Vizitiul struni caii și căruța se opri. Încet, una după alta, toate celelalte căruțe cu coviltir se opriră. Nu coborî nimeni. Doar doi-trei bărbați trecură cu un felinar și ridicară fiecare rogojină privind înăuntru. Din când în când, un trup inert era rostogolit în praful drumului și împins cât mai departe cu o prăjină.
Ciumați ! Loviți de boala neagră, chinuiți de febră și halucinații, respinși de familii, priviți cu silă ca pe niște condamnați la moarte, bolnavii erau aruncați din căruțe, vii sau morți, apoi convoiul pleca mai departe. În fiecare zi murea cineva. Apoi alții își descopereau semnele fatale pe corp, încercau să le ascundă două-trei zile, apoi, la capătul puterilor și al judecății erau părăsiți pe aceste locuri străine.
Ciuma le lovise satul cu ceva timp în urmă. Mulți au fugit în prima zi, cu toată agoniseala măruntă pe care au reușit să o înghesuie într-o căruță. Au luat drumul orașelor mari în căutarea salvării, a doctorilor, a vracilor. Au luat cu ei și bolnavii, nu au putut atunci să își părăsească copiii sau frații în casele incendiate de vecini. În timp, boala i-a măcinat aproape pe toți. Cei de azi, ultimii plecați din sat au întâlnit în drum căruțe răsturnate, cai epuizați de sete, muribunzi, durere. Multă durere. Au trecut mai departe și au ars totul în urma lor.
Spre seară ajunseră la un hotar. Au privit drumurile pierdute în zare și au așteptat un semn. Cineva a hotărât să ia drumul spre o mănăstire veche construită cândva de cavalerii cruciați, în vremurile de glorie ale regelui Filip. Mânăstirea, jumătate biserică, jumătate fortăreață i-a respins tăcută, porțile sale masive de lemn pietrificat de ani au rămas închise și nici măcar o suflare omenească nu s-a simțit de dincolo.
Vor merge mai departe. O femeie a coborât din căruță și, cu fața acoperită de un șal negru, îi privește pe cei căzuți. Caută ceva și îngenunchează, dar nu îi atinge. Un bărbat se apropie, o ridică și o împinge spre căruță: „Lasă-l, e mort deja, nu mai poți face nimic pentru el, să mergem, nu înțelegi ? Să plecăm, repede !”. „Nu, nu, nu pot… Eric e… e soțul meu, e fratele tău, cum îl poți părăsi aici ? Unde este, nu îl văd, ?” Urcată cu greu în căruță, femeia își înăbuși plânsul în cele câteva cârpe soioase din care răsăreau mânuțele unui copil palid.
Felinarul bărbatului se retrase, rogojina coborî și femeia avu impresia că întreaga noapte se înghesuie în inima sa. Răsuflă adânc, aproape că se înnecă cu aerul rece al nopții, un nod îi urcă în piept și două lacrimi mari căzură pe fața copilului. Cineva dădu bice cailor și căruța se depărtă scârțâind.
Jos, la marginea drumului, printre trupurile reci, se simți o mișcare, o mână crispată și slabă se strânse pumn ca și cum ar fi vrut să rețină pentru încă o clipă convoiul plecat.
Nu-și aminti nimic, nici nume, nici chipuri, nici fapte. Sorbi însetat din ulcica întinsă, iar apa rece îi răcori durerea. Zăcu așa zile, poate săptămâni, văzu chipuri, umbre, auzi voci dar nu le înțelese vorba. Visă cumplit, se trezi scăldat în sudoare, legat de pat, se zbătu și strigă nopți în șir.
Într-o zi deschise ochii. Clipi des pentru a se obișnui cu lumina puternică revărsată asupra sa prin două geamuri înalte pictate cu chipuri de îngeri. Poate că unul dintre ei se coborâse asupra sa și-l luase Dincolo. Mai târziu primi haine și, sprijinit de un călugăr tânăr, păși în curte. Se văzu privit cu curiozitate, era înconjurat de chipuri aspre, cu bărbi dese, de ochi iscoditori. Cu toate acestea se simți acasă, fiecare dori să îl atingă, să-i vorbească. Cineva îi întinse mâna. Ridică mărul roșu și mușcă din el cu poftă, întregul suc dulce al fructului îi pătrunse ființa. Era din nou viu.
Rămase un timp printre ei. A aflat cum a fost găsit printre morți și cum a fost ridicat dintre ei. A fost tăiat de mai multe ori și întors pe o parte sau pe alta pentru a i se scurge boala neagră din rănile adânci, apoi uns, cusut, spălat, tăiat din nou… S-a zbătut între viață și moartea din ghearele căreia a fost smuls. A fost un miracol, îngerii din fereastră i-au întins raze tămăduitoare de soare. Nu și-a amintit, însă, numele său. Noaptea îl fulgerau amintiri, crâmpeie de gânduri și chipuri. Întindea mâna după ele să le atingă, dar în zadar. Niciun nume, niciun chip nu îi erau clare. S-a întristat și a plâns în chilia dăruită de călugări. Era un necunoscut pentru toți, chiar și pentru el.
În timp, s-a obișnuit cu noua sa viață, omul fără nume. De fiecare dată când era chemat la masă sau la vreo treabă, cel care venea după el îl atingea pe umăr și, fără să rostească vreun nume, îi făcea semn să-l urmeze. Într-un târziu, l-au botezat și i-au spus Filip, după gloriosul rege al Franței, cum a ținut să îi explice starețul. Filip să fie, și-a zis în sinea lui, apoi și-a scrijelit adânc numele pe braț cu un vîrf de cuțit ca nu cumva să-l mai uite vreodată.
După o vreme a plecat. Pur și simplu, într-o dimineață, tăcut, a strâns într-o cârpă la capătul unui băț câteva haine, o cruce mică de lemn, o cană, o lingură și câteva bucăți de pâine. A pășit simplu în biserică, s-a închinat până la pământ în fața îngerilor dătători de viață, a strâns câteva mâini și a plecat. Era pentru prima dată după cine mai știe cât timp când pășea în lumea de afară. Respins cândva de această lume, acum era atras de ea. Drumul prăfuit îi păstră o vreme urmele tălpilor goale.
A cerșit pe străzi și în uși de biserică, cineva milos l-a luat pe lângă casă, a slujit ca grădinar, ca fierar, apoi ca armurier în câteva orașe, a muncit tăcut, privind fiecare zi ca pe o minune înfăptuită în fiecare dimineață. Și-a privit de nenumărate ori brațul pe care numele Filip se distingea cu greu. Da, Filip, ca pe gloriosul rege al Franței, cum a spus cândva bunul stareț. Zâmbi.
Au trecut anii. Și-a încropit un mic atelier în orășelul de provincie din sudul regatului. Acum are casa lui, o farfurie cu merinde pe masă, o soție și un fiu. Armurier ca și el, o mândrie de băiat, apreciat chiar de guvernator. Din mâinile lor ies cele mai aprige săbii, vârfuri de săgeți și platoșe. A fost întrebat de multe ori cine l-a învățat meșteșugul. N-a răspuns fiindcă nu-și amintește. Cu greu, prin ceață, revede mânăstirea din care a pășit desculț, dar viu, cu ani, mulți ani în urmă. Încă își privește numele scris pe braț. Aproape că s-a șters, sau poate că nici vederea nu îl mai ajută ca în anii tinereții.
În ușa atelierului său se oprește multă lume, unii caută o lamă ascuțită, alții vin să ceară un sfat sau de pomană. Le întinde tuturor o mână de ajutor, vorbește cu ei. Mulți îl cunosc și îi știu și defectul că uită repede, dar îl acceptă așa cum este. A avut viață grea șoptesc toți, dar nimeni nu știe povestea adevărată.
Sunt și alții ca el, care deseori vorbesc lucruri fără sens. Mai zilele trecute, o bătrână gârbovită și uscată i s-a oprit în prag și a întins mâna a pomană. A primit ceva dar nu a plecat, fixându-l cu privirea pe armurierul bătrân. „Eric? Tu ești? Mă mai știi? Doamne, ești viu? Au trecut așa de mulți ani…” Pe jumătate întors către ea, ațâțând focul în vatră, bătrânul îi răspunde: „Eric … Nu, nu sunt eu, ai vedenii femeie, eu sunt Filip, da, Filip, numit așa după gloriosul nostru rege din vechime”.
Bătrâna, respinsă, se retrage, își acoperă fața cu un șal negru și se depărtează, murmurând cuvinte de neînțeles, un nod i se ridică în gât și simți ca atunci, demult, când noaptea aceea rece s-a înghesuit în inima sa.
