Mesaj

– Suntem musafiri ai Pământului. Şi uităm acest lucru, îmi spunea el. Ne alipim cu toată puterea sufletului, de lucrurile pământeşti, care sunt trecătoare, ca şi visurile unei nopţi.

Stăteam întins pe pat şi-l priveam curios cum stătea în picioare, privind pe fereastră. Lumina Lunii ce se strecura prin geam îi lumina chipul livid. Ochii lucioşi, adânciţi în orbite priveau fix, iar obrajii i se scofâlceau când trăgea din ţigară, expirând cu poftă, printre dinţii galbeni, fumul argintiu.

Ştiam că visez. Aveam şapte ani când Andrei Tincaru murise, iar acum după douăzeci şi doi de ani, stătea în camera mea sărăcăcioasă şi fuma. Cu siguranţă visam! Îşi trase scaunul cu spătar, de la birou şi ceru permisiunea, din priviri, să se aşeze. Scaunul vechi scârţâi grav, dar nu cedă elegantei ţinute a domnului Andrei. Mai trase o dată din ţigară, cu aceeaşi poftă, apoi scrumă pe jos. Nu mă deranja, nu aveam covor.

– Am ştiut că o să mor! îmi spuse el din nou. Ştiam că mă va lăsa la un moment dat, inima. Deşi am fost u sportiv toată viaţa mea. Ştii doar!

Când s-a întâmplat, stăteam în pat. Mă  jucam cu micuţa mea Adeline, în timp ce nevastă-mea, Maria încă  mai trebăluia prin bucătărie, după ce servisem cina. Ce vrei! Aşa a fost toată viaţa, obsedată de curăţenie. Draga mea Adeline nu împlinise încă doi anişori şi stâlcea grozav toate cuvintele. Îşi culcase capul pe pieptul meu, frecându-se la ochi, de somn, cu degeţelele ei micuţe. Începu-i să-i cânt uşor, s-o adorm.

„– Titicu? Nanii… nani?” îmi spunea ea încetişor, apoi căscând începuse să clipească, cu ochii pe jumătate închişi la auzul cântului meu. Hmm! Culmea! Îi cântam „My Way” al lui Sinatra când, un junghi îngrozitor îşi puse o gheară pe inima mea. O durere sfâşietoare mă cuprinse, însă cred că cel mai tare mă durea că nu era momentul. Ţi-am zis, ştiam într-un fel, că voi murii. Dar nu trebuia acum… nu cu micuţul meu îngeraş în braţe; aş fi vrut măcar să adoarmă înainte. Nu o voiam martoră la sfârşitul meu, însă acea durere începuse să mă sufoce. M-au trecut toate căldurile, sângele îmi urla turbat prin vene şi fiecare gram de aer respirat era un chin. Am reuşit să o strig pe Maria şi să o culc pe Adeline lângă mine care, începu să plângă deranjată. Am mai stigat o dată către Maria şi am auzit câteva farfurii spărgându-se şi paşi repezi ai nevestei, care se opri pentru un moment în uşă, şocată, apoi, recunoscând simptomele, căci şi mama sa murise tot de un infarct, fugii şi telefonă la ambulanţă. Ajunsă din nou în cameră se aşeză pe pat lângă mine şi îmi luă mâna în mâna ei, rugându-mă printre lacrimi şi suspine, să nu o las singură. I-am şters lacrimile şi i-am mângâiat obrazul apoi i-am zis să ia copilul şi să-l adoarmă, curând va venii salvarea şi totul va fi bine.

– Maaaamiii! plângea micul meu îngeraş. Titicuuu!

Mă zvârcoleam îngrozitor în patul meu, în timp ce nevastă-mea culcase copilul în pătuţul ei şi-i dădu un biberon cu lapte. Adormii imediat, iar eu puteam să mor liniştit… dacă se poate spune aşa. Maria îmi căzu în braţe şi ochi ei pe care-i îndrăgeam atâta erau două izvoare nesecate. I-am spus cât de mult o iubeam şi că voi veghea asupra lor. Voi găsi eu o cale. Şfârşită de durere, nu reuşea să scoată nici un cuvânt. I-am zis să aibă grijă de Adeline, de micuţa noastră; şi tot ce mai era de rezolvat, treburi de-ale casei, de care nici n-a vrut să audă,

E mai mult decât evident că ambulanţa nu a ajuns la timp. Însă, cu câteva momente înainte de sfârşit, atunci când toţi cei ce se duc dincolo, afirmă că se simt mai bine, mi s-a părut că văd pe cineva la fereastră, doar stând acolo, privindu-mă. O siluetă întunecată care, parcă aştepta ceva. Acum ştiu că pe mine mă aştepta. Ştiu, pentru că mi-a întins mâna, o ţin minte şi acum, acea mână albă ca marmura, cu degetele ei lungi şi noduroase, foarte rece la atingere. Înainte să plec, am aruncat o ultimă privire către Maria şi micuţa Adeline, care dormea liniştită în pătuţul ei; şi am văzut cum Maria îmbrăţişa un trup gol, fără spirit… trupul meu; cu ochii închişi şî chipul resemnat. Nici măcar nu realizasem că am murit, nu am simţit nimic special. Nu am văzut nici un tunel întunecat cu vreo luminiţă în capăt, nici vorbă de toate prostiilea acelea. Nu mă simţeam cu nimic mai diferit faţă de atunci când eram în viaţă.

Companionul meu mă trase de mână. Trebuia să mergem, fără să ştiu unde, fără să  am vreo urmă de teamă, căci personajul ciudat îmi inspira o oarecare încredere, izvorâtă de cine ştie de unde. Am trecut prin fereastra închisă, ca şi cum ar fi fost o perdea, un voal pe care îl îndepărtezi cu mâna. Ne plimbam prin oraş, pe străzile, pustii la acea oră; nu zburam, nici nu pluteam, ci mergeam pe picioarele mele cum am făcut-o toată viaţa, iar tovarăşul meu de drum, îmbrăcat într-o robă neagră, cu gluga ce-i acoperea pe jumătate chipul, era foarte tăcut, era tatăl  tău, căci de-asta îţi vorbesc acum. Pur şi simplu, mergeam pe străzi până când, ajunşi în faţa tutungeriei de lâgă primărie, totul se schimbă în jur şi mă vedeam din nou copil. Făcând primi paşi, rostind papagaliceşte primele cuvinte, învăţat de mama, apoi cum am crescut şi am învăţat şi cunoscut iubirea, războiul, durerea şi toate cele ce pot fi simţite într-o viaţă de om. Retrăisem totul, până când am ajus din nou în camera mea, unde mi-am dat duhul şi unde era deja ziuă. O mulţime de oameni erau în casa aceea, care mai de care să o sprijine pe Maria. Chiar dacă pe mine m-au plăcut, pe ea au iubit-o toţi.

Stătea pe un scaun şi privea cu ochii umflaţi de plâns şi chipul ei frumos, schimonosit de durere, către coşciugul în care îmi erea aşezat trupul neînsufleţit. Era greu să  crezi că în acea masă de carne moartă a sălăşluit vreodată sufletul meu. Nu mă mai recunoşteam.

De undeva din cealaltă cameră, s-a strecurat micul meu îngeraş, strgând şi arătând cu degeţelul:

– Titicuu? Tatii? Nani, nani? râzând cu glasul ei cristalin şi inocent, ducând apoi degeţelul la guriţa pentru a cere linişte. Mariei i se rupea sufletul; oricine ar fi fost impresionat. Ţi se rupea sufletul, să vezi acel copi drăgălaş în asemenea ipostază, cu paşi săi îndoielnici, mergând către mama sa şi mângâind obrazul umed şi înroşit de plâns, spunând cu aceiaşi inocenţă în glas:

– Mami? Măi-măi! Pup, pup! A tecut?

– Da, îngeraşul meu! Mi-a trecut.

– Titicu? Nani?

– Da, scumpa mea! Tăticul tău face nani…

Nu am cuvinte să-ţi explic, cât de tare mă  durea, deşi se zice că după moarte nu mai simţi nici o durere. Simţeam cum mă dezintegrez, particulă cu particulă,  începând să vibrez. Cum dispar ca un fum şi mă pierd petru totdeauna. Am zărit apoi afară o lumină inexplicabilă  şi am ieşit să văd ce se întâmplă. Era un fel de rază, ce cobora din cer şi din ea izvorau o pace şi o linişte, o euforie, nemaiîntâlnite. O bucurie imensă mă cuprinse, atuci am ştiut că venise momentul ca spiritul meu să treacă  pragul către o nouă existenţă. Tatăl tău îmi explicase câteceva.

Dar nu am plecat… cum îţi spuneam, ne alipim sufleteşte de lucrurile lumeşti. De atunci cutreier Pământul, iar timpul şi spaţiul nu mai înseamnă nimic pentru mine. Pot merge oriunde şi oricând. Am învăţat foarte multe de atunci şi am vegheat asupra fetelor. Mi-e greu să plec! Chiar dacă ştiu că la un moment dat va trebui să o fac. Cred că mai am ceva de făcut…” spuse el, în timp ce o formă de zâmbet, sau rânjet mai degrabă, îi schimonoseşte chipul într-un fel ciudat.

O lumină albă, orbitoare, intră pe fereastră  şi inundă întreaga cameră. Domnul Andrei se întoarce către mine şi-mi spune trăgând un ultim fum din ţigară; şi aruncând-o pe jos, o stinse cu piciorul:

– Ei! Cred că totuşi a sosit timpul! Trebuie să plec…

Se ridică de pe scaun, maşinal şi începu să fie cuprins în acea lumină caldă şi plină de pace, disipându-se devenind una cu ea. Cred că până la urmă n-ar trebui să existe o teamă de moarte, îmi spun.

– Apropos! Tatăl tău, te salută! îi aud vocea.

Imaginea sa se disipă, la fel şi lumina din cameră  cu se disipează noaptea, atunci când vin zorile, lăsând camera goală şi intunecată aşa cum era.

Trezindu-mă din somn, ştiind că a fost un vis, aprind lumina în cameră şi aştept câteva secunde să  îmi revin. Am tresărit când în faţa ferestrei părea că ar fi o siluetă, de fapt era doar fum; fum de ţigară? Dar eu nu fumasem… aveam să aflu în curând, după zgomote şi ţipetele ce veneau din blocul meu, că apartamentul de sub mine luase foc din cauza instalaţiei electrice improvizate. Am dat fuga afară pe hol. Un fum gros şi înecăcios îmi aprinse plămânii şi îmi provoca o stare de leşin. Cu greu am dibuit către liftul vechi şi am apăsat butonul ce se aprinse roşu. Uşile s-au deschis automat şi am intrat înăuntru unde lumina palidă gălbuie începea să dispară o dată ce fumul intra în cabină. Apăs butonul negru, ars de supraîncălzirea circuitelor şi urmăresc cu fumul de la etajul meu prinde a se mişca, condus de un curent, ca şi cum ar avea propris voinţă, căutându-mă. Liftul porneşte cu zgomotele specifice care îţi lasă impresia că urmează să cazi în gol apoi mă strecor afară din scară şi lumina electrică a stâlpior de iluminat din stradă, perdeaua neagră care acoperă cerul şi luminile girofarurilor maşinilor de pompieri mă anunţă că sunt teafăr. Apa din furtunurile pompierilor ţâşneşte spre flăcări încercând să suprime incendiul, ca săbiile cavalerilor ce se luptă cu dragoni. Mulţimea de oameni vociferează îngrijorată, privind spre etajul la care flăcările ce ieşeau pe ferestre se înteţeau. Din mulţime aud o voce care anunţa: „– Uite că mai era cineva în bloc! Ăsta e ultimul!”