Împingea tomberonul prin ceaţa lăptoasă. Verifica atent fiecare coş de gunoi prins de stâlpii metalici. Scotea cu mâna hârtiuţele lipite de pereţii acestora. Misiunea lui era ca totul să ramână curat-lună! Salopeta i se umezise în spate, iar Dorinel oftă, gândindu-se că iar va trebui s-o usuce la ieşirea din tură. Ceilalţi colegi lăsau salopetele la sediul firmei de salubrizare şi le purtau aşa cu mâneci şi gulere soioase, până când şefii le atrăgeau atenţia. Dorinel venea şi pleca îmbrăcat în salopetă, era uniforma lui de soldat al curăţeniei, o şi călca, atent să nu topească, cu fierul de călcat, fâşiile reflectorizante. De dimineaţă, de exemplu, se trezise de la 3. Se bărbierise şi pieptănase meticulos. Era zi mare, ziua de salariu. Ziua în care achita chiria la căminul de nefamilişti, cumpăra pâinea şi pateul pentru luna ce urma şi apoi…

          Zâmbea, oprind mecanic în dreptul fiecărui coş de plastic. Se vedea în seara ce avea să vină, alegând cadourile pentru copii. Venea Moş Niculae şi plănuia să le facă o mare bucurie. De fapt, mai avea nişte cutii de pate de luna trecută, putea adăuga la fondul pentru copii câţiva bănuţi în plus. Mai avea banii de ghete pe care amânase să le cumpere, spunându-şi că bocancii de la firmă erau destul de buni. Dacă avea noroc, putea trece iarna cu ei. Se îmbrăcase din timp şi se învârtise prin casă până la 4 jumate. Erau două fetiţe: pentru ele, păpuşi. Cinci băieţei: de bună seamă, maşinuţe sau roboţi. Şi adolescenţii… cu ei era mai uşor. Doamna de la librărie îi păstra cărţi cu preţ redus şi, de câte ori îi ascultase sfatul, de tot atâtea ori privirile acestora scăpăraseră.

          Raze de soare zgârcit începuseră să pătrundă printre norii gri. Ceaţa se ridica peste parcul pustiu. Visa ca, într-o zi, să se plimbe pe acolo de mână cu o fată, să stea pe una din băncile acelea şi să facă planuri împreună. „Cine crezi că te ia pe tine, măi Dorinele? Şi sărac şi gunoier…” Colegii se amuzaseră pe seama numelui. Aşa era trecut în acte: Dorinel. Poate mama lui îl iubise atât de mult atunci încât alesese un nume de alint. Poate nu încetase să-l mai iubească doar trecuse printr-o mare greutate şi îl lăsase în grija bunicii. Bunica se dusese, el nu-şi mai amintea mare lucru din perioada dinainte de orfelinat, dar nu încetase a se gândi la mama şi dragostea ei. Poate într-o zi…

          Roata tomberonului se împiedică şi bărbatul se trezi cu fruntea în capacul deschis. Îl apăsă înapoi, certându-se în minte pentru neatenţie. Rămase încremenit. Roata se opintise într-un pantof de damă roşu, cu toc, aproape nou. Întoarse capul cu teamă şi-i zări perechea în piciorul unei fete întinse pe aleea de beton. Balta de sânge de sub cap îl opri să se apropie mai mult. Ochii sticloşi fixau crengile pline de promoroacă ale copacilor. Dorinel tremura de spaimă ca în prima noapte la orfelinat. Atunci, se temea pentru el. Acum se simţea prins într-un vârtej de gânduri, de impulsuri şi nelămuriri. Era moartă, desigur. Dorinel ştia masca morţii, o mai văzuse. Trebuia să anunţe pe cineva, dar pe cine? Dacă ar fi plecat, pur şi simplu, făcându-se că n-a văzut nimic? Să fie descoperită de altcineva, să lase altuia povara. Dacă aveau să-l acuze pe el? Era singur, era sărac, se simţea intimidat de orice om în altă uniformă decât a lui…

          Îndurându-se cu greu, lăsă tomberonul acolo şi începu să alerge spre ghereta paznicului, privind mereu în urmă. Când aleea coti în unghi drept la stânga şi pierdu din raza vizuală obiectul muncii, inima începu să-i bată atât de tare încât simţea în gât şi tâmple presiunea sângelui pompat de frică.

          Bătu cu pumnii în geamul cabinei metalice. Aşteptă ca paznicul adormit să deschidă uşa şi strigă, cu ochi măriţi de groază:

          ― O femeie moartă! E o femeie moartă pe alee!

          Celălalt se dezmetici cu greu, îşi frecă ochii cu pumnii, nerealizând ce tocmai auzise. Se căută buimac prin buzunare după staţie şi, în cele din urmă, îşi contactă şefii. Primi nişte ordine de la aceştia şi mai puse câteva întrebări, pentru localizare. Apoi adăugă:

          ― Stai aici până vin colegii de la firmă. Sună ei la 112. Mergem împreună să ne arăţi aleea.

          Închise uşa, lăsându-l pe Dorinel în dimineaţa cu iz de moarte şi ceaţă. O deschise şi-i şopti strepezit:

          ― Să nu dea naiba să ne păcăleşti, că nu mai intri neam în parcu’ ăsta! Dacă vin ăia de la 112 pentru vreo beţivă care-ntre timp s-a ridicat şi şi-a luat tălpăşiţa… ai belit-o!

          Nu mai avu timp să răspundă, pentru că uşa i se trântise în nas. Nu, cu siguranţă nu păcălise pe nimeni, fata aia era moartă. Moartă ca toţi morţii. Lăsase acolo tomberonul. Trebuia să-l ia, neapărat, înapoi. Altfel, trebuia plătit. Şi banii lui erau număraţi: erau pentru copii. Începu să plângă încet, ruşinat, gândindu-se ce s-ar fi putut întâmpla dacă i-ar fi cerut bani pentru tomberon, dacă nu s-ar fi dus cu nimic la copiii care îl aşteptau, cum l-ar fi privit ei de-atunci încolo. Se certa că nu fusese mai laş, nu trecuse nepăsător mai departe, continuându-şi drumul şi viaţa de om cinstit şi sărac. Nu, oamenii cinstiţi nu fac asta. Oamenilor cinstiţi le pasă, orice-ar fi. Chiar dacă… chiar dacă… nu mai apuca să cumpere ceva pentru copiii de la orfelinat… ştia el că Dumnezeu avea să-l sfătuiască, avea să-l scoată din încurcătură. Lacrimile i se scurgeau îngheţate pe obraji, până pe gulerul răsfrânt al puloverului de lână purtat pe sub salopetă.

          Sirenele l-au trezit la realitate. Ele şi strigătul paznicului:

          ― Hai, băiete, c-a venit poliţia!

          Câţiva bărbaţi de la firma de pază însoţeau poliţiştii şi medicul de pe ambulanţă. Merse înaintea tuturor până când revăzu scena de care fugise cu câteva minute în urmă. I se spuse să stea pe loc şi încremeni. Văzu medicul luând pulsul fetei şi clătinând din cap: nu. Văzu poliţiştii făcând poze şi împrejmuind perimetrul. Corpul urcat pe targă şi acoperit cu pătură trecu pe lângă el. Mâna stângă alunecă de sub pătură; Dorinel zări degetele învineţite cu unghii roşii. Roşu era şi inelul de aţă subţire de pe degetul mic.

          Undeva, într-o magherniţă dintr-un fund de oraş, o bătrână împletea astfel de legături. Aşa le zicea, legături. Veneau fete tinere sau femei trecute, veneau singure sau împreună cu barbaţi. Uneori legăturile bunicii se aşezau cuminţi lângă verighete, alteori ţineau locul acestora. Lăsau în urmă monede din care femeia cumpăra de mâncare. Când erau mai multe, Dorinel primea caramele sau cocoşei roşii de zahăr, pe băţ.

          Bunica ţinea mosorul acela roşu de borangic într-un sertar încuiat al scrinului cu icoană. Era cel mai aprins roşu pe care-l văzuseră ochii lui de copil. Cu douăzeci de ani în urmă, după moartea bunicii, plânsese câteva ore, rugându-se răguşit să fie lăsat să se întoarcă o dată, o singură dată, în casa bunicii. Ar fi vrut să ia ceva să-i amintească de ea şi de bucuria caramelelor. Plângea înfundat gândindu-se la borangicul roşu, la femeia frumoasă cu inel de aţă, la viaţa lui prin care firul roşu se încăpătâna să treacă. Se trezi şoptind „Are legătură… are legătură…” petrecând cu privirea targa împinsă de ambulanţier.

          ― Cine zici că l-a găsit?

          Paznicul făcu un pas în spate, lăsându-l singur în faţa celor doi poliţişti:

          ― Ăsta!

          Răspundea mecanic aceloraşi întrebări: de unde venea, cum a găsit-o, ce a făcut după aceea, cât de repede a ajuns la ghereta paznicului, dacă o cunoaşte pe tânără… apoi iar, ce oră era, urmase sau nu traseul zilelor trecute, o cunoştea pe tânără… Glasul începu să-i tremure când unul din poliţişti a început să împingă tomberonul spre ieşirea din parc şi scânci: „Ăla e al meu… e al meu… de la firmă… trebuie să-l duc înapoi…”

          Un agent tânăr îl prinse de deasupra cotului şi îl împinse spre ieşire.

          ― Îl iei înapoi după ce-l examinează oamenii noştri. Tu vii cu noi pentru declaraţii scrise.

          ― Dar… dar nu! Eu trebuie să-l predau la schimb, mai am două străzi în afară de parc şi şefii mei… şefii mei îmi taie ziua… şi banii… am nevoie, am nevoie… vă rog.

          ― Uite ce e: imediat ce ajungem la sediu şefii tăi vor fi anunţaţi. Nu-ţi taie nimeni ziua. Mergem, scriem o declaraţie şi eşti liber. Asta e procedura.

          ― Şi… şi tomberonul?

          Un glas răstit, de poliţist enervat că fusese trezit cu noaptea în cap, strigă spre tânărul agent care nu-şi desprinsese mâna de pe braţul lui:

          ― Fă-l p-ăla să tacă că-l ia mama dracului cu tomberon cu tot! Stamate, dacă mai scoate un „pâs” până la secţie, vii cu el pe jos!

          Degetele agentului îl strânseră uşor şi Dorinel auzi soptit:

          ― Stai calm că se rezolvă!

          Îşi înăbuşi cuvintele în plânsul domol şi începu să tremure de frig, de frica gândului că putea rămâne fără serviciu. Fata aia… fata aia… Era mai frumoasă decât orice fată cu care s-ar fi putut plimba prin parc, dar fusese fiica cuiva, iubita cuiva… Dumnezeu putea să-l pedepsească dac-ar fi lăsat-o acolo.

 

          ***

 

          În biroul inspectorului Dancu se strânseseră agenţii chemaţi la faţa locului împreună cu cei de la birou. În aşteptarea inspectorului-şef Grigorescu, începuseră să schimbe impresii despre noul caz. Uşa se dădu de perete şi Grigorescu intră furtunos, aruncând pe masa lui Dancu o foaie tipărită.

          ― Să-mi zică mie cineva dacă nu-i de dosarele X! Ori îl scoatem pe legist la pensie pe caz de boală, că s-a ţicnit! Ia citeşte, Dancule, ce scrie acolo!

          Dancu se execută, trecu peste nume, vârstă, kilograme, descriere răni şi citi direct cauza morţii: „cădere de la mare înălţime”. Îşi privi şeful, se aplecă din nou asupra foii, miji ochii şi citi pe litere „că-de-re de la ma-re î-năl-ţi-me…” Apoi izbucni, ca lovit de o revelaţie:

          ― A murit altundeva şi a fost transportată acolo! E simplu!

          ― Şi tu, împreună cu oamenii tăi, vă duceţi la balamuc, după legist! Raportul vostru, cu poze cu tot, a fost clar: nu existau urme de târâre, nu se vedeau prin noroi decât urmele de roţi… A căzut dintr-un avion? Dintr-un elicopter? Nu i s-a deschis o paraşută invizibilă? Sau vrei să zici c-a adus-o ăla şi-a plantat-o acolo? Te-ai uitat la faţa lui? Nu zic că n-am fost surprins la viaţa mea, dar… Să fim seriosi!

          ― Tomberonul e „curat”, şefu’, permiteţi să raportez! L-au întors pe toate părţile, nici o picătură de sânge! L-au golit, nimic: fibre, fire de păr, nimic… Nu cred că e implicat gunoierul.

          Grigorescu se întoarse spre tânărul care vorbise.

          ― Ia uite peste cine dau! Stamate, când te trezeşti faţă-n faţă cu aşa ceva, nu-ţi pare rău c-ai terminat facultatea? Nu mai bine stăteai acolo sus, la mine, să-mi faci cafeluţa, să-mi printezi mailurile?

          ― Permiteţi să raportez… nu!

          ― Bine, mă, să te văd atunci cum o scoţi la capăt! Dancule, trage pe Stamate cât poţi, că ştii că-l duce capul. Tânăr e, deştept ne-a dovedit că poa’ să fie… deci … tot înainte!

          ― Şefu’, eu vreau să vă întreb ce să fac cu gunoierul.

          ― Ia-l acasă, să-ţi măture prin curte, ce vrei să faci? Dacă a dat declaraţii, l-aţi amprentat, i-aţi luat datele, l-aţi speriat niţelus, dă-i drumu’!

          ― Mulţumesc!

          Stamate porni spre uşă când Dancu răspunse la telefon. Auzi din spate: „Stai!” Se opri, adăugând o pereche de ochi celor care deja aşteptau încheierea convorbirii pentru care Dancu se trântise pe scaun. Aşeză receptorul în furcă şi spuse răguşit, privind în gol:

          ― Încă unul, într-o curte interioară la nişte blocuri turn. Propun aceeaşi echipă de investigaţii. Domnu’ inspector-şef?

          Grigorescu încuviinţă din cap:

          ― Absolut! Detalii, ceva?

          ― Nu prea… tânăr, pe jumătate dezbrăcat, decedat. L-a găsit un medic care-şi plimba căinele. A încercat să-i acorde un prim ajutor, ceva… da’ cică-i terci! Tot el a sunat la 112 şi a dat detalii.

          ― Ok, hai, pe cai! Ce mai aşteptaţi?

          Agenţii ieşiră în fugă din biroul şefului de la Investigaţii. Dorinel se ridicase în picioare, plin de speranţă. Agentul care-l adusese îl privi pe fugă şi-i aruncă:

          ― Să nu pleci de-aici! Se-mpute treaba!

          Îl urmărise dezamăgit. Îşi freca măinile nervos şi uitase că avea nevoie la toaletă. Asta fusese cu vreo două ore în urmă, după ce semnase declaraţia. Îl scoseseră pe hol şi îi spuseseră să nu plece de-acolo. Tresărise la fiecare deschidere de uşă, la fiecare telefon care sunase în vreuna din încăperi. Încercă să-l prindă pe agentul care-l adusese, pe Stamate, să ceară voie la toaletă. Să-l întrebe dacă poate să plece. Acesta fugise împreună cu colegii lui. Din biroul din care plecaseră, auzise:

          ― Dancule, începe zodia Paraşutiştilor! Cred că iar o să dormim p-aici! Nu-mi miroase-a bine!

          Dorinel vorbise la telefon cu şeful lui care îl asigurase că aveau să-i fie pontate toate cele 8 ore. A doua zi dimineaţă trebuia să fie pe traseul obişnuit. Da, dar tomberonul… ziceau agenţii ăia că îl examinaseră şi n-avea nimic, dar… unde era? El nu putea să plece fără tomberon. Aveau să i-l impute, cu siguranţă. Şi banii erau număraţi, destinaţia lor stabilită cu precizie. Aruncă o privire spre ceasul de pe perete: 12:20. Începu să se roage. Se ruga de plecare, se ruga să găsească bani în bancomatul de lângă cămin, pentru că uneori, când se ducea prea târziu, primea mesaje cu scuze din partea băncii. Şi trebuia să meargă vreo 2 kilometri până la următorul bancomat. Şi, dacă avea să se întâmple la fel, ajungea târziu la magazine şi nu mai găsea jucăriile, poate nici cărţile… Toţi părinţii făceau cumpăraturi de Moş Niculae. Toţi părinţii… El avusese o mamă pentru câţiva ani şi o bunică pentru alţi vreo doi. Nu primise cadouri. Tocmai de aceea se ducea încărcat de mâncare şi jucării la copii. Pentru că ei n-aveau părinţi, pentru că lor nu le punea nimeni daruri în ghetuţe. Ghete… Îşi privi bocancii. Se dezlipiseră puţin pe lateral, dar în weekend programase să-i ducă la nea Nelu, de la parterul blocului din faţă. Îi făcea curat prin atelier, mătura aleea şi nea Nelu îi repara gratis încălţările. Încălţări… fata aia avusese pantofi roşii. Parcă avea o rochie neagră şi o hăinuţă în carouri, roşu cu negru. Era blondă. Sau şatenă? Nu se pricepea el prea bine la părul femeilor. Era tânără, fusese frumoasă. Geanta care căzuse alături era din aceea mare, cu catarame metalice, desigur scumpă. Cum murise? Nu era treaba lui, dar nu-i părea lucru curat. Şi… avea legătură. Se gândise mult dacă să spună sau nu poliţiştilor de inelul de borangic roşu de pe degetul femeii, însă renunţase. Puteau să creadă despre el că e nebun, să-i pună alte şi alte întrebari, şi… 13:05… „Ajută-mă, Doamne, să trec şi peste asta… Copiii… Ce mă fac?” Vezica îi apăsa pe intestine, se miscă pe băncuţa îngustă de lemn şi începu să plângă iar. Când se deschise uşa pe care ieşiseră agenţii mai devreme, strânse picioarele şi încercă să nu privească bărbatul masiv care intrase furtunos cu hârtia aia fluturată ca un steag de război. Îl simţi oprindu-se în dreptul lui şi ridică privirea.

          ― Cum zici că te cheamă?

          ― Dorinel, Pascu Dorinel.

          ― Dorinel ţi-o spune ţie acasă, da’ în acte cum eşti?

          ― Aşa sunt, domnu’… domnu’…

          Nu cunoştea gradele, aşa că lăsă propoziţia în aer.

          ― De ce plângi, mă? Ai răbdare să vină băieţii ăia de pe teren şi, dacă n-ai nicio treabă… pleci!

          ― N-am, n-am, cum să am treabă cu aşa ceva?

          Îşi ascunse faţa în pumni şi hohoti înfundat.

          ― N-am făcut nimic şi sunt aici de-azi dimineaţă, şi…

          ― Silvia! Ia-l pe băiatu’ ăsta şi du-l la bufet. Ia-i o cafea, un sandviş şi să le treacă pe numele meu. După aia, îl aduci înapoi aici, că mă-mpuşcă Stamate dacă nu-l găseşte!

          Îl lăsă să se îndepărteze şi spuse încetişor femeii care se ridicase de la birou că nu bea cafea, nici foame nu prea i-ar fi, însă… Ruşinat, ceru îndrumări spre toaletă. Femeia îl duse spre uşa din capătul culoarului, îl aşteptă, apoi merse singură la bufet şi se întoarse cu sandvişul şi cafeaua. Într-un fel, îi era simpatic omuleţul în uniformă verde ce aşteptase cuminte pe băncuţă ore în şir.

 

          ***

          Începură să împingă toţi curioşii care se strânseseră în jurul trupului zdrobit pe asfalt. Avuseseră destulă minte încât să nu se apropie prea mult. Poate le impusese asta atitudinea câinelui imens ţinut în lesă de bărbatul care găsise cadavrul. Mârâia ameninţător pe oricine încerca să facă un pas. Stăpânul lui încremenise cu telefonul în mână, cu spatele la mormanul de fragmente de oase însângerate. Stamate icni. Nu mai văzuse niciodată un om căzut de la mare înălţime. Parcă aşa spusese şeful lui despre fata din parc. Ce-ar fi spus legistul de data asta? De la foarte mare înălţime? De la periculos de mare înălţime? Colegii lui împrejmuiseră perimetrul, încercau să fotografieze cadavrul şi împrejurimile, înainte ca cei de la Medicina Legală să adune rămăşiţele în sacul negru. Bărbat, evident. Purta blugi cu lanţuri prinse de buzunare şi bocanci grei cu vârf de metal. Bustul şi braţele erau pline de tatuaje. Printre fragmentele de oase însângerate ale craniului zări părul lung, şaten, prins în coadă. Începu să întrebe oamenii din jur şi află că se numea Robert Ifrim şi închiriase o garsonieră la etajul 9 al blocului alăturat. O bătrână i se plânse că nu putea dormi uneori din cauza petrecerilor din garsoniera bărbatului. Soţul ei îi ţinu isonul, adăugând că rareori îl vedeau în timpul zilei, probabil dormea. Păcat de fata care venea pe la el, părea cuminte, era şi frumoasă. Bătrâna îi dădu un ghiont şi bărbatul tăcu, ruşinat. Îi întrebă cum arăta fata şi dacă îi ştiau numele. Poate n-avea nicio importanţă, doar că asta-i venise în minte. Nu-i ştiau numele, dar era tânără, frumoasă şi elegantă. Soţul bătrânei mai primi un ghiont. Stamate zâmbi. Legiştii legau sacul negru. Înainte de a termina, văzu mâna stângă. Pe unul din degete, un inel de aţă roşie. Avea vreo legătură cu… ? Tânăra din parc era şi frumoasă şi elegantă. Legătură? Auzise undeva cuvântul, de curând, poate chiar în acea dimineaţă. Legătură… Da, înainte de a vorbi cu el, gunoierul repeta: „Are legătură… Are legătură…” Îşi promise să-l ia la întrebări imediat ce ajungea la secţie.

          Continuară ancheta în garsoniera lui Robert. Goală. Dezordine. Sticle goale de băuturi tari şi scrumiere pline-ochi de scrum şi mucuri de ţigări. Nişte punguţe înnodate, pline cu praf alb. Adunară probele care păreau relevante la momentul acela şi sigilară uşa. Trebuiau căutaţi prietenii lui Robert, ancheta urma să stabilească dacă era singur sau nu, dacă fusese sinucidere sau crimă. Dacă fusese împins. Stamate oftă. Greul începea.

 

          ***

 

          Urmărea minutarul mişcându-se tacticos. 14:15. Stamate şi colegii lui se întorseseră şi biroul de alături se umpluse de poliţişti. Bărbatul masiv intrase agitat, cu altă hârtie fluturată. Trântise uşa atât de tare încât o bucăţică de tencuială căzu pe lângă tocul alb de plastic. Dorinel încercă să-şi alunge celelalte temeri şi se gândi la cum ar fi reparat tencuiala căzută: cu puţin ipsos sau glet. Apoi, un strat sau două de vopsea lavabilă şi totul părea nou. Aşa reparase dormitorul celor mici de la orfelinat. Desenaseră pe pereţi şi fuseseră ameninţaţi că ar putea dormi în magazie. Ei îi spuseseră lui Dorinel, el cumpărase materialele şi zugrăvise dormitorul. Ca să răscumpere greşeala copiilor, îşi făcuse de lucru şi prin biroul directoarei.  14:55. Din birou se auzeau glasuri ridicate. De bună seamă, se mai întâmplase ceva. Părea extrem de grav.

 

          ***

 

          ― Să auzim ceva anchetă preliminară! Aţi găsit vreun prieten al „paraşutistului”?

          ― Am găsit doar doi, ne-au dat adresele şi numerele de telefon ale altor trei, dar n-am putut da de ei. S-ar părea că Robert era singur înainte de… Cu o seară înainte se certase cu iubita lui şi când băieţii l-au sunat să aranjeze întâlnirea de seară, i-a refuzat, le-a spus că vrea să fie singur.

          ― Şi? Ei l-au crezut? N-au dat buzna, cum fac prietenii când vor să te vindece de câte-o pi..ă?

          ― N-au dat, au încercat dar a început să-i ameninţe la telefon, probabil îi avea la mână cu ceva şi n-au insistat…

          ― Cu ce?

          ― Cine ştie? Poate cu prafurile. I-am chemat mâine pentru o anchetă în paralel. Sunt droguri. Interzise. Poate astfel dăm de vreo reţea, ceva.

          ― Avem analiza lor?

          ― Avem doar verbal, deocamdată. Mâine primim certificatul de la laborator.

          ― Apropo de laborator! V-am citit rapoartele legistului pentru ambele cazuri şi v-aţi uitat la mine ca viţeii. Nu v-a surprins nimic?

          Inspector-şef Grigorescu se uită roată prin încăpere. Umeri ridicaţi, şoapte. Inspector Dancu dădu răspunsul aşteptat:

          ― Ora estimată a decesului: între 6:00 şi 6:45 în ambele cazuri.

          ― Şi? Nu v-a sunat niciun clopoţel? Cum mama dracului mor doi oameni din aceleaşi cauze, în acelaşi oraş, în acelaşi interval orar? În cazul lui, e evident ce s-a-ntâmplat, mai avem să lămurim misterul fetei din parc. Apropo, se numea Iasmina. Iasmina Lăcătuş. Vreţi să vă mai spun ceva? Am primit un telefon de la Morgă. Mama fetei. Ştiţi ce mi-a spus? Că ieri s-au certat din cauza prietenului ei. Avea un anturaj nepotrivit şi îi ceruse să se despartă de el. Cum îl chema pe prieten? Robert, mama nu-i ştia şi numele de familie. O mai las câteva zile şi iau o declaraţie şi de la mamă. Concluzia mea e una singură: paraşutiştii ăştia doi au o legătură.

          Stamate se ghemui pe scaun, spunându-şi să nu uite să discute cu gunoierul despre vorbele de dimineată. Puteau duce undeva. Era hotărât să facă o mini-anchetă de unul singur. Când Grigorescu termină, întrebă timid:

          ― Domnu’ inspector-şef! Gunoierul… poate să plece?

          ― Poate, după ce ne spune dacă-l cunoaşte şi pe celălalt. Aţi adus vreo poză cu el? Întreg, vreau să spun.

          ― Avem poze, avem şi buletinul lui, i l-am găsit în casă.

          ― Bine, arată-i, întreabă-l şi dă-i drumul!

 

          ***

 

          16:20. Stamate ieşi din birou şi se aseză lângă el. Îi întinse o fotografie cu un tânăr şaten, drăguţ dar foarte încruntat. Nu-l cunoştea. Sigur? Foarte sigur. Nu-l văzuse niciodată. Agentul intră iar în birou şi ieşi după câteva secunde.

          ― Hai să mergem!

          Dorinel se ridică încântat.

          ― Pot să plec?

          ― Da, hai că te duc eu, spune-mi pe unde stai!

          ― A… nu pot… adică vă spun, dar eu trebuie să-mi iau tomberonul…

          ― Dar-ar în el să dea! O să te plimbi cu tomberonul prin oraş?

          ― Păi… n-am ce face, mâine dimineaţă am nevoie de el.

          ― Bine, hai să vedem pe unde e. Ai grijă, băieţii ăstia l-au şi spălat, l-au curătat…

          ― Şi eu îl spăl! Şi nu se atinge nimeni de el!

          Ieşiră din clădire, o ocoliră şi ajunseră la nişte garaje. În uşa unuia îl aştepta tomberonul de plastic. Dorinel zâmbi uşurat. Drumul până la firmă îi lua o jumătate de oră, apoi era liber să plece la cumpăraturi. Se părea că avea suficient timp. Stamate se opri brusc şi se întoarse spre el:

          ― Dimineaţă, înainte de a-ţi lua declaraţia, mormăiai ceva de o legătură. Ce-ai vrut să spui cu asta? Cine sau ce avea legătură? Şi cu ce?

          Tânărul lăsă capul în jos. Spera să nu fi fost auzit, spera să nu vorbească despre părerile lui.

          ― Cu nimic… nu ştiu ce spuneam… îmi era frică, fata aia…

          ― Uite ce e, suntem singuri, ce-mi spui tu mie rămâne între noi, declaraţiile oficiale se iau la secţie, nu la garajul poliţiei.

          Dorinel începu să tremure şi să se bâlbâie. Îl frigeau colţurile ochilor de lacrimile ce se voiau plânse.

          ― Era o prostie.

          ― Ok, îmi spui şi mie prostia, mă laşi să decid dacă e sau nu şi… mai vedem…

          ― Pe degetul fetei am văzut un ineluş de aţă roşie. Eu… eu… înainte de a mă duce la orfelinat… adică înainte de a sta cu bunica, am avut o mamă. Care a plecat şi m-a lăsat cu bătrâna. Nu era o femeie rea, mergea la biserică, mai muncea la oamenii cu bani de pe stradă, dar… era săracă. Şi câteodată, să mai facă un ban, făcea „legături”. Aşa le zicea ea la ineluşele alea de aţă. Ţinea borangicul încuiat într-un scrin şi mă dădea afară din casă când veneau oamenii ăia. Fete, femei sau femei cu bărbaţi. Eu mă învăţasem să mă urc pe o grămadă de lemne şi să trag cu ochiul pe geam. Rupea patru aţişoare, le ardea capetele la o lumânare mare, albă, şi spunea nişte vorbe în timp ce le împletea. Făcea aşa, un fel de inel pe degetul lor.

          Stamate mărise ochii. Părea interesant. Evident, nu atât de interesant să împărtăşească şi colegilor. Cel puţin nu la acel moment.

          ― Aşa, şi? Ce vorbe?

          ― Nu mai ştiu… nu, chiar nu mai ştiu… dar cred că lega într-un fel oamenii ăia, unul de altul, aşa… poate era doar o prostie de-a babei, să mai scoată un ban, nu ştiu…

          Îşi amintea nişte frânturi de propozitii dar nu avea de gând să le spună. Pentru nimic în lume. Agentul îl întrebase, el răspunsese. Gata. Nu-şi dorea decât să plece.

          ― Bine, ia-ţi măgăoaia şi du-te! Dacă mai avem nevoie de tine, te chemăm!

          ― Mulţumesc frumos! Vă mulţumesc!

          Stamate îl urmări alergând spre recipientul verde de plastic, studiindu-l pe toate părţile, apoi împingându-l spre poartă. „Îşi aminteşte, dar nu vrea să spună. După o zi întreagă petrecută pe banca de lemn cine-ar vrea să mai stea la palavre cu un poliţai? Trebuie neapărat să văd aţele alea, mă duc la morgă. Dorinele, dacă-s patru şi împletite, te mai caut.”

          „… ca umbra, şi leagă-l pe… adu-l lângă ea… nici vântul să nu bată… nici ploaia să răzbată… de-acum şi până la sfârşitul zilelor… ce-am legat… ce-am adunat… vieţile-mpletite ca aţele răsucite… greu de dezlegat… “

 

          ***

 

          ― Bună dimineaţa! Pot să vă deranjez câteva minute?

          În ultima jumătate de oră, agent Stamate se întorsese de cel puţin zece ori de la uşa fostului său şef, inspector Grigorescu. Când credea că avea să fie ascultat şi înţeles, când era convins că ar fi zburat cu un mare şut în fund…

          Grigorescu îl privi pe deasupra ochelarilor şi mişcă uşor capul spre stânga. Era o invitaţie. Tânărul se aşeză pe scaun. Îi transpiraseră palmele, le ştersese de pantaloni şi împreună degetele peste genunchii tremurânzi. Îl văzu pe celălalt punând deoparte hârtia pe care citise şi se gândi că nu era prea târziu s-o ia la goană, cerându-şi scuze.

          ― Deci? Cu ce vă pot fi de folos, stimate agent Stamate Aurelian?

          Ironia şefului nu-l ajuta deloc, nici numele întreg rostit protocolar de acesta. Înghiţi în sec. I se uscase gâtul. Era, dintr-o dată, foarte cald.

          ― Ţi-a fost dor de mine! Gata, m-ai văzut, nu te mai reţin… Hai, că peste zece minute merg la tribunal. Sunt chemat ca martor în procesul cu fata aia din parc. Dacă ai ceva de zis, acum e momentul!

          Stamate trecu peste nodul din gât, şiroaiele de transpiraţie din spate şi genunchii de piftie. Cuvintele zvâcniră.

          ― Despre asta e vorba! Adică şi despre asta! Se întâmplă ceva şi trebuie să spun! Cineva trebuie să mă creadă!

          ― Spune, atunci!

          ― Fata aia, Iasmina, era iubita drogatului care s-a aruncat din blocul turn. Au murit aproape în acelaşi timp, din aceleaşi cauze, numai că la el erau explicabile, la ea… nu!

          ― Tocmai asta spuneam şi eu: mama ei a dat medicina legală în judecată pentru cauza decesului din certificat şi pe noi că n-am găsit criminalul fetei, deşi i-am demonstrat că nu există. N-a fost de acord cu nicio altă propunere a legistului. N-a fost de acord cu contraexpertiza comandată la Viena. O ţine una şi bună! O să-mi iau câmpii! Şi tu vii acum să-mi presari sare pe rană. Ştim de-atunci că ăia doi aveau o legătură. Adică, la naiba, şi morţile lor aveau o legătură.

          Stamate ţâşni de pe scaun îmbujorat şi cu ochii măriţi.

          ― Despre asta e vorba! Despre legătură!

          ― Stamate, te-ai tâmpit! Asta am stabilit de-atunci!

          ― Nu, e vorba despre altceva! Amândoi aveau pe deget câte un inel de aţă roşie, vă amintiţi?

          ― Aşa, şi?

          ― Cineva a observat asta la fată şi mi-a vorbit despre ce ar putea însemna, fără să ştie de moartea băiatului.

          ― Despre ce vorbim noi aici?

          ― Despre vrăjitorie, domnule Grigorescu! Magie neagră!

          Gata, o spusese. Rămase înfipt în călcâie, cu pumnii strânşi de i se albiseră încheieturile.

          ― Hai lasă-mă! De-aia cu găini negre? Cu ouă din care ies dracii ca fumul negru?

          ― Mi-a spus cineva ce înseamnă aţele alea. Leagă doi oameni, pe viaţă. Cred că tot ele fac să şi moară în acelaşi timp şi în aceleaşi condiţii. Băiatul ăla, Robert, s-a aruncat de la etaj. Iubita lui a murit subit, pe stradă, prezentând aceleaşi semne. E mult mai serios decât un descântec oarecare.

          Grigorescu deschise gura şi o închise imediat. Îşi muşcă buzele, privind pe fereastră.

          ― Şi cine a fost persoana aia care te-a destupat? Mama Omida? Vreo nepoată de-a ei?

          ― … nu pot să spun! Altceva mă roade!

          ― Deci… cu magia nu prea m-ai convins, ia să vedem ce crezi tu că m-ar da pe spate!

          ― Dimineaţă am fost chemaţi la spital. Ambulanţa a ajuns înaintea noastră într-o staţie de autobuz unde o femeie s-a prăbuşit din picioare şi pieptul i s-a umplut brusc de sânge. Nişte eleve de liceu au dat telefoane, au încercat să oprească hemoragia, însă… din păcate… la spital s-a constatat decesul. Prin înjunghiere multiplă.

          ― Aşa, şi?

          ― Fetele alea au stat zece minute în aceeaşi staţie cu femeia, au văzut-o dintr-o dată prăbuşindu-se, cea care încerca s-o ajute vedea sângele şiroind din alte şi alte răni. Fata aia e sedată, familia ei face presiuni asupra medicilor…

          ― Pe scurt, unde vrei s-ajungi?

          ― Femeia de azi-dimineață avea o ață roșie pe inelar, lângă verighetă. Asta înseamnă că vom afla de soțul ei, înjunghiat. Și el va avea aceeași ață roșie, pe același deget! Asta vreau să spun! Sunt legați!

          ― Ieși afară!

          Stamate ajunsese la ușă. Mobilul inspectorului-șef Grigorescu bipăi scurt și acesta strigă:

          ― Oprește-te! Vii cu mine, acum!

          Ieșiră împreună din birou. Grigorescu îl împingea pe celălalt pe scări, mormăind furios:

          ― Să fiu al naibii, băiete, dacă n-o să-mi faci tu mie cafeaua pân’ la pensie! Pensia ta! Asta, bineînțeles, dacă n-ai dreptate!

          Ajunși la etajul inferior, la Investigații, Grigorescu îl împinse pe tânăr pe un scaun și îl întrebă:

          ― Cum o chema pe femeia de dimineață?

          ― Domnica. Domnica Petraru.

          ― Așteaptă-mă aici!

          Stamate se lăsă pe spate, rezemat de spătarul scaunului. Colegii de la Investigații îl priveau curioși. Nu-l interesa, atâta timp cât spusese ce avea de spus. Și era convins că avea dreptate. Voia să ia ancheta pe cont propriu, să arate că nu se înșelase. Simți o mână pe umăr, scuturându-l:

          ― Acum du-te la Dancu și vezi cum o scalzi. Un bărbat înjunghiat a fost găsit în spatele unei dughene de la marginea orașului. Poți să-mi spui numele lui de familie?

          ― Petraru?

          ― Exact! Cazul e al tău, vezi cum îi dai de cap, te-am băgat pe țeavă la noul tău șef. Nu mă interesează cum, ce vrăjitoare implici, vino la mine mai întâi, cu o explicație clară!

          ― Vin, să trăiți! Vin!

 

          ***

 

          Inspector Dancu își drese glasul. Răsucea între degete niște dosare colorate de plastic ce conțineau câteva file imprimate.

          ― Domnul inspector-șef Grigorescu a stabilit echipa ce se va ocupa de cazurile de azi: agent Stamate va coordona activitățile de cercetare și anchetare!

          Simți privirile celorlalți agenți cu vechime mult mai mare, cu experiență, fixându-l nedumerite.

          ― Cine are nelămuriri… direct la domnul comandant Grigorescu! Am făcut copii ale celor două dosare. Avem alte două decese într-o familie, de data asta. Domnica Petraru, femeia căzută în stația de autobuz și soțul ei, Victor Petraru, agresat pe stradă în spatele unor maghernițe în timp ce se îndrepta spre șantierul unde lucra. Se pare că niște aurolaci i-au cerut o țigară, el nu fuma, în consecință s-a creat o altercație, ei au scos cuțitul, omul a fost înjunghiat și a murit. La aceeași oră, în cealaltă parte a orașului, soția lui cădea din picioare și murea în urma aceluiași număr de lovituri de cuțit. Veniți cu explicații credibile și stăm de vorbă! Până atunci… Stamate coordonează și are mână liberă!

          Era momentul lui, trebuia să se bucure de el, de faptul că reușise să convingă un comandant de poliție. Se ridică, luă dosarele de pe masa inspectorului Dancu, le împărți celorlalți și le spuse tuturor clar, răspicat:

          ― Le studiem până mâine dimineață! La ora 8 ne întâlnim și discutăm despre caz!

          Își luă propriul dosar și părăsi biroul.

 

          ***

 

          Ieșise din tură și trecuse pe la orfelinat. Copiii îi spuseseră rolurile pentru serbarea de Paști. Dorinel îi ascultase răbdător, chiar și pe cei mici care încurcaseră strofele; le citise, recitise versurile, până când aceștia dăduseră semne că ar fi înțeles. Îi părăsise cu lacrimi în ochi. Aștepta prima de Paști din care voia să cumpere hăinuțe noi, cărți și jucării. Mersese până la căminul de nefamiliști studiind atent vitrinele magazinelor. În ușa căminului îl aștepta agentul Stamate. În uniformă. Fiori reci îi pătrunseră prin hainele încălzite de soarele călduț de primăvară. Ultimii pași îl duseră aproape de bărbatul rezemat de balustrada scărilor.

          ― Bună, Dorinele! Ce mai faci?

          ― Sunt bine, mulțumesc, dumneavoastră?

          ― Hmmm…. nu la fel de bine… Avem de vorbit!

          ― Vă rog!

          Dorinel îi arătă ușa de la intrare. Urcară cele două etaje și pătrunseră în garsoniera ocupată de Dorinel. Era curată, observă Stamate, ca și cum cel ce-o părăsea dimineața se asigura că niciun fir de praf nu rămâne în urma lui. Se așezară amândoi pe câte un scaun la masa din bucătărie: o bucată de blat prinsă cu balamale de perete.

          ― Vă servesc cu ceva, domnu’… agent? Un pahar cu apă?

          ― Nu, mulțumesc… Am venit să mă lămurești.

          ― Dacă pot…

          ― Poți cu siguranță! E vorba de legături!

          Dorinel se albi și transpirații reci îi pătrundeau prin salopetă.

          ― Erau niște prostii… Nu știu ce mi-a venit… Iertați-mă, dar eu…

          ― Lasă-mă pe mine să decid cât de prostii erau. Din păcate ai avut dreptate atunci, cu fata din parc. Știi că ți-am arătat atunci o poză? Cu un bărbat? Era iubitul ei, mort în aceeași zi, la aceeași oră, din aceleași cauze. Azi am avut un al doilea caz de acest fel. Și să mor dacă plec de-aici până nu-mi spui mai mult, până nu mă duci la cineva care se pricepe. Tu înțelegi că niște oameni, mai tineri sau mai bătrâni, mai deștepți sau mai proști, apelează la astfel de practici? Și, dintr-o dată, astea funcționează! Legăturile chiar funcționează! Oamenii ăștia mor în același timp, în locuri diferite, din aceeași cauză!

          Se ridicase de pe scaun, se înroșise de furie și indignare, avea degetele încleștate pe salopeta jilavă a bărbatului care îl privea speriat. Făcu un pas în spate.

          ― Iartă-mă!

          Dorinel înghiți în sec. Tremura. Crâmpeie din descântec îi reveneau în minte. Degetele stafidite împletind ațele acelea cu capetele arse de flacăra unei lumânări pe care ceara se scursese și se topise în straturi. Se simțea oarecum vinovat, responsabil de niște vieți și niște morți.

          Stamate se așeză pe scaun, acceptând paharul cu apă pe care îl apropie de buzele însetate și îl goli pe nerăsuflate.

          ― Cred că avem de povestit!

          ― Avem, domnu’ agent! Vă spun tot ce-mi amintesc! Nu vreau decât să vă ajut! N-am crezut vreodată că ațele alea ale bunicii aveau atâta forță. N-am crezut că, în loc să aducă dragoste, vor aduce moarte!

          ― Spune!

          ― Bunica a murit într-o dimineață de primăvară. Era ca acum, pomii aveau primii muguri, mă duceam la grădiniță pentru că nu mai era frig și căpătasem niște haine noi, frumoase, de la o cucoană din capul străzii. M-am trezit și ea încă era în pat. Asta nu se mai întâmplase. M-am apropiat și am scuturat-o ușor, de umăr. Avea ochii deschiși. Am crezut că glumește cu mine și, râzând, i-am spus că nu m-a păcălit, are de încălzit cana aia de ceai și de uns felia de pâine cu margarină pe care mi le dădea dimineața. Nu s-a mișcat. Am scuturat-o și capul i se mișca de la stânga la dreapta, iar și iar. Ochii erau deschiși, dar peste ei se lăsase așa, ca o perdea de ceață. I-am prins obrajii în palme și erau reci… reci… atunci am știut că n-o să se mai trezească. Am ieșit afară din casă, din curte, strigând disperat. Nu știu ce strigam, dar vecinele de lângă noi au venit, au intrat în casă și… m-au luat la ele, până când niște oameni în costume m-au dus la biserică, unde bunica era deja într-un coșciug de lemn negeluit, cu două lumânări aprinse la cap. Cred că am fost și la înmormântare, dar nu-mi mai amintesc. Știu că oamenii ăia în costum m-au dus într-o casă unde erau mai mulți copii. Se uitau urât la mine, m-au împins, m-au ciupit și m-au pus să dorm, în prima noapte, pe dușumeaua rece. Mi-au spus că trebuie să-mi facă botezul. Iar eu plângeam, plângeam… Nu apucasem să iau nimic din casa bunicii. Nimic care să-mi amintească de ea sau de mama. Era pe undeva o poză… s-a dus… Era, într-un scrin, mosorul de borangic… Atunci l-am lăsat acolo…

          Stamate sări iar în picioare.

          ― Cum adică atunci?

          ― Peste aproape un an am fugit din orfelinat. Am prins o noapte cu un paznic bețiv. Dormea cu sforăituri. Am trecut pe lângă el și am alergat înnebunit spre casa bunicii. Era noapte și câinii începuseră să mă latre. Am vorbit cu unii din ei, pe care-i mai cunoșteam. S-au oprit din lătrat și m-am dus spre căsuța abandonată. Zidurile începuseră să se surpe. Am călcat pe rămășițele de cărămizi, peste stinghii din mobilă… am căutat scrinul. L-am găsit, dar era gol. Ușa atârna din balamalele sparte… N-am mai găsit nici poza mamei, nici mosorul de borangic, nici lumânarea albă… am căutat cu disperare, dar… Atunci m-am întors la orfelinat și n-am mai așteptat nimic. Am crescut, m-au dat afară, am venit aici… Nu m-am mai gândit la borangicul roșu până în ziua aia, cu fata din parc…

          Se priviră amândoi. Stamate era convins de sinceritatea celuilalt. În ochi se citea durerea unei copilării fără mamă, fără bunică, tristețea unei adolescențe chinuite, ternul unei tinereți strivite sub roțile tomberonului de plastic.

          ― Ai idee cine-ar fi putut să ia alea din scrin? Mă refer la mosor, lumânare, știi tu…

          ― Habar n-am, nu m-am gândit niciodată…

          ― Ai merge cu mine acolo? Acum?

          Ar fi vrut să-i răspundă: nu, pentru nimic în lume… își aminti fata din parc, atât de tânără, atât de frumoasă… poza băiatului încruntat care o iubise și alesese să plece atât de dureros… Plângea pentru toţi cei legați vreodată, pentru fata care nu s-ar fi legat niciodată de el…

          ― Să mergem!

 

          ***

 

          Lăsaseră mașina la capătul străzii. Merseseră aproape pe întuneric în partea de oraș unde stâlpii de iluminat erau sistematic atacați cu pietre și vegheau orbi peste străduțele desfundate. Stamate se bucura că-și luase treningul. În uniformă s-ar fi jenat să se se strecoare printre gardurile căzute la pământ, să-l urmeze pe Dorinel pe aleile înguste printre case din care răzbăteau înjurături de bărbați beți și plânsete de copii flămânzi sau bătuți. Era o altă lume. O vedea, uneori, la lumina zilei. Sărea peste munți de gunoaie, se ferea în ultimul moment de crătiți aruncate cu tot cu conținut. Se ridica, din toate, un miros grețos, înțepător. Icnise de câteva ori, își acoperise nasul și gura cu gulerul treningului. Dorinel se opri în mijlocul unei grămezi de lemne și bucăți de cărămizi. Se întoarse, exclamând:

          ― Aici a fost casa bunicii!

          Stamate nu înțelegea cum putuse tânărul să repereze rămășițele unei case printre munții de gunoaie. Celălalt păru să-i citească gândurile.

          ― Cu siguranță aici a fost! De la fereastra mea vedeam ultima casă de pe străduță, aveam un gard cu o poartă care dădea chiar acolo, spre… spre…

          Întinse mâna și o coborî imediat.

          ― Ce era acolo?

          ― Era… era doar o femeie care nu se înțelegea cu bunica și eu trebuia să merg la grădiniță pe dincoace, printr-o gaură din gardul grădinii, să nu mă vadă…

          Se întorsese brusc și lăsase capul în pământ.

          ― Să nu te vadă.. cine?

          ― Femeia aia…

          ― Știai de ce nu se înțeleg? Ți-a spus vreodată?

          ― Nu, mi-a spus numai că trebuie să mă feresc… Acum mi-am adus aminte… Nici nu m-am gândit la ea în toți anii ăștia…

          Stamate coborâse gulerul treningului vătuit. Printre miasmele ridicate de gunoaie percepea, vag, un miros fin, de pom jupuit de coajă, de ramură proaspătă frântă între degete. Privea în direcția căreia Dorinel îi întorsese spatele. Mirosul venea dinspre căsuța de chirpici cu tocuri de lemn lăsate, din care geamurile începuseră să alunece. Pe o latură a casei trona o grămadă de scânduri. Cele de deasupra păreau abia ieșite de sub rindea. Era convins că, dacă s-ar fi apropiat, le-ar fi simțit umede și emanând aroma lemnului crud. Trebuia să ajungă acolo.

          ― Dorinel, crezi că doamna s-ar supăra de o scurtă vizită? Așa, pe nepregătite… Asta în caz c-ar mai trăi, ceea ce ar fi greu de crezut…

          Tânărul începuse să tremure vizibil.

          ― Nnnnuuu, n-am voie acolo! Nu pot!

          ― Dorinele, n-aveai voie acum douăzeci de ani, acum ești ditamai bărbatul! Te mai sperie baba aia de care-ți vorbea bunica? O fi oale și ulcele!

          Un cârcel îi amorți gamba piciorului stâng și Stamate se aplecă s-o maseze. Gemea de durere. Nu mai avusese cârcei de câțiva ani, de când se lăsase de atletism. Se ridică, mușchii îl dureau și respira sacadat.

          ― Hai să vedem ce-i p-acolo, că aici ne-am lămurit!

          ― Eu… eu nu vin!

          ― Cum vrei!

          Stamate mai apucă să facă un singur pas. Rămase paralizat, privind chipul îngrozit al tânărului care se aruncă să-l prindă în brațe. Vedea, respira, iar plămânii i se umpluseră de aroma aceea de coajă de copac jupuită de pe trunchi.

          Dorinel prinse scândura proaspăt rindeluită înainte să atingă pământul. Fiori de gheață îi coborau pe spate, spre genunchii flexați de greutatea susținută. Era îngrozit. Sub ochii lui, agentul Stamate dispăruse. Mângâia suspinând încet suprafața umedă a lemnului greu. Vorbele bunicii se repetau undeva în mintea lui. „Nu e curată, Dorinele, nu e curată… Are cufere-ntregi pline cu bani și-i lacomă, lacomă… le ia banii și viața și tot… Nimic n-o oprește… Nici io nu știu cum… Ferește-te… Fugi prin grădină…”

          Ridică pe umăr scândura și traversă străduța cu șanțuri deversând de lături. Casa dărăpănată nu avea gard. Își rezemă povara de peretele casei, lângă vraful de scânduri. Se întrebă într-o doară cum rezistaseră alea acolo, după o iarnă geroasă în care unii ar fi furat și ușile vecinilor ca să le pună pe foc… De la ea n-au furat. De frică.

          Stamate privea tânărul frecându-și nervos palmele. Niște șoapte slabe răzbăteau de undeva din spate, dar nu putea întoarce capul. Nici nu știa unde-i era capul. Era un întreg, un corp amorf lăsat la cheremul oricui ar fi poftit la bucata de lemn. Putea ajunge într-un foc sau sub un topor. Chestia asta îl speria. Poate că plângea, picături de sevă se scurgeau pe peretele coșcovit al cocioabei. Șoaptele se auzeau din ce în ce mai tare. Cereau ajutor. Își spuneau, probabil, numele. Erau multe. Stamate le auzea și încerca să comunice cu cei care-și plângeau soarta. Pierduți, dispăruți pentru toți cei dragi. Mai scăpă două picături de sevă pe tencuiala umflată și încercă să gândească. Știa cine e, ce făcuse, ce atribuții avea la secția de poliție, își repeta că e un vis din care avea să se trezească. „Nu e un vis…” auzi clar în propria minte. „Cine ești?” „Nu contează, suntem la fel.” „De când?” „De mult… mult timp… Peste mine au fost aruncați alții și alții și alții…” „Cum s-a-ntâmplat?” „Am venit pentru descântec. Am plătit, am plătit și când n-am mai avut cu ce… m-am trezit aici, incapabilă să mă mișc, să plec… Am greșit, am iubit… am iubit atât de mult încât l-am vrut numai pentru mine. Era greu. Veneam săptămână de săptămână de săptămână…” „Când?” „Cum pot ști câți ani au trecut? După iernile duse? După verile ce m-au uscat ca dorul, odinioară?” „Ce se va întâmpla cu noi?” „Cine mai poate ști? Bătrâna vrăjitoare e stăpâna noastră acum…” „A mea nu e!”

          Peretele se cutremură și cea mai nouă dintre scânduri atinse pământul. Stamate privea, întins pe spate, cerul senin și plin de stele. S-ar fi ridicat dacă ar mai fi avut mâinile, picioarele și coloana vertebrală de odinioară. Dacă n-ar fi fost o scândură numai bună de geluit și încleiat pentru o masă de gradină.

          Dorinel dăduse ușa de perete și pătrunsese, aplecat, în cămăruța întunecoasă. Ochii fosforescenți ai unei pisici îl fixă timp de câteva secunde, apoi posesoarea i se aruncă pe piept. O prinse de ceafă și o aruncă în curte. Pisica se ridică mieunând amenințător. Din patul acoperit de zdrențe se ivi bătrâna de care se ferise în copilarie. Se temuse de baba asta cocoșată, slabă și abia târându-și oasele? Părea neschimbată după cei douăzeci de ani. Hohotea, arătându-i gingiile știrbe.

          ― Ai venit, drace! Ai venit! Oricât te-a ținut mă-ta-mare, oricât de departe te-ai dus… Te-a adus prostovanu’ ăla… Hihihi…

          Stamate se trezi răsucit dintr-o dată, cu fața în țărâna clisoasă. Respira mai greu și se temea că în orice clipă plămânii (sau ce le-ar fi ținut locul) s-ar fi umplut cu pământ. Ar fi murit. Încercă să inspire și să expire din ce în ce mai rar. „Te rog, te rog… rămâi cu noi…” Stamate încercă să răspundă, însă gândurile i se amestecau, încleiate… Îl cuprindea un frig neștiut și o teamă de moarte, de pierzanie. Se întreba unde dispăruse bărbatul în uniformă. Părea un personaj despre care doar auzise.

          ― Tu ai furat ghemul bunicii! Și lumânarea! Le-ai furat pentru vrăjile tale necurate! Destul! E destul! Nu-mi mai e frică de tine!

          Femeia se proptise cu mâinile în șolduri înaintea lui, râzând răgușit.

          Dorinel începu să șoptească „Tatăl nostru care…”

          Femeia îl depășea în înălțime. Mâinile i se lungiseră nefiresc și scurma cu degetele în pământul ce începuse să se topească; din gura știrbă ieșeau șerpi veninoși cu limbi de foc. Rugăciunea tânărului era umbrită de sâsâitul șerpilor ce începuseră să-l înconjoare. „… și nu ne duce pe noi… și ne dă…”

          În zadar, cuvintele se amestecau, în mintea lui nu mai era decât dorul de moarte. Venise acolo… De ce venise acolo? Bunica… Fusese demult… demult…  Venise cu… Începu din nou, striga cât îl țineau puterile: „Tatăl nostru… tatăl nostru care ești…” Încerca să strige, în gând, să-și amintească vorbele, legătura dintre cuvinte… Legătura… Bunica… Borangic… pământul se cutremură și un foșnet nefiresc se auzea de afară. Dorinel știa că acolo, în casă, era ghemul bunicii. Trebuia să-l ia, să oprească totul.

          Gheare terminate cu unghii ascuțite i se înfipseseră în gât și apăsau, apăsau, vestind pieirea. El era curat, așa-i spunea bunica: „Tu ești un copil curat, ieși afară…” El era… Nu mai era un copil, dar copiii… Ca într-un vis văzu copiii de la orfelinat spunându-și poeziile. Ghemul bunicii… desprinse hotărât ghearele ce-l sugrumaseră și trânti la pământ arătarea hidoasă în care se transformase femeia aparent neajutorată. Ridică brusc capacul cufărului de lângă pat. „Are cufere pline cu bani…” Deasupra bancnotelor cu iz de mucegai, Dorinel zări ghemul de borangic. Rămăsese jumătate din cel pe care-l cunoștea, dar îl înșfăcă și dădu să plece. Ghearele îl prinseră de spate, iar pisica aparută de niciunde i se încolăcise în jurul gâtului. Dorinel reluă rugăciunea de unde o lăsase: „și nu ne duce pe noi în ispită…”

          Scândurile se ridicaseră ca la un semn și, cu coada ochiului, agentul le zări încercuind cocioaba. Se așezau, legănându-se, într-un cerc perfect. El însuși se trezi ridicat pe sus de o forță străină. Își simțea picioarele afundându-se în pământ. Scândurile se înfipseseră în pământul moale și rădăcini puternice începeau să se împletească, unele cu altele, ca-ntr-o rețea. O mână l-a tras afară din cerc și s-a lăsat târât. Șoaptele încetaseră, auzea doar icnete, gemete și o rugăciune sacadată, disperată.

          N-a ieșit nimeni din case. Cocioaba fusese încercuită de copaci. Negri, înălțându-se spre cer, cu crengi învolburate. Din spatele ferestrelor, vecinii au văzut tânărul ieșind în fugă din curtea bătrânei, trăgând după el o scândură de care atârnau rădăcini subțiri. Disperat, le frângea, șoptind ceva ca o rugăciune. Nu mai erau decât crâmpeie de cuvinte, rugăminți disperate. Se așeză peste drum și îngenunche. În fața lui se ridica o pădure necunoscută. Legăna, inconștient, o bucată de lemn salvată în ultimul moment. Îl frigeau degetele mâinii stângi în care strângea mosorul de borangic. Îl privi nedumerit și îl scăpă. Degetele aveau bășici albe, de arsură. Își aminti niște vorbe din alte timpuri: „numai focul… el curăță…”

          Aruncă, fără să se gândească prea mult, ghemul de borangic spre pădurea întunecată. Copacii au început să tremure zguduind pământul și să pâlpâie slab. Dorinel închise ochii. Lacrimile calde se scurgeau pe lemnul sprijinit pe genunchi.

          Agentul se trezi pe pământul reavăn. Deasupra lui, Dorinel plângea ștergându-se cu pumnii. Peste drum, o casă înconjurată de pomi ardea mocnit. Se auzeau urlete, răzbăteau în întuneric blesteme și descântece străvechi. Printre ele, o șoaptă slabă cerându-și dreptul la viață, la iubire. Inspiră cu nesaț aerul acela greu, plin de fum. Tuși de câteva ori și se ridică. Îi tremurau picioarele, le privea nedumerit și își impuse să meargă. Primii pași, împleticiți, îl duseră pe marginea șanțului plin de lături. Sări peste el și se pierdu printre trunchiurile în flăcări, fără să audă strigătele disperate ale celuilalt. Ieși după o căutare nebună, ținând în mână o crenguță fumegând. Era singurul care auzea șoaptele de mulțumire.

 

          ***

 

          Dancu își cuprinse fruntea în palme. Îi era greu să creadă explicația agentului Stamate. Grigorescu părea convins. Citiseră împreună raportul pompierilor după incendiul de la marginea orașului. Nicio declarație a vreunui vecin. Nu auziseră nimic, nu fuseseră treziți de vâlvătaia iscată din senin la cocioaba bătrânei. Se temeau să vorbească. Mai ciudat era că nimeni nu știa numele femeii, vârsta, dacă avusese sau nu rude în viață.

          Inspector-șef Grigorescu își drese glasul.

          ― Vă spun eu cum facem: deocamdată o ținem pentru noi, lăsăm ancheta în derulare, nu putem ieși cu o declarație de-asta… cu magie, cu… în fine… Vedem ce s-o mai întâmpla, dacă se repetă poveștile… Reluăm ancheta și-l trimitem pe Stamate la circulație!

          Tânărul agent respiră ușurat. Se temuse de reacția șefilor. Se părea că fuseseră convinși.

 

          ***

 

          Pusese crenguța într-un pahar cu apă; o spălase atent de funingine și, a doua zi dimineață, observase două frunzulițe verzi răsărite din lemnul acela uscat. În timp, șoaptele timide s-au transformat în cuvinte, cuvintele în povestiri. Stamate aflase două nume și reconstituise un fragment dintr-o iubire trecută.

          Când din crenguța firavă au ieșit două mustăți semănând a rădăcini a mers la un cimitir din oraș și a plantat-o lângă mormântul unui bărbat mort de trei decenii. A împlinit o ultimă dorință și a unit, după moarte, două destine.

          Din timp în timp mai trecea pe la mormântul necunoscutului și alinta frunzele arbustului de lângă cruce. Părea că zâmbește unor șoapte neauzite decât de el.