Am luat-o grăbit prin lanul de porumb, aruncându-mă din când în când la pământ şi mergând de-a buşilea printre tulpinile de un verde îndoielnic, pentru a vedea dacă vine cineva. Dună mergea în dreapta mea, făcând şi el acelaşi lucru şi înjurând de mama focului ştiuleţii ce-l loveau în piept, burtă ori între picioare.
La un moment dat am observat nişte gambe colbăite alergând spre noi. Ne-am retras în lateral, aşteptând încordaţi momentul în care aveam să tăbărâm pe nefericitul care gonea spre noi. După câteva clipe am început să auzim frunzele foşnind. Am tras aer în piept, apoi am făcut un salt uriaş înainte, dar când am remarcat cine este, am răsuflat uşurat.
– Unde fugi? îl întreb eu pe Franz.
Dezertorul se opreşte cu greu, ţinându-se de ştiuleţi, şi se holbează la mine de parcă în clipa aceea m-ar fi văzut pentru prima dată.
– Unde naiba fugi? repet eu întrebarea, însă dezertorul se retrage câţiva paşi, apoi o porneşte alergând îndărăt. Vreau să mă iau după el, dar în clipa imediat următoare aud o detunătură puternică şi-l văd pe Franz cum se prăvăleşte la vreo opt metri în faţa mea, măturând cu trupul său bine făcut vreo doi coceni de porumb şi stârnind un val difuz de praf. Mă întorc instinctiv şi tot instinctiv duc mâna la brâu.
Braţul drept al lui Dună stă întins, iar între degetele sale ţine un pistol ce luceşte metalic în lumina strecurată printre frunzele uscate şi spicele împietrite.
– Ai văzut şi tu cum alerga, se scuză el, apoi trecu pe lângă mine şi se aplecă deasupra dezertorului care se ţinea cu mâna de picior şi urla. Lovitură de artist, continuă el să-mi spună, zâmbind ca un nărod, glonţul a ieşit pe partea cealaltă fără să-i atingă osul. Numai că sângerează urât de tot.
Apoi Dună începu să-l bandajeze, ţuguindu-şi buzele cărnoase ca şi când ar fi vrut să fluiere, fără ca totuşi să scoată vreun sunet. Ochii săi căprui şi blânzi urmăreau distraţi mişcarea mâinilor, iar nările sale voluminoase se măreau şi se micşorau ritmic, asemenea unor supape. După ce a terminat, am pornit-o împreună spre lizieră, lăsându-l pe dezertor acolo, să îşi privească piciorul rănit şi să se întrebe ce-a păţit.
Poate că a făcut bine că l-a împuşcat, mă gândesc. Altfel cine ştie unde avea să se ducă şi ce avea să intâmple. Dacă l-ar fi prins camarazii săi sigur nu l-ar fi iertat pentru că dezertase, iar după câte ne-a povestit ieri, l-ar fi aşteptat, probabil, plutonul de execuţie.
Înainte să ajungem la crâng, se aude o altă împuşcătură. Vine dinspre râu. Îi fac semn lui Dună să ne distanţăm, apoi o pornim într-acolo. Mi-am luat de la brâu arma cu neutrino, ştiind prea bine că este descărcată. Oricine-ar fi, vreau să-l luăm prin surprindere şi să nu-l lăsăm să se sinucidă. O altă împuşcătură.
– E Moise, răzbate, din lanul de porumb, glasul lui Dună.
– Îl vezi?
– Da, îmi răspunde el. Trage spre copaci.
– Tu du-te la el, eu o iau prin lizieră, să văd cine-i acolo. Vedeţi să nu mă împuşcaţi.
Dună stă o clipă nehotărât, apoi face în silă un semn cu mâna şi o ia pe unde i-am spus. Eu mă strecor printre arborii strâmbi şi noduroşi, privind tot timpul temător în dreapta mea. Spre râu pădurea este mai deasă şi mai întunecată, iar salcâmii trec în sălcii, mesteceni şi plopi. Merg încet prin iarba uscată, dar nu dau de nimeni, aşa că o iau spre stânga.
– E careva? aud o voce întrebându-mă.
– Nu, îi răspund, nimeni.
– Ţi-ai aruncat privirea şi prin copaci ăştia?
– Da.
– Puteam să mă jur că văzui pe careva, spuse Moise, care stătea cu fundul pe pământ şi cu arma în mână.
Şi eu aş putea să jur că tu trăgeai de frică, dar nu contează, mă gândesc eu şi mă apropii de el.
– Nu mai ţine ăsta îndreptat spre mine, îmi spuse Moise referindu-se la arma mea cu neutrino.
– E descărcat, îi spun.
– Ştiu, dar tot mai rămâne ceva pe el, care, chiar dacă nu te omoară, îţi distruge din creier şi face din tine un din ăla, cum i se spune, retardat.
– Lasă pistolul, mă răstesc eu la el în timp ce-mi pun arma înapoi la brâu, şi spune-ne ce s-a întâmplat.
– Draken, răspunse Moise respirând greu şi scoţând câteva gloanţe din buzunar. Mâinile îi tremurau aşa de tare încât nu cred că ar fi fost în stare să nimerească un soldat nici dacă s-ar fi aflat la zece paşi înaintea sa.
– Ce-i cu el?
– Telefonul lui, tabela aia blestemată, era de astă dată legată la internet. Halstein a dat de semnalul ei când se chinuia să afle unde se află laşul ce mânuieşte robotul. Draken a voit să fugă, dar l-a prins Roland şi i-a înhăţat tabela. Apoi au venit soldaţii şi ne-am despărţit, că începuseră să şuiere gloanţele.
– De ce a vrut să fugă? îl întrebă Dună.
– Eu de unde să ştiu? se zborşi celălalt.
– Roland şi Halstein pe unde-au luat-o?
– În sus, spre ograda franţuzului.
Am pornit toţi trei spre vila francezului, unul în spatele celuilalt, la o distanţă de vreo douăzeci de paşi unul de altul. Eu mergeam înainte, deşi mă stingherea faptul că nu-i puteam ţine pe cei doi sub observaţie. Erau acolo, în urma mea, ştiam că sunt acolo – foşnetul frunzelor uscate îmi spunea asta –, însă nu îndrăzneam să mă întorc şi să-i privesc. Nu doream să-mi trădez gândurile ce mă nelinişteau. Iar faptul că nu-i vedeam nu era singurul lucru ce mă deranja. Îmi displăcea că trebuie să ne lăsăm purtaţi de situaţie şi că toate acţiunile noastre sunt, mai mult sau mai puţin, rezultatul unor evenimente care ne depăşesc puterea de înţelegere. Va trebui ca mai întâi să reuşim să le controlăm şi abia apoi să încercăm să le descifrăm sensul. Am procedat greşit până acum, îmi dau eu seama. Avem nevoie de un plan simplu, realizabil. Un plan a cărui reuşită să ne confere încredere în forţele proprii. O lună de zile ne-am tot lăsat amăgiţi, ba de soldaţi, ba de android…
Când am ajuns grădina francezului, am dezactivat senzorii şi am sărit gardul. Ştiam unde amplasase Halstein roboţii aceia vechi şi ştiam şi ce le comandase să facă. Le demontase picioarele, îi înarmase şi îi aşezase în faţa ferestrelor, punându-i să tragă în tot ce mişcă. Aşa că am rămas acolo, strigându-l pe bătrân, în vreme ce Dună s-a apucat să caute de mâncare primprejur. Câteva minute am tot stat şi am strigat, iar când să plecăm a apărut Roland. Era supărat, iar chipul său neras era aproape palid. Ne-a făcut semn să-l urmăm, apoi a pornit-o încet spre vilă. Probabil dezactivaseră roboţii. Sau îi montaseră în altă parte.
– Idiotul ăla de Draken era un impostor, începu el să vorbească în momentul în care l-am ajuns din urmă. Nu ştiu cum naiba de n-am văzut asta până atunci, dar tableta lui era conectată la internet. Ceea ce înseamnă că ştia de toată treaba cu bruiajul şi interferenţele şi lungimea de undă rămasă neafectată. I-am luat-o şi m-am uitat puţin pe ea înainte să vină militarii şi înainte ca el să scape. Prost spus să scape, că acum este mort. Ştiţi cui trimitea el mesaje?
Şi întrebându-ne acest lucru, Roland se opri şi ne privi semeţ şi totodată scrutător. Dinţii albi i se întrevedeau printre buzele crăpate, iar ochii săi, de un albastru profund, mai aveau puţin şi-i luceau. Am aşteptat fără să-i răspund, iar după o clipă el continuă să ne vorbească:
– Militarilor, zise scuipând cuvintele, apoi începu să meargă, fără să-i pese câtuşi de puţin de reacţia mea, lucru ce, din nu ştiu ce motiv, mă irita. Şi nu orice fel de mesaje. Le comanda să ne atace. Chiar şi atacul acesta tot de el a fost ordonat. Nu şi-a protejat tableta, aşa că eu şi Halstein am putut să se uităm în ea şi să aflăm cu ce se ocupa mişelul. Făcea pe idiotul ca să nu ne dea de gândit, când colo el… N-am apucat să citim decât o jumătate dintre mesajele pe care le-a trimis, dar au fost suficiente ca să ne dăm seama despre ce-i vorba. Aceleaşi inepţii pe care ni le-a turnat şi dezertorul. Că fabricăm androizi, că-i trimitem să-i omoare, că suntem nişte răzvrătiţi. Apropo, spuse el întorcându-se şi uitându-se întâi la noi, apoi în spatele nostru, într-un punct indefinit, n-aţi dat de dezertor? Eu ultima dată când l-am văzut alerga ca un zănatic spre sat.
– Lasă-l pe Franz, că-i în siguranţă. Spune-ne mai bine cum a murit Draken. L-ai împuşcat?
– Nu, zise el zâmbind sincer, deşi idiotul ar fi meritat să moară de mâna mea. În schimb, militarii au făcut-o. A fost o scenă bizară. Nu ştiam atunci de ce naiba fuge, am crezut că de fricos ce este, ori că se teme de ce i-am face pentru că nu ne-a lăsat să-i folosim tableta. Nu, de fapt mint. În clipa aceea nu m-am gândit la nimic. L-am văzut fugind, aşa că m-am repezit instinctiv în el şi i-am luat tableta chiar înainte ca militarii să sosească şi să apuce să tragă. Apoi Draken s-a ridicat şi a luat-o la goană în urma lui Moise, spre râu. Am strigat după el, i-am spus să se întoarcă, dar după vreo zece paşi l-am văzut cum se prăbuşeşte la pământ. M-am târât până la el pentru a vedea ce păţise. Era vai de capul lui, împuşcat în burtă şi-n umăr şi-n gât. A mai apucat să bâiguie câteva întrebări năroade, apoi a murit. Asta a fost tot. Voi ce aţi făcut cu androidul?
– L-am detonat, i-am răspuns, iar după ce Dună s-a dus să scoată apă din fântână şi să caute nişte fructe, noi am intrat în vila spaţioasă, însă nemobilată, şi am continuat să vorbim despre tot ce se întâmplase. Halstein se folosise de codurile din mesajele trimise de Draken pentru a le ordona militarilor să se retragă, mizând pe faptul că aceştia lăsaseră pe cineva în bază. L-am întrebat dacă a reuşit să afle de unde era coordonat androidul şi mi-a zis că parţial, existând o însemnată marjă de eroare. Însă era tot ce ne trebuia: o direcţie spre care să ne îndreptăm pentru a face puţină ordine în tot acest haos. Să încetăm să mai fim simple obiecte ce se târăsc anost pe tabla de şah şi care, fiind în permanenţă ameninţate, răspund previzibil la mutările celuilalt. Urma să luăm iniţiativa, să încercăm să controlăm situaţia, dar mai ales să ne străduim să aflăm ceva. Cât despre Draken, devenise clar faptul că nu a existat nicio moştenire şi că venise aici pentru a juca un rol. A stat totuşi lângă noi în momentul în care androidul a atacat unitatea, aşa că nu-l puteam bănui că el este cel care-l coordonează. Nu lucrase de unul singur, fiind, după toate probabilităţile, un simplu pion. Tot la fel cum sunt şi militarii şi probabil tot la fel cum este şi cel care a coordonat androidul. Un idiot lipsit de-o viaţă personală, care stă ascuns în vreo cazemată, sau printr-un camion, întreţinând naiba ştie ce fel relaţii cu o interfaţă neuronală. Altcineva este în spatele lor. O persoană inteligentă şi influentă, aflată într-o poziţie suficient de înaltă încât să ne taie toate legăturile cu lumea şi să folosească acei soldaţi după bunul său plac. Un general, probabil. Ca de pildă Greceanu!
– Nici Ivan, ăla cu furgoneta, n-a mai dat pe aici pentru a alimenta magazinul, îmi dă dreptate Moise uitându-se mirat la Dună. Acesta tocmai intrase pe uşă, cu poala plină de mere nefăcute, şi se apucase să pipăie, cu degetele sale butucănoase, peretele umed, cu vopseaua scorojită şi tencuiala pe alocuri căzută.
– Francezului ăstuia o să i se dărâme coteneaţa, spuse el, molfăind ceva între măselele sale cariate. Ia uite igrasie aici, puneţi şi voi mâna să vedeţi. Lucru de mântuială, făcut în scârbă şi-n silă.
– Păi nu tu l-ai ridicat, măi omule? îl întrebă Halstein mirat.
– Ba da, îi răspunse Dună zglobiu şi amuzat totodată, dar l-am făcut aşa cu cap, să am ce repara mai târziu. De unde era să ştiu că francezul ăsta o să se întoarcă înapoi la el în Franţa?
– Lăsaţi-l naibii, de perete, interveni Roland, şi hai mai bine să stabilim ce-o să facem în continuare.
Am vrut să mă uit pe tabletă la mesajele trimise de Draken şi să urmăresc ştirile – simţeam o nevoie acută să aflu ce se întâmplă afară, dincolo de acest univers în care fuseserăm închişi – însă Roland m-a oprit la timp, spunându-mi că ar putea exista cineva care să supravegheze conexiunea la internet. Avea dreptate. Dacă omul din umbră era pe atât de inteligent pe cât îl credeam, atunci în mod sigur că asta făcea, iar paginile pe care le-aş fi vizitat aveau să-i dea de bănuit mai mult decât o făcuse mesajul trimis de Halstein. Aşa că am hotărât să-i întindem o cursă. Sau măcar să încercăm. Am scos cei doi roboţi din casă şi i-am ascuns în beci, gândindu-mă că ne-ar putea folosi şi altădată, apoi Roland i-a spus lui Halstein să le trimită un mesaj militarilor, ordonându-le să sosească dezarmaţi la vila francezului. Existau două posibilităţi principale. Prima: ne înşelasem, iar conexiunea nu era urmărită, caz în care militarii aveau să primească ordinul şi să-l urmeze întocmai; lucru care nouă ne-ar fi convenit de minune. I-am fi legat, le-am fi explicat situaţia, iar Dună cred că i-ar fi flagelat. A doua: nu ne înşelasem, omul din umbră observa mesajul şi le dădea, cel mai probabil, o nouă comandă. Şi anume să ia cu asalt vila francezului, crezând că noi vom fi acolo aşteptându-i să sosească. Recunosc, erau doar nişte simple ipoteze, dar după uciderea lui Draken şi eliminarea din ecuaţie a androidului, cred că îndepărtarea noastră devenise, cel mai probabil, necesară.
Ne-ar fi fost mai simplu să încercăm o ambuscadă, însă nu are niciun rost să-i omorâm orbeşte, mai ales că nu-i consider vinovaţi, ba dimpotrivă, cred că au fost târâţi în treaba asta tot aşa cum am fost târâţi şi noi. Nişte bunuri dispensabile, carne de tun trimisă la înaintare. Pioni. Aşa că ne-am hotărât că este mai bine să-l ascultăm pe Roland şi să-i punem pe Moise şi Halstein să meargă în timpul acesta spre unitatea lor şi să se folosească de tot ce-au aflat pentru a le rescrie codurile de securitate şi pentru a dezactiva toate minele şi armele montate prin jurul nostru. Chiar dacă cineva rămăsese înăuntru, rezistenţă prea mare nu aveau să întâmpine. Apoi, în câteva zile, restul militarilor aveau să ajungă aidoma dezertorului şi să uite tot ce făcuseră în ultima vreme. Nişte legume. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, asta fuseseră şi înainte, urmând, asemenea unor tâmpiţi, nişte ordine absurde. Însă acum vor fi nişte legume ce-au primit o a doua şansă.
Halstein şi Moise au plecat imediat ce au trimis mesajul. Începuse să se însereze, aşa că l-am pus pe Dună să se ducă să-l ia pe dezertor şi să-l ducă-n sat, la o femeie care să-l îngrijească. Dacă totul mergea conform planului, Halstein avea să repună mâine în funcţiune robotul care suplinea doctorul, iar Franz avea să fie îngrijit aşa cum ar fi trebuit. Dună a vociferat puţin, ori a glumit, nici nu-mi dau seama, însă până la urmă a înţeles că el trebuia să aibă grijă de rănit.
– Acum putem intra pe internet, îmi spuse Roland, iar eu iau tableta lui Draken şi, după ce o pun între noi, mă apuc să răsfoiesc mai multe ziare. În afara vedetelor închipuite, mai există şi o altă temă recurentă: problema stringentă din Orientul Apropiat. În luna de zile în care n-am mai avut acces la lumea exterioară, situaţia internaţională se deteriorase îngrozitor de mult. După ce Israelul şi-a înlocuit efectivele militare cu androizii de tip Golem, statele arabe au ripostat într-un mod asemănător, folosindu-se de androizii fabricaţi de această dată în China. Apoi situaţia dintre Uniunea Nord Americană şi China s-a răcit. Ameninţări voalate, intenţii absconse, învinovăţiri, contre, tot tacâmul. Uniunea Europeană era, ca de obicei, de partea americanilor. Germania a început, tacit, o nouă înarmare. La fel şi India. Mă uit apoi repede la câteva tabele ce rezumă diferenţele dintre androizii de tip Golem şi cei de timp Yang, citesc câteva articole, după care mă interesez de interfeţele neuronale. Nicăieri nu se specifică în mod explicit folosirea acestei tehnologii pe câmpul de luptă. Doar câteva aluzii, conspiraţii rămase fără adepţi, prostii de genul acesta. Mă furnică degetele să-i trimit un mesaj Laurei, să-i spun ce mi s-a întâmplat şi că încă mai rezist. Însă, oricâtă nevoie aş avea de cuvintele şi înţelegerea ei, n-o fac. Nu vreau să atrag în niciun fel atenţia asupra sa, ori a lui Greceanu, despre care nu ştiu dacă este, sau nu, implicat. Şi-n plus, cred că am zăbovit deja prea mult timp pe internet, aşa că las tabela pe masă, iar după ce Roland procedează în acelaşi mod cu a lui, ieşim şi mergem spre fundul curţii, printre pomii pricăjiţi. N-am mâncat nimic toată ziua, aşa că mă opresc să culeg câteva prune şi mere. Cerul s-a spuzit de stele, iar greierii ţârâie peste tot în jurul nostru. Miroase a bălegar, bălării, colb, copaci şi sâmburi sfărâmaţi. Miroase a vară.
– Ştii care-i părerea mea, mă întrebă Roland. Eu cred că tot ce s-a întâmplat nu a fost decât un experiment, unul destul de bine pus la punct. Totul s-a petrecut doar aici, în sat la noi. Şi mai mult ca sigur că armata este în spatele lui. Altfel cum naiba de n-au fost retraşi de aici militarii? Ori de ce n-au primit ajutoare? Fii atent ce zic eu, îmi spuse el, îndoindu-şi genunchii şi împreunându-şi mâinile. Armata a coordonat până acum androidul şi tot armata l-a trimis şi pe Draken aici, pentru a ne observa comportamentul şi pentru a-i pune pe militari să ne atace. Poate că nu toată armata este implicată, ar fi chiar imposibil să fie aşa, ci doar o parte din ea. Cea care contează de fapt.
Mă priveşte o clipă pentru a vedea cum reacţionez, ştiind de complicatele legături pe care le am cu tatăl Laurei, însă nu mă trădez prin nimic, aşa că vorbeşte mai departe:
– Mă gândesc că nu a intenţionat să ne elimine, ci pur şi simplu să ne vadă reacţiile. Şi nu doar nouă, dar şi militarilor. De asta cred eu că este un experiment, pentru că i-ar fi fost uşor să ne elimine, dar n-a făcut-o. Ne-a închis aici. Prin prisma tuturor probabilităţilor, armata a blocat drumurile ce ajung la noi, spunând că suntem în carantină, sau ceva de genul acesta. În acest mod nu au stârnit cine ştie ce suspiciuni şi au putut să-şi testeze în voie jucăria, iar preţ de o lună de zile planul lor a mers ca uns. Asta până ce-am aflat unde se ascunde androidul ce ne-a învrăjbit. Am trecut de zeci de ori prin crângul acela, dar niciodată nu l-am văzut în copac. Şi ştii de ce? Pentru că-i funcţionau senzorii şi se trezea, de fapt îl trezea pe mişelul ce-l coordona, după care se ascundea. Şi tot pentru că nu-i funcţionau din senzori, nu a observat că-l urmăream. Însă acum mă gândesc că experimentul a luat sfârşit şi că ceva rău urmează să se întâmple. Probabil anihilarea noastră. Şi nu pe cale armată, îi duce prea mult mintea ca să facă asta, nu, neică, nimic violent. Un antrax, acolo, care să explice în primul rând carantina. Pe urmă se şterg pe mâini şi îşi văd de treabă. Aşa că eu zic că ar trebui să ne cărăm de aici. Să încercăm să vorbim cu generalul ăla, să vedem cât ştie.
L-am ascultat întins în iarbă, privind stelele şi gândindu-mă dacă vom ajunge să le atingem vreodată, un vis pe care-l am din copilărie şi de-a cărui concretizare am ajuns să mă îndoiesc. În sferele lor distante şi imuabile par atât de ireale şi fragile totodată.
– Tu ce zici? Mă întrebă Roland, apoi, realizând că nu o să capete niciun răspuns, tăcu.
Poate că nu am niciun drept, dar nu pot să mă abţin să nu mă îndoiesc de el. Dacă Roland este un trădător? Sau poate Halstein este, ori Moise, ori Dună? Oricare dintre ei a avut şansa să mă omoare, însă n-a făcut-o. Tot aşa cum nici Draken n-a făcut-o. Poate că trădătorul urmăreşte altceva, ori poate pur şi simplu nu există niciun trădător şi totul e doar în închipuirea mea. Nici măcar nu ştiu dacă este normal să am astfel de gânduri şi îndoieli, deşi, după evenimentele ce s-au succedat în ultima lună mă simt, întrucâtva, îndreptăţit. Însă, cu toate incertitudinile mele, ştiu că nu am încotro. Trebuie să continui să am încredere în ei, la fel cum am avut şi până acum. Să cred că sunt nu aşa cum sunt de fapt, ci aşa cum mi i-am imaginat eu şi să sper că n-or să decadă de acolo, din gând.

Al. Ioan DespinaAlexandru Ioan Despina s-a născut pe 04 septembrie 1985, în localitatea Ploieşti. Este absolvent al Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii din Bucureşti, cu dublă specializare: geografie şi limba şi literatura engleză. Debutează literar în numărul 35 al revistei Nautilus cu povestea 17 Octombrie, iar următoare sa proză, Închisoarea, publicată în numărul 38 al aceleiaşi reviste primeşte o critică favorabilă în revista Helion (nr. 11, Aprilie 2011), în cadrul unul articol intitulat Poezie neagră şi blesteme. Continuă colaborarea cu Nautilus, iar în luna iulie a anului 2011 publică povestirea Azaroth. În aceeaşi lună este numit admin în cenaclul Lira21, precum şi membru cu atribute extinse pe site-ul literar RoLiteratura.