul-cerb mă ignora, Samuel Wolfe răspundea, evident, întrebărilor puse cu voce tare.
– Global Vortex derulează Proiectul Neanderthal. Experimente genetice pe oameni. Subiecţii sunt testaţi, iar cei care reuşesc… trec la nivelul doi.
Şi ceilalţi?
Din nou, interlocutorii nu m-au luat în seamă. Oricum, bănuiam răspunsul. Eşecurile dispăreau convenabil, şterse din baza de date, ca într-un proiect FBI de protecţie a martorilor. Însă în loc de o nouă identitate, aceştia primeau un loc în rafturile cu urne funerare anonime.
– Aveţi cheia?
– Nu încă, dar…
Cheia: un cuvânt care îmi dădea fiori. Întâia oară îl auzisem de la Liam, cu referire directă la mine, la el. Acum, bunicul era statuie în mausoleul karghanilor, iar eu mă bucuram de ospitalitatea lui Skylar. De ce îi trebuia karghanului o altă cheie, când avea una?
Fiindcă nu ştia, nu aflase.
– Lucraţi numai cu candidaţi umani?
De data asta, Omul-cerb mi-a pus pe buze întrebarea care trebuia. Samuel Wolfe s-a gândit câteva clipe, apoi a dat din umeri.
– Umani? Până la un punct.
Informaţia m-a azvârlit din ceaţă în beznă. Şi tot nu aflasem unde îi ţinea karghanul pe Cei Vechi, dacă trăiau măcar. Eram un translator de gânduri, într-un dialog care mă excludea. Gata, mă săturasem!
– Vreau să vorbesc cu tatăl meu. Acum!
Vocea, intenţia fuseseră ale mele; în sfârşit.
Judecătorul clipea des, a nedumerire. Deasupra capului său, din tabloul lui Velázquez, infantele şi ogarul mă fixau cu regală detaşare. Infantele avea o expresie ironic-jucăuşă, ogarul o privire mai inteligentă decât a lui Samuel, care şi-a continuat ideea iniţială, începută cu vreo jumătate de oră în urmă. Nu era conştient de hiatusul temporal, doar iritat de întreruperea mea.
– … da, despre el vorbeam. Calder Wallace arată la fel ca în fotografia apărută într-un ziar din Dartmouth la o zi după accidentul „fatal“ din Insula Sable. Cum este posibil?
Frigul conservă, îmi stătea pe limbă să îi spun. M-am abţinut. Judecătorul nu avea simţul umorului, nici eu chef de nişte bastoane care să îmi bage minţile în cap.
– La Yellowknife aveai cu tine un glob negru, mat, cât o bilă de bowling. Când ai fost… reţinută, rucsacul era gol. Ce s-a întâmplat cu obiectul?
Am spus adevărul:
– I l-am dat lui Russell Morgan.
– De ce?
– Mi l-a cerut.
Dacă eram conectată la un detector de minciuni, maşinăria ar fi tors de mulţumire. Devenisem un etalon al sincerităţii. Însă judecătorul a rămas sceptic.
– Îţi iubeşti tatăl?
Trecuse la alt subiect, ca un excursionist ce traversa un râu sărind de pe o piatră pe alta.
– Nici n-am ştiut cine este… până astăzi.
O declaraţie prudentă, nici da, nici nu.
Judecătorul căpătase o expresie impenetrabilă, de Budha plesnind de atâta înţelepciune.
– Ascultă-ţi glasul sângelui, Kayla. Sau alege… ce vrei.
Ce voiam? Să-l pocnesc, să îi dau borşul pe gură! Mi-a citit dorinţa în privire, fiindcă a avut o mişcare de recul. Deşi… abia puteam să mă mişc de atâtea lanţuri. Cu cât fier aveam pe mine, m-aş fi dus imediat la fund dacă mă aruncau într-un lac. Deocamdată, pluteam în incertitudine.
O apăsare pe buton şi Wolfe a făcut să gliseze un ecran panoramic pe peretele din stânga. Gardienii m-au răsucit într-acolo, cu scaun cu tot.
– Îţi plac filmele cu gladiatori?
– Nu.
Fusese o întrebare retorică. Judecătorul părea nerăbdător să îmi arate ce îmi pregătise şi nu avea de gând să lase lipsa mea de entuziasm să îi strice buna dispoziţie.
Ecranul s-a animat, explodând în sunete şi imagini: într-o sală cât o aulă universitară, rânduri circulare de scaune urcau către tavanul-cupolă în terase tot mai largi. Nici un loc nu rămăsese neocupat, iar rumoarea dinăuntru îmi amintea de cea a publicului de pe un stadion. Însă asemănările se opreau aici.
În mijlocul amfiteatrului se afla o cuşcă din bare metalice, curbate ca meridianele unui glob pământesc. În punctele unde se intersectau erau montate ţepuşe cu vârful spre înăuntru. Unele păreau ruginite, iar pete maronii se lăţeau pe nisipul greblat cu grijă.
Sala era arhiplină: civili şi militari, biologi, chimişti, geneticieni, oameni de ordine, toţi cu ecusoanele la vedere, ca nişte corporatişti model. Pe lângă salarii generoase, prime şi cadouri de sărbători, sucursala Global Vortex din Alaska oferea încă un bonus angajaţilor: o pauză de cafea condimentată cu lupte de gladiatori.
Cum să nu fie motivaţi?!
Când războinicul arian a păşit în arenă, a fost întâmpinat cu un entuziasm unanim. Avea creştetul ras, pantaloni şi cizme din piele neagră, iar tatuajele cu zvastici se măreau de câte ori îşi umfla muşchii. S-a sprijinit în garda unei spade cât o halebardă, în timp ce oponentul său era primit şi el cu uralele asistenţei. Maorul era mai scund, însă compensa prin statura de halterofil şi securea pe care o rotea ameninţător. Adversarii au făcut turul de onoare, aruncându-şi priviri crunte, mulţimea aplauda, scanda, fluiera… Un sunet de gong a adus o linişte tensionată, iar gladiatorii au încremenit.
Nu faţă în faţă, ci alături.
Uşa cuştii s-a deschis pentru a treia oară şi, din tunelul de gratii ce unea domul cu o altă încăpere, a ţâşnit ceva. Om, maimuţă antropoidă? Din câteva salturi a fost între cei doi. S-a ferit de securea ce tăia văzduhul ca un pendul al morţii, rostogolindu-se pe sub lama spadei-ghilotină. Am zărit o lucire între degetele lui – cuţite, gheare? – şi colosul arian s-a clătinat, cu tendoanele de la glezne secţionate. Se prăbuşea, aidoma unui trunchi retezat, dar nu atinsese încă pământul când maorul şi-a dus mâna la gât, să oprească sângele ce răbufnea din jugulara sfârtecată; un alt şuvoi îi ţâşnea din umărul drept. Creatura care îi smulsese braţul l-a azvârlit – nu avea nevoie decât de armă. S-a întors spre arian, izbindu-l cu latul securii. Lovitura i-a sfărâmat craniul, amestecând nisip şi creieri.
Ce era… acela?
Nemişcat, nu devenise mai puţin înfricoşător. Trup păros, braţe prea lungi, chip cu trăsături mixte, umane şi simiene: frunte teşită, lombroziană, arcade proeminente, maxilare puternice… Neanderthal, era primul cuvânt care îmi venea în minte. Însă nu îl citeam pe eticheta unui exponat de la Muzeul de Antropologie din Halifax. Proiectul Neanderthal era acolo, în carne şi oase. Iar în ochii roşii sub lumina reflectoarelor luceau, amestecate, instinctele fiarei şi viclenia omului.
Aveam un coşmar? Eu şi alţi o sută de martori de pe băncile amfiteatrului?
Doar eu. După momentul de şoc, spectatorii şi-au decantat impresiile. Era prima oară când îl vedea pe noul gladiator în acţiune. Şi… le plăcuse! Mai voiau. De pretutindeni au răbufnit aplauze, încurajări – de parcă creatura avea nevoie!
Mi l-am închipuit de partea cealaltă a cuştii, printre admiratorii săi, liber să îşi urmeze pornirile, să le arate câţi putea ucide şi cât de repede. Ar mai fi apreciat publicul situaţia?
Două fluierături scurte, aproape la nivel de ultrasunete şi monstrul s-a răsucit pe călcâie, întorcându-se obedient în tunelul din gratii, apoi de unde venise. Îl domesticiseră? Îi plantaseră în subconştient semnale-cod prin care îl controlau?
Lucrătorii în salopete au scos cadavrele, turnând nisip uscat în arenă, colosseumul Global Vortex se golea treptat. Însă Samuel Wolfe mai voia ceva: de la mine.
Imaginea amfiteatrului fusese înlocuită de alte două. Într-una, Keegan era întins pe o saltea pătată de sânge, cu ochii închişi. Dormea? Într-o celulă identică, aşezat pe marginea patului, Calder privea în gol. Şi unul, şi altul, aveau cicatrici vechi şi noi, răni ce nu apucaseră să se închidă. Fiecare trecuse prin arenă – şi nu o singură dată.
– Nu prea arată a zei. Dar ca muritori s-au descurcat onorabil.
Wolfe încerca să fie ironic, subtil. Cu câţi gladiatori deodată fuseseră obligaţi să lupte? Keegan avea braţul stâng prins într-o eşarfă murdară, Calder o tăietură de-a curmezişul pieptului.
Tăceam, aşteptând urmarea.
– Mâine, unul dintre ei va întâlni bestia în arenă. Tu alegi care.
Văzusem ce putea face neanderthalianul. Şi n-aveam de gând să mă las manipulată de Wolfe. Judecătorul însă, îmi prevăzuse reacţia şi era pregătit.
– Sau… vor muri amândoi. Ce zici?
A început să bată cu degetul arătător în tăblia biroului, ca un metronom ce îşi accelera ritmul. Keegan nu se clintise, dar Calder nu mai privea în gol. Se uita ţintă la camera video. La mine.
– Tatăl meu, am murmurat.
Calder Wallace era un supravieţuitor. Dacă cineva ar fi avut o şansă, atunci… Ecranul redevenise opac, judecătorul scria preocupat nişte rânduri pe o foaie de hârtie. Gardienii m-au luat de acolo şi am început să merg între ei, mecanic.
Abia după ce uşa celulei s-a închis în spatele meu, am căzut în genunchi şi lacrimile au prins să îmi curgă, fierbinţi, nestăvilite.
Îmi condamnasem tatăl la moarte.
