Ellen se trezise ca de obicei devreme. Și bineînțeles tot din cauza lui Dayssi care începuse să zgârme la uşă.
Se îmbrăcă repede, sorbi o gură de cafea, îi prinse lesa de zgarda pe care marcată distinct Daissy-49 şi ieşi din casă.
Treceau puţine maşini pe lângă şi mai puținii trecători fără nici un chef de plimbare. Depăşi parcul, se opri în faţa Primăriei, să-şi mai aprindă o ţigară. Bişonul începu să-și caute un loc pentru făcut pipi. Daissy 49…
Atunci văzu convoiul lent. Doar când ajunse în dreptul ei realiză despre ce e vorba. Bărbatul în haină neagră şi lungă până la pământ, tânărul purtând două bare încrucişate, maşina lungă, cu faruri aprinse şi ferestre prin care se vedea… Incredibil! Ellen aruncă ţigara fumată prea repede şi îşi aprinse alta.
Un asemenea eveniment ar fi trebuit filmat şi din elicopter, difuzat în direct… Se gândi însă că lumea nici nu fusese informată. Cei din convoi nu plângeau, aşa cum citise mai demult că trebuiau să facă și deja deveni sceptică. De fapt, nici nu păreau a fi rude… Dar ce mai însemnau „rudele” în ziua de azi?! Ellen realiză dintr-o dată că-şi punea toate aceste întrebări doar pentru că era consilier istoric la Institutul pentru Studiul Vieții… un om normal nici măcar nu s-ar fi gândit să privească prin ferestrele bricului.
Sau cric?!
Nu conta.
Deodată îi era clar de ce nu se făcuse publicitate. Nu era un eveniment, era un experiment de evaluare: până la final nu se puteau şti şansele de reuşită.
Bătrâna din cutia de lemn avea aproape tot trupul acoperit cu dantele şi catifea, flori şi bucăţi de ceară de formă tubulară – o imitare a ritualului până în cele mai mici detalii, în scopul obţinerii efectului… Doar faţa zbârcită îi era la vedere şi Ellen descoperi satisfăcută că experimentul se afla pe drumul cel bun: bărbia îi căzuse efectiv, de aceea o avea legată cu o batistă. Privind mai atentă, văzu că şi în nări erau tampoane de vată… deci experimentul se afla într-o fază avansată. Poate trecuseră chiar ore de când câmpul M fusese stabilizat.
Într-adevăr, micro-turbinele prinse de o parte şi alta a frunţii, pe tâmplele cărunte, pulsau constant şi rar, ca o dublă anti-inimă, menţinând speranţa într-un final fericit.
Ellen realiză un pic ruşinată că procesiunea, deşi foarte lentă, ar fi trecut demult de ea, dacă ea însăşi n-ar fi început să meargă, în acelaşi ritm, devenind un nou însoţitor, cu Daissy cu tot – nimeni din convoi nu-i zise nimic. Recunoscu un medic şi trei fizicieni de la Institut, unul chiar o salută, iar cei pe care nu-i cunoştea erau probabil veniţi din capitală. Posibil şi politicieni.
La prima intersecție visul se nărui: asistentul aflat pe bancheta din faţă, lângă şofer, făcu semn să fie oprită maşina şi scoase repede un fel de detector pe care îl agită peste cadavrul din cutie. Dintr-o dată bătrâna începu să zvâcnească în convulsii groaznice, mandibulele să îi clămpăne, în vreme ce pe sub pleoape se vedeau globurile oculare cum se învârt înnebunite…
Ellen transpiră. Imaginea era totuși șocantă…
Subiectul se ridicase în coate, trăgând agonic aer în piept… O microturbină de stabilizare a câmpului M îi căzuse de pe frunte, dar era prea târziu acum pentru specialiştii din jur: trebuia reluat totul, fiecare etapă, o muncă istovitoare ce avea să dureze zile şi nopţi…
Desigur, nu aveau să abandoneze. Doar pentru asta aveau cele mai mari subvenții din stat. De secole încercau, alimentând speranţele omenirii. O luptă începută la multă vreme după Marea Binecuvântare, când spitalele, fabricile de medicamente, cimitirele fuseseră date uitării…
Ellen petrecu plictisită, cu privirea, procesiunea ce dispărea rapid după primul colţ, în direcţia fostului spital.
Dimineaţa rămăsese una la fel ca toate celelalte. Trecătorii parcă se mai înmulţiseră, la fel şi maşinile.
Porni înapoi.
O limuzină încetini în dreptul parcului şi pe sub portieră se auzi un fel de chelălăit, apoi maşina demară în trombă. Cel puţin a avut răbdare să se cicatrizeze, privi Ellen, aproape fără interes, mâna care, abandonată atât de brutal, se îndrepta rapid spre cea mai apropiată peluză.
Lăsă panorama, la timp spre a evita să calce un şir de degeţele ce se grăbeau precum un stol de răţuşte să traverseze strada, pe la semafor: fiecare avea câte un mic defect, un neg, o unghie strâmbă sau un început de artrită – motivele pentru care ajunseseră pe drumuri.
Nasuri, limbi, chiar o pereche de fese, invadaseră străzile, ieşind peste tot, la soare.
Ellen îşi aprinse plictisită altă ţigară. Zâmbi trist: citise undeva, într-o carte de istorie că fumatul scurtează viața…
Dayssi scheună scurt: era bătrână de-acum. Cineva trebuia să-și cumpere un nou câine, al cincizecilea.
