,,Nimeni nu reușise până atunci să facă ceva pentru acei copii. Când dr. Hamilton ne-a arătat rezultatele, după doar patru luni, nu ne-a venit să credem.
– Vino aici, Bob! Bravo, băiatule… Șezi!… Adu mingea! Adu-o!… Bravo, Bob…
La un moment dat mi s-a părut însă că băiatul se gudura la picioarele doctorului. L-am văzut pe acesta cum scoate o bomboană şi i-o aruncă în gură…”
 

Dr. George Vh. Ghaum,

vicepreşedinte Comisia N.P.S.

 

Centrul pentru Copii cu Dizabilități era castelul în ruină cocoţat pe ultimul deal. Când luară curba, observară că timpul săpase în podiş un oribil profil simian încununat de turnurile strâmbe, vechi din secolul al XVII-lea. Părea… îngrijorător.
Tânărul doctor Hamilton coborî din taxi la poalele colinei, urmat de Gilda, soţia sa. Se potriveau amândoi de minune, precum capacul pe un sicriu: ea slabă, el butucănos ca un coșciug.
– Nu răspunde nimeni, mai bine plecăm dracului de aici! bombăni femeia cu speranţă nedisimulată în ochi.
Bruce Hamilton îi privi o clipă părul roșu, scămoșat, absolut dizgrațios, apoi lovi din nou în poartă cu belciugul prins între nările câinelui de fier. De data asta desluşiră un zgomot de paşi târşâiţi.
Într-un târziu, se ivi un chip mâncat de carii mai rău decât lemnul vechi al porții. Șuvițe de păr lung și alb îi încadrau chipul sub pălăria neagră cu boruri largi. Bătrânul cu față de indian îi măsură din cap până-n picioare, apoi le trânti uşa în nas.
-Fir-ar…! începu Gilda un regal de drăcuituri.
Acum târşâitul însoţea un scârţâit de roţi şi uşa se deschise în faţa aceluiaşi servitor, ale cărui mâini osoase împingeau un cărucior uzat. Vocea care ţâşni dintre păturile putrede era însoțită de un fâșâit straniu:
– Doctor Hamilton!
– Am onoarea, se înclină ceremonios acesta.
– Nu ești bine-venit aici.
– Pardoon?! se băgă Gilda, pusă pe harţă.
– Tu cine eşti?! păru vocea că se întoarce spre ea.
Femeia vru să riposteze dar, pentru prima oară, bătrânul cu fața mâncată de carii deschise gura:
– Vă atrag în mod solemn atenţia că sunteţi în faţa Directorului Centrului de Copii cu Dizabilități din Hamphore…, începu el pe un ton elevat.
– Se vede! îl întrerupse nervoasă femeia. Nu poate merge? făcu ea semn.
– Eric, ce-a zis?! ţipă vocea din cărucior.
– Nu vede, nu aude, nu miroase, nu gustă, nu pipăie…, răspunse bătrânul Eric la fel de încet. Nu e aici… E în regulă, stăpâne! vorbi el tare.
Bruce Hamilton ridică precaut păturile murdare. În cărucior se afla doar un radio arhaic și uriaș.
– Acolo… este, făcu servitorul semn spre unul din turnurile castelului.
***
Nu se instalaseră bine şi fâşâitul staţiei de emisie-recepţie ţâşni în încăpere.
– Da, domnule director?
– În turnul negru, peste zece minute, primul nivel.
Toate turnurile erau negre, afumate de un incendiu probabil. Și toate erau stropite cu un fel de pulbere argintie, ca și cum o cometă ar fi învăluit pe vremuri colina, prăfuind zidurile cu gheața ei.
Eric aştepta în curte, făcându-i semn încotro să se îndrepte, care dintre scările șubrede să le urce.
– E o pâlnie, să vorbiți în dreptul ei… Prin tavan vă vede.
Prin cercul din tavan un întuneric hidos lăsa impresia că absoarbe lumina din încăpere. Bruce Hamilton evită tot timpul să privească în sus, temându-se parcă de gaura aceea neagră să nu îi absoarbă și lumina ochilor.
Ieși afară transpirat. Trupul robust îi tremura vizibil, de frig.
– De când stau lucrurile… astfel? trase el cu putere aer în piept.
Bătrânul indian își împreună mâinile pe piept. Slab și galben la față cum era, arăta ca o mumie ținută în picioare. Printre buzele uscate, cuvintele îi ieșiră foarte încet:
– Prin ’69, când am venit aici… aşa am găsit totul.
Pe o uşă albă scria cu roşu aprins: Grupa Avansaţi.
– Câți sunt aici…?
– Niciunul.
– Sunt uimit! se întoarse tânărul. Mi s-a spus…
– Au fost transferaţi ca irecuperabili.
– Dacă cei avansaţi au sfârşit astfel, atunci ceilalţi…
– Ceilalţi nu există.
Bruce Hamilton înghiţi în sec.
– Eric, îl privi el pe bătrânul indian în ochi, câţi pacienţi numără acum Centrul?
– Dacă nu-l numărăm pe Director și nici pe noi… niciunul.
***
În ziua următoare însă, două camioane prăfuite descărcară patruzeci de copii între cinci şi şapte ani. Îi lăsară acolo, la poalele stâncilor şi demarară imediat ce doctorul semnă de primire.
Toată după-amiaza cără cu spinarea, ajutat de Gilda, mutând glodul colcăitor de braţe, picioare şi căpăţâni tunse la zero, pline de jeg şi răni deschise.
Copiii nu mai păreau nici măcar să aparţină speciei umane. Dezarticulaţi, frânţi, snifăind continuu şi repetând mecanic aceleași mişcări…
– Doctor Hamilton!
Sări din pat, cu aparatul în braţe.
– Am primit un fax, continuă vocea. O comisie N.P.S. va veni aici peste patru luni.
– Am înţeles…
– Ai avea timp să arăţi ce poţi.
Totuşi, în prima săptămână nu obţinu nimic.
Abia reuşi să-i spele şi să-i dezinfecteze, să le taie unghiile, să-i scape de păduchi şi de purici, să le aline rănile mai dureroase.
Eforturile îi fuseră răsplătite însă. Pe chipurile celor inofensivi, trăsăturile de păpușă inexpresivă se transformară în zâmbete de mulţumire, iar cei agresivi îşi reduseră accesele nervoase, nespus de curioşi faţă de hainele curate pe care le purtau.
***
După încă o săptămână, reuşi să-i înveţe cu programul de somn, folosind la început sedative puternice, apoi tot mai uşoare. În felul acesta se putea odihni cu ei.
Abia în a treia săptămână, începu să se alarmeze. Organismele debile nu erau în stare de cel mai simplu exerciţiu fizic coordonat. Păreau nişte plante crescute la întuneric, fără clorofilă, albe, şi pentru care soarele nu mai avea nici un sens acum.
***
Directorul urlă aproape zece minute, timp în care Bruce închise ochii legănându-se ca un lan de grâu sub bătaia unui alizeu. Abia într-un târziu realiză că tonul se schimbase.
– …De ani aştept pe cineva. Am crezut că tu ești acela. Tenace, inteligent, altfel…
– Domnule director…
– Dacă nu ai putut face asta în privinţa lor, ce vei putea face în privința mea?!
Vru să protesteze, dar nu avu curaj.
– Pentru a mă ajuta, am hotărât să te ajut.
Simţi că transpiră și îl ia din nou cu frig.
– Vino la mine.
***
Eric se opri la al doilea nivel şi nu vru cu nici un preţ să mai facă un pas. Îl lăsă acolo, să continue singur, tot mai şovăitor.
Privind pe ferestre, scoase un strigăt de uimire: deşi urca, treaptă cu treaptă, etaj cu etaj, priveliştile de afară coborau!…Întâi nu mai văzu dealurile, apoi munţii şi, cu stupefacţie, ochii i se blocară pe zidurile crenelate ale castelului.
Mai urcă un etaj.
Uitându-se printre zăbrele, observă cu groază că ajunsese în pământ.
***
Gilda nu reuşi să scoată nici un cuvânt de la el. Transfigurat, cu chipul luminat de o imagine evanghelică, ieşi din turn cu paşii frânţi, de parcă l-ar fi întâlnit pe Dumnezeu.
Eric se apropie, târşâindu-şi greu picioarele.
– L-ai văzut…? şopti aproape cu veneraţie în glas.
Trecu pe alături continuând să privească în jur zidurile şi munţii, pământul şi cerul ca şi cum le vedea din nou, după foarte multă vreme.
Nu mai părea el.
– Doctor Hamilton…
În clipa în care se întoarse şi îi văzu ochii, Eric înţelese totul.
– Stăpâne…, bâigui bătrânul indian.
***
În aceeaşi zi, Gilda trebui să-i facă legătura telefonică în Germania, la Dortmund, unde, spre stupefacţia sa, Bruce comandă la ,,Verband fur Deutsche Hundwese” un ciobănesc german.
Adică un câine-lup.
La sfârşitul săptămânii sosi. Urechile ascuţite împodobeau o căpăţână splendidă, cu maxilare puternice, închizându-se şi deschizându-se ca o foarfecă ucigaşă. Totul protejat de o superbă blană neagră cu portocaliu, având puncte de foc deasupra ochilor întunecați. Părea să aibă cel puţin 40 de kilograme şi Bruce, care purta la gât o eşarfă albastră, se convinse imediat că e dresat. Eliberat din cuşcă, Nero veni spre el, aşezându-i-se la picioare.
Bineînţeles, doctorul nu spuse nimănui care era rolul eșarfei albastre de la gâtul său. De patru zile citea continuu numai despre câini și dresajul lor.
– Se presupune că această rasă a apărut prin 1650, dar a fost omologată abia în 1884, graţie selecţiilor căpitanului de cavalerie Max von Stepaniz, se adresă el Gildei, deşi părea să vorbească mai mult cu câinele.
Acesta îşi ciulise urechile, în vreme ce limba îi atârna ca un semn de protest împotriva căldurii.
– Deşi nu trebuie uitat că însuşi Plinius cel Bătrân menţiona despre încrucişări ale câinelui cu lupul, pentru obţinerea de exemplare mai agresive. Împăratul Alexandru cel Mare avea un asemenea animal care răpunea în arenă leii…
Gilda nu se mai putu abţine şi izbucni:
– Pentru numele lui Dumnezeu, ce leu vrei să răpui cu bestia asta?!
– Cu mine ai vorbit aşa? se întoarse Bruce mirat.
– Cu tine şi cu javra ta! ţipă femeia la el, făcând înainte un pas.
În clipa aceea câinele-lup ţâşni ca un resort direct în gâtul ei, culcând-o la pământ.
– Nero, şezi – stai! Culcat! ordonă Bruce calm, apreciind execuţia corectă şi aproape instantanee a fiecărei comenzi.
Se întoarse spre femeia înspăimântată:
– Nero nu suportă când sare la mine un străin.
***
Din ziua aceea Gilda rămânea ore întregi la fereastră, privind uluită ce făcea Bruce cu Nero şi copiii în curtea interioară a castelului. Pe partea cealaltă, ascuns după creneluri, bătrânul Eric se uita și el, fără să-și creadă ochilor.
– Aici! comanda doctorul şi câinele străbătea în goană toată curtea, pentru a obţine o bucăţică de carne. La loc, Nero!
Apoi, din nou:
– Aici!
Şi câinele repeta mişcarea.
Metoda imitaţiei dă rezultate în dresajul tineretului. Căţeii execută împreună cu un câine adult, din curiozitate şi spirit de competiţie, comenzile date acestuia, însuşindu-şi astfel acelaşi reflex.
– Bravo, braavo! îi mângâia doctorul pe cei care se și repeziseră să se asocieze câinelui.
Apoi le dădea câte o bucăţică de zahăr.
– La loc!…Aici! reîncepea el după cinci minute de pauză.
Prima şedinţă dură doar o jumătate de oră, dar fu reluată după-amiază. Cei mai refractari nu mâncară nimic toată ziua, astfel că în dimineaţa următoare nu se lăsară rugaţi de două ori să vină la comanda ,,Aici!”, unde îi aştepta şi castronul cu mâncare. Văzură că e bună şi nu trebuie decât să vină la strigătul Stăpânului, pentru a mai primi în plus ceva dulce ori chiar o mângâiere. Până şi ,,Bravo!” era suficient, le da un simţământ că fac şi ei ceva, că arată ce pot.
Comenzile erau date acum cu orice ocazie, deşi nu în exces, căutându-se să nu rupă copiii de la preocupările lor ciudate ce ţineau loc de joacă. Gilda observă stupefiată zelul cu care fiecare venea la chemarea doctorului, indiferent din ce parte a curţii: începuse să îi strige individual, pe numele învăţat tot cu ajutorul castronului.
Nero zăcea tolănit la umbră, supraveghind să nu se încalce vreo comandă şi, folosind uşor dinţii acoperiţi de buzele strânse, îi lua de ceafă, scuturându-i pe cei care se târau ori executau anapoda. Înţelegea că animalele acelea mici, slăbănoage, nu trebuie să meargă decât în două picioare şi el însuşi se urcă pe scaun când Stăpânul trecu la comanda ,,Şezi”.
În perioada deprinderii mersului ordonat, adică la picior, Gilda avu o nouă izbucnire de revoltă, stăpânită cam în acelaşi fel ca prima: Bruce pusese zgardă şi lesă fiecărui copil.
În felul acesta, se convinse ea singură, strunindu-i continuu să meargă la dreapta lui, nici mai înainte şi nici înapoi, repetându-le mereu ,,Pas!”, învăţară să respecte o coloană şi să se întoarcă toţi în acelaşi timp. Nero alerga mereu în jurul lor, lătrând la fiecare neatent care ieşea din grup.
***
Când Stăpânul îi pedepsea, folosea o nuia subţire, nu mâna de care altminteri ei s-ar fi ferit, nemailăsându-l să-i mângâie.
Nu repeta de două ori acelaşi ordin pentru a nu-i obişnui astfel, iar la fiecare abatere sau execuţie greșită striga scurt şi aspru ,,nu” – fără a abuza, bineînţeles, căci altminteri ar fi produs o confuzie totală în creierele lor.
Aducerea obiectelor fuse totuşi o problemă. Minţile acelea şubrede urmăriră cu interes cum, la comanda ,,Aport!”, Nero prindea orice obiect aruncat de Stăpân, ori altul aflat deja în nisip, după ce, prin încercări repetate, îl afla pe cel dorit. Cei mai dotaţi alergară imediat după mingea de tenis, dar să vină cu ea la ordinul ,,Adu!” fără a o pierde pe drum, era destul de greu, mai ales că în ruptul capului nu vroiau să o apuce cu altceva decât cu dinţii.
Nero privea victorios de pe scaun convertirea rasei umane. Doctor Hamilton trebui să execute, în persoană, manevra, îndemnându-i mereu şi, până la urmă, îi învăţă să plece după un obiect numai la primirea comenzii ,,Adu!”.
Deşi cu dureroase eforturi pentru copii, îi deprinse să nu mai primească hrana decât la comandă. Eric observă uimit că, oricât ar fi fost de flămânzi, nu mâncau până nu auzeau din gura Stăpânului cuvântul ,,Masa!”. Se dezvăţară astfel de cerşit şi nici saliva nu le mai curgea continuu pe bărbie.
În restul timpului, doctorul se retrăgea în noul laborator printre cărţile sale despre oameni şi câini, studiind ore întregi anatomia comparată a celor două specii. Aşa că Gilda nu fu prea mirată în ziua în care o anunţă că-l va salva pe Bob, unul din cei mai inteligenţi elevi, dar bolnav de inimă, transplantându-i un cord de maidanez.
– Dacă aş putea, i-aş transplanta şi un creier de câine! ripostă el aspru la protestele slabe ale femeii. Cinci ani omeneşti înseamnă şase luni în viaţa câinelui…Nu-l putem lăsa pe Bob – e un pui foarte bun.
– E un copil… nu un pui! ţipă Gilda şi se dădu înapoi, speriată, în camera goală.
În care nici pereţii nu o mai auzeau.
***
Operaţia reuşi.
***
La sfârşitul celor patru luni, Comisia notă rezultatele excepţionale obţinute cu aceiaşi copii studiaţi în alte trei sanatorii. Deşi unul dintre membrii ei, dr. George Vh. Ghaum sesiză un aspect ciudat al disciplinei din Centrul Hamphore, nu se făcu nici un alt comentariu. Bruce Hamilton fu distins cu o diplomă şi numit imediat în cadrul Clinicii Regale, unde urma să se prezinte peste două săptămâni.
În sfârșit, avea să plece de acolo, la Londra.
După atâta vreme.
***
Eşarfa îi căzuse şi era prea târziu să mai ajungă la ea. Evită primul atac, scăpând doar cu urechea muşcată… Când Nero se întoarse, repetând urletul acela aducător de moarte, scoase pistolul şi îl împuşcă în piept.
Câinele-lup se prăbuşi la pământ.
În clipa aceea, zeci de urlete izbucniră din coridoarele Castelului. Auzi tălpi desculţe alergând.
Se precipită. Nu mai avea timp să ajungă la leșul din mijlocul curții, să își ia nenorocita de eșarfă.
Prima uşă la care ajunse era încuiată chiar de el. Haita formase deja un semicerc în spatele său. Flămândă şi plină de ură.
Un nou urlet, unanim, îi zgribuli pielea, ridicându-i părul pe cap.
– Bob…, gâfâi cu gura uscată. Bob! strigă energic. Şezi – Stai!
Omuleţul se ridică de lângă trupul câinelui-lup şi se lansă într-un început lent de executare a comenzii.
– Şezi – stai!…, repetă Stăpânul transpirat.
Dar eşarfa nu mai era la el.
Observaseră toţi asta.
Eşarfa albastră era între dinţii rânjiţi ai lui Nero.
– Aport! îşi aruncă Bruce un pantof.
Nimeni nu se mişcă.
– Adu-l aici!…Rex! Dingo! Castor…
Doar ochii le luceau, demonic, în cap.
Îl observă pe Bob cum i se zbârleşte nasul şi un mârâit agresiv îi subţiază buzele.
– Stăpâne, fugi! apăru Eric pe ziduri, trăgând cu puşca în aer.
În clipa de surpriză, doctorul o şi luase la fugă, spre un rând mai subţire. Începu să tragă la picioare, înaintea lui, culcând vreo doi la pământ.
– Nuuu! urlă Gilda deschizând uşa.
Dar restul haitei deja îl acoperea. I se mai văzu doar o clipă chipul înspăimântat şi hainele sfâşiate de colţii mici, sclipitori, apoi sângele şi carnea smulse cu ură… Urletele nu-i durară prea mult, stinse în horcăituri şi mârâielile lacome de lup.
Gilda ar fi putut jura că, în momentele acelea de groază, glasul lui Bruce redevenise al lui.
***
Se retraseră apoi, lăsând în nisip un stern şi câteva vertebre. Pe căpăţână încă se certau trei mai viguroşi.
Apoi veni noaptea şi, pentru scurtă vreme, se lăsă liniştea în Castel.
,,Cu părere de rău Comisia N.P.S. a fost informată că doctor Bruce Hamilton a căzut victimă unei haite de lupi coborâtă din pădurea Hamphore. Soția sa, Gilda Hamilton, împreună cu bătrânul majordom Eric Statham, au salvat cu viața lor viețile copiilor din Centru.

Meritele doctorului Hamilton nu vor fi nicicând uitate. În memoria sa a fost ridicată o statuie în curtea castelului. O dată pe an, cei care i-au fost elevi se reunesc acolo.

Anii au trecut, dar recunoștința lor rămâne. Aproape toți au devenit cineva în viață, doctori, profesori, magistrați.

Eu sunt unul dintre ei. Azi am luat locul doctorului George Vh. Ghaum.”

Dr. Bob Castor,

vicepreşedinte Comisia N.P.S.

Uneori, stația de radio din fostul Centru pornește singură. Puținii vizitatori ai Castelului spun că, atunci, o voce abia auzită îi cheamă tânguitor să vină în turnul negru…

 

liviu surugiuNăscut în 10 octombrie 1969 la Roșiori de Vede, Liviu Surugiu își începe visul încă din 1983 când scrie prima variantă (pe atunci doar o povestire) a romanului ATAVIC, pe care avea sa o modifice de multe ori pana in prezent.
A debutat în 1995 în JSF nr. 86 cu povestirea Visându-l pe Mart Senson, povestire ce-i adusese premiul JSFAtlantykron, urmată de Începutul (JSF 92), Daniel (JSF 115), Adevărul despre Woopy (CPSF 568), Burta (JSF 124-125), Întâlnirea (CPSF 530-531), Mâinile lui Solomon, Castelul Câinilor (JSF 143), Alcoolama (în colaborare cu Ionuț Bănuță, JSF 151), Îngeri și Câini (SuperNova) și Visus (JSF 158). Recent, în numărul din decembrie 2012 al Gazetei SF, i-a apărut nuvela Evangelion, iar în numărul din februarie al revistei Nautilus primul episod din foiletonul horror 144.