Energie umană

– Dida, te caută doi polițiști. Dida? Răspunde!

– Dida, știm că ești acolo. Te-am urmărit până aici. Trebuie să vorbim cu tine. Este foarte important. Ne poți fi de folos.

– Hei! O speriați. Oh, draga mea, nu îți fie frică, hai, vino afară, trebuie doar să le spui ce ai văzut și vor pleca.

– Da, mamă, vor pleca…Știu cine sunt.

Mama Didei devenise îngrijorată pentru prezența celor doi.

Trase aer în piept și le spuse:

– Reveniți mâine. Fiica mea nu poate să vorbească acum cu dumneavoastră. Vă rog să plecați.

Mama Didei părea o leoaică ce își apără puii. Avea încredere oarbă în fiica ei. Cea mai de preț ființă pentru ea. De când o avea în pântec a simțit că era specială. Știa că nu era același sentiment pe care îl au toate mamele pentru primul născut.

La început, într-un punct de meditație, i se părea că își aude fiica. Se gândea că poate are nevoie de psiholog. Pastilele erau scoase din ecuație. După câtva timp se obișnuise. Explicația ei: accidentul de laborator ar fi fost cauza acelei minuni.

În momentul în care Dida le vorbise celor doi polițiști, concomitent, îi vorbise și mamei ei, spunându-i că viața lor e în pericol și că trebuie îndepărtați. Atunci mama Didei s-a lăsat dominată total de fiica ei. Acea dominare a avut ca efect transmiterea energiei Didei în mintea polițiștilor, cu scopul de a-i determina să plece. Efectul a fost pozitiv.

– Gata, au plecat. Poți să ieși.

– Da, pentru câtva timp. Se vor întoarce imediat ce starea se va dezactiva.

– Oh, Dida…mama ei izbucnise în lacrimi. Nu știu cât voi mai rezista în acest fel. Cum poți fi atât de tare? Vreau să se termine. Să putem avea o viață normală.

– Mamă…

Dida o luă în brațe. Mângâind-o pe cap, îi transmitea energie pozitivă.

– Nu, Dida, lasă-mă așa. Eu ar trebui să fiu cea tare, nu să mă plâng. Își șterse lacrimile. Gata. Nu mai plâng. Sunt mama ta și te voi scoate din încurcătura asta.

Dida zâmbise.

– Și ce plan ai? Ne vom alege alt oraș?

– Nu. M-am săturat. Îl voi căuta pe Cristian. Ascunde-te, până discut cu el.

Mama Didei strângea cu disperare volanul mașinii. Luminile mașinilor din sensul opus o orbeau. Lacrimile i se adunau în ochii, din când în când căzând o picătură. Sentimentul de neputință, de imposibilitate o cuprindea treptat.

– Cristian, avem nevoie de ajutorul tău. Definitiv.

– Ești sigură?

– Cunosc riscurile și vreau să mi le asum. Nu mai pot suporta. Fă schimbarea. Azi au venit doi.

– Așa repede?

– Da, nu mai putem pleca în altă parte. Din câte am observat timpul lor de căutare se micșorează. Parcă cineva le spune unde suntem. Nu știu cum reușesc.

– Bine. Te voi ajuta. Să vii cu Dida la ora 1 în spatele laboratorului. Vă voi aștepta acolo.

– Mulțumesc, Cristian.

Pe drum spre casă mama Didei rememora nașterea fiicei ei. Întotdeauna când făcea asta reușea să își amintească până la un moment dat când intervine cineva, iar ea leșină. O chinuia acest lucru și își propusese să rememoreze până când își va aminti tot.

Acum simțea că e pregătită. Simțea cu adevărat că venise ziua. Sufletul ei va fi eliberat, iar Dida va putea deveni o fată normală.

Cristian era unchiul Didei. El lucra în Laborator împreună cu mama Didei. De când se născuse Dida, Cristian a studiat în secret cazul lor.

În toți acești ani, el a experimentat pe conexiunea lor o serie de încercări de revenire la normal. Cristian și mama Didei au ajuns la o concluzie: una trebuie să dispară. În timpul experimentelor se putea vedea o doză de energie egală din partea amândurora. Conexiunea era foarte puternică.

– Dida? Ești pregătită? Am vorbit cu Cristian. Ne așteaptă la ora 1.

– Da. Înainte de asta vreau să vorbim, mama.

– Spune, Dida. Orice.

– Vreau să îți spun că ai fost o mamă grozavă, orice s-ar întâmpla. M-am conformat, mama. Am acceptat finalul, oricare ar fi el.

– Draga mea, nu spune asta. Va fi bine, ai să vezi. Cristian va ști ce să facă. Vom redeveni două persoane normale și nimeni nu va mai fi interesat de noi.

– Mama. Te iubesc. Am făcut parte din tine mereu, nu doar când am fost în pântecul tău. Tu ești lumina mea, fără tine n-aș fi reușit să fiu ceea ce sunt. Am reușit să ajutăm atâta lume cu puterile noastre. Ne-am riscat, așa e, dar decât să fi stat la adăpost și să fi irosit atâta energie. A meritat riscul. Acum că nu vom mai putea face ce făceam altădată…mă ia cu fiori…Nu vreau să te pierd, mama.

Dida sări în brațele mamei. Anticipa ceva. Lacrimile ei îi provocau un nod în gâtul mamei.

– Lasă, Dida, nu plânge. Vei vedea că vom fi bine. Acum că nu ne mai putem ascunde, va trebui să realizăm actul final.

– Da, mama, așa e. Ce mult aș vrea să fiu iar copil.

– Oh, draga mamii, tu mereu vei fi copilul meu.

Era ora 1. Cristian pregătea laboratorul pentru cele două femei.

– Alo? Gata? Ați ajuns? Vin după voi imediat.

– Mamă, crezi că totul va fi bine?

– Da, Dida, ai încredere în Cristian.

Cristian a ieșit cu două blocuri mari din sticlă mată.

– Haideți, repede, intrați aici.

Odată intrate și sigilate, Cristian s-a transformat în unul dintre cei doi polițiști.

Acesta intră cu cele două femei în laborator.

– Cristian, mulțumim pentru participare, spuse unul dintre bialmi. Până aici ne-ai servit.

– Nu, nu fă asta. Vei mai avea nevoie de ajutorul meu, spuse disperat Cristian.

– Hm…ajutorul tău s-a încheiat. Chiar nu ți-ai dat seama care ți-a fost rolul? Am avut nevoie de tine doar pentru a-ți lua înfățișarea, nimic mai mult. Cu ce ai putea tu să mă ajuți?

Cristian se bâlbâia. Știa că trebuie să îi dea un răspuns ce să-i trezească interesul. Știa că trebuie să îl mintă cu ceva, acel ceva să devină o cheie pentru bialm. Altfel, se pierdea ultima șansă de salvare a celor două femei.

– Tu ai nevoie de mine. Sunt un savant. Nu cunoști acest laborator precum îl cunosc eu.

– Serios?! Poate că nu știi ce se întâmpla cu tine când erai inconștient. Îți mai aduci aminte acele dimineți când te trezeai zăcând undeva și aveai memoria complet ștearsă? Dădeai vina pe băutură, nu? Ei, nu e chiar așa. În nopțile când tu erai leșinat, eu te foloseam și lucram în

acest laborator, deci această scuză cade. Cunosc acest laborator la fel de bine ca tine. Altceva? Ai 30 secunde…

– Sunt conectat la cele două femei. Eu sunt tatăl Didei.

– Ce? Hm…Deci tu și sora ta…Bine. Ai câștigat câteva momente de viață. Korsal, leagă-l bine, până când îi facem testele.

Cristian știa că trebuie să se miște repede sau să intervină cu ceva, deoarece în curând rezultatele testelor vor arăta că a mințit.

Bialmii le așezaseră pe femei pe câte o masă de operație. Gazul din blocul de sticlă își făcu efectul, acestea erau adormite profund. Pe mama Didei o legă.

– Korsal, treci la mamă. Eu mă ocup de fiică. Urmează-mi comenzile.

– Am înțeles.

– Incizie nivel 0. Conectează firul intrare.

Korsal a identificat zona 0. Era la câțiva centimetri în jos de creștetul capului. Cu ajutorul unui burghiu subțire, precum firul de ață, introduse firul de intrare.

– Subiect 1 conectat.

– Subiect 2 conectat.

Cristian a reușit să își dezlege o mână. Acesta intră într-o stare alertă când a văzut că procedura începuse. Firul ce conecta cele două femei bătea în culori diferite, luminând toată camera. Corpul mamei se zbătea în continuu. Energia din mamă îi era transferată Didei. Odată transferată total, mama ei murea.

– Korsal, verifică rezultatele lui Cristian.

– Am înțeles.

În timp ce Korsal se îndrepta spre sala de analize, Cristian se dezlegă total și apucase să se ascundă, nu înainte de a lua ce apucase din instrumentele pentru incizii.

Își simțea inima bătând în gât și în ceafă, căci nici nu știa dacă va putea să omoare o astfel de ființă.

Se ascunsese în camera frigorifică. Aerul expirat se putea vedea în aer, încerca să își pună gândurile în ordine. Deja își simțea mâinile și picioarele înghețate. Nu era cel mai bun loc de a se ascunde, dar probabil era unul dintre ultimele locuri în care bialmii îl vor căuta de îndată ce vor vedea că se dezlegase.

– Gândește Cristian, gândește, ah…ce frig…ce naiba poți să faci?!

– Am rezultatele. Individul a mințit. Nu este tatăl fetei.

– Distruge-l.

– Am înțeles.

Korsal se apropia de camera unde trebuia să îl găsească pe Cristian.

– Individul este liber în laborator.

– Caută-l. Nu îi face nimic, încă. Văd că îi place să se joace.

– Am înțeles.

Cristian auzea cum bialmul trântea lucrurile în jurul lui, astfel și-a dat seama că observase dispariția lui. După câteva minute, ușa camerei frigorifice se deschise. Cristian abia mai putea sta locului, căci tremura tot, era alb la față și parcă nici nu mai vedea bine. Planul lui pentru a opri operațiunea bialmilor eșuase. Nu mai era în stare de nimic. Cu ultimele puteri se ridicase în picioare. Având cuțitul în mână, încerca să amenințe pe cel care deschidea ușa.

Cu ultima lui putere se îndrepta rapid spre acel corp, ce în mintea lui părea a fi un bialm. Dar era prea slab să poată omorî pe cineva.

– Cristian, nu.

Era Dida, nu îi venea să creadă. A venit după el pentru a-l salva. Era ea, cu aura ei albastră, lumina incredibil. Corpul ei parcă alungit cumva, era schimbată, ai fi spus că are 30 de ani și nu 20.

– Cristian, ridică-te. Dida îi puse mâna pe piept. Îi încărca puterile. Haide să plecăm de aici. Repede!

– Ce? Cum? Cum ai reușit să te trezești?!

– Vom vorbi îndată ce o vom scoate pe mama de aici.

Când au ieșit din camera pentru îngheț, Cristian a rămas uimit de ce se petrecuse în doar aproximativ jumătate de oră, cât i se păruse lui. Toate celelalte camere ale laboratorului luaseră foc. Bialmii zăceau descompuși, aproape topiți, pe jos. Explozii repetate se petreceau în jurul lor. Un miros infect.

Nimic nu îl împiedica acum pe Cristian să îi urmeze Didei instrucțiunile întocmai. Se uita la ea și din fata aceea ce avea nevoie de protecție, văzu o femeie ambițioasă, puternică, ce aducea foarte mult spre sora lui.

– Haide, să o luăm pe mama de aici. Laboratorul e sigilat. Spune-mi că știi parola?

– Da. Dar pe ea trebuie să o băgăm într-un bloc de sticlă, să o înghețăm, Dida. Am văzut ce v-au făcut. A secat-o. Cine știe dacă se va mai trezi.

– Bine, facem cum spui.

Cei doi au luat un bloc mobil destinat criogenării în care au băgat-o pe femeie. Era fără vlagă, nu mai respira. Părea moartă. Însă Dida nu putea concepe așa ceva, dorea să o salveze și în niciun caz nu o lăsa să ardă în acel laborator.

– Încă nu, Dida. Mai las-o acolo. Odihnește-te, ai nevoie de repaus. Mâine vom rezolva totul.

– Bine, sunt frântă. Voi dormi lângă ea.

În noaptea aceea Dida s-a transpus într-un vis indus de puterea ei. Își propusese să o convoace pe mama sa.

Un câmp imens, albastru, se contopea cumva cu cerul pe toate laturile. Erau patru discuri de soare, ce marcau punctele cardinale. Culoarea lor era un roșu spre portocaliu, cald, precum cel de la apus. Însă nu dădeau semne de încheiere a zilei, ci stăteau nemișcate atâta timp cât poziția celor două femei rămânea aceeași. Dida cu mama ei se țineau de mână în mijlocul acelui câmp. Viziunea respectivă era în capul Didei, văzând totul de undeva de sus.

– Dida, mi-e frig.

Mama ei tremura, frisoanele erau puternice, mâna ei era transpirată și treptat puterile îi scădeau.

– Aici suntem în siguranță. Nu îți fie frică. Sunt cu tine acum. Te voi lăsa de mână. Să rămâi exact unde ești. Ai încredere în mine.

– Întotdeauna, fiica mea.

Dida își luă avânt în față, levitând spre punctul sudic al câmpului. Aceasta se lăsă cu un genunchi și cu palma stângă pe sol, iar palma dreaptă o puse pe frunte. La atingerea câmpului, solul descoperi o rețea roșie de fire, prin care circula cu repeziciune un lichid roșu. Culoarea roșie era luminată acum de galbenul puternic în care s-a transformat primul disc.

A repetat procedura la celelalte trei discuri.

Revenind la mama sa, discurile de soare luminau incredibil de tare, emanând o energie excesiv de mare, încât un om obișnuit cu siguranță ar fi fost carbonizat. Radiațiile solare erau absorbite de cele două femei, astfel se făcea transferul de energie între Dida și mama sa.

În tot acest timp, cele patru discuri de soare au urmat traiectoria realizată de Dida. Mișcarea discurilor a fost lentă la început. Treptat viteza a crescut până în punctul în care energia discurilor a fost consumată de cele două femei. Odată absorbită, discurile au dispărut, lăsând în urmă un întuneric luminat doar de corpurile lor.

– Dida, Dida, trezește-te.

– Da…Cristian…ce?…Oh…mama…

– Am extras-o afară. Am conectat-o la aparat. E slabă, dar își va reveni.

– Merg să o văd.

– Ușor. Ia-o ușor. Nu o lăsa să vorbească prea mult. Trebuie să își revină repede, ca să putem pleca mai departe.

– Unde, Cristian? Unde? Îl întrebă Dida, parcă fără nicio speranță, știind că laboratorul era distrus.

– Azi noapte m-am întors acolo. M-am gândit că odată cu dispariția bialmilor trebuie să apară cineva acolo, din partea lor. Și așa a fost. O armată de bialmi au fost aduși să curețe locul. Apoi i-am urmărit până într-un anumit punct în care aceștia s-au evaporat pur și simplu. Mă gândesc că poate tu ai putea să îi urmezi mai departe. Am discutat și cu mama ta înainte de a vă aduce în Laborator. Singura posibilitate de a face o schimbare e să pătrundem acolo, chiar sub nasul lor.

– Dar nu știu cum să fac asta.

– Vino la mama ta.

– Bine.

Aparatul despre care menționase Cristian era o capsulă în care era introdusă mama Didei. Parametrii capsulei indicau ameliorarea femeii.

– Dida…Cristian mi-a spus tot ce s-a întâmplat. Am reușit să îmi amintesc. Mă vedeam pe mine, în momentul nașterii tale de acum 20 de ani. Eram în Laborator când venise momentul.  Colegul meu m-a dus în sala de operații. Țin minte că îi tot repetam să mă ducă la doctorul meu. M-am liniștit să îl văd pe acesta că apare în sală. Durerile începeau să apară, le simțeam groaznic de tare. M-au injectat cu ceva care și-a făcut efectul imediat, căci nu mai simțeam nimic. Pleoapele îmi erau grele, simțeam că adorm. Dar ceva în mine îmi spunea că trebuie să nasc, că nu trebuie să adorm. Iar acum îmi amintesc perfect cum m-au băgat într-o capsulă, m-au conectat la aparat, iar în momentul nașterii, un disc de lumină orbitoare a trecut prin noi. Îmi amintesc că după aia ne-au dus în spatele laboratorului, acolo ne aștepta o mașină. Eram amândouă în aceeași capsulă. Am mers cu mașina până într-un anumit punct. Era un câmp. Au oprit acolo. Doctorul meu vorbise ceva cu șoferul, însă nu l-am putut auzi, dar presupun că era un ordin, o indicație, deoarece i-a arătat unde sa ne ducă pe noi. Ne-au scos din mașină și ne-au așezat în mijlocul câmpului. Odată ce s-au depărtat de noi, au apărut pe cer patru discuri de soare…toate luminau pe noi, ne încadrau pe noi, Dida…

Oh…simțeam că ard în capsula aia. Nu puteam înțelege ce se întâmplă. Eram disperată. Băteam cu pumnii în pereții capsulei. Când m-am uitat la tine, Dida, erai liniștită. În acel moment m-am calmat și eu. Nu știu ce s-a întâmplat, dar totul a dispărut, iar eu eram cu tine în brațe pe patul din sala de operații.

– Of, mamă…acolo trebuie să ne întoarcem. Trebuie să refacem momentul. Cele patru discuri de soare ne-au dat nouă viață. Am visat câmpul. Nu îți amintești? Te-am convocat. De asta te-ai trezit.

– Până aici am putut să îi văd. Aici s-au oprit și pur și simplu au dispărut.

– Ești sigur?

– Da, cu siguranță.

– Să o aducem pe mama.

Cristian și mama Didei stăteau în spatele fetei, așteptând să se întâmple ceva. Concentrarea Didei emana radiații de energie în jurul ei. În acel moment Dida putea să audă lumea bialmilor. Se afla în fața ei. Glasurile lor erau greoaie, calculate.

Fata trecuse la nivelul următor de concentrare, cei doi se depărtară de ea, deoarece simțeau că vor fi prăjiți datorită căldurii emanate. I se activase și vederea. Acum Dida putea să vadă acea lume. Și nu a rămas surprinsă, deoarece semăna perfect cu cea din visele ei. Era lumea unde pătrundea pentru a-și ajuta semenii. Simțea că a fost acolo. Elementele comune erau: câmpul albastru, cele patru discuri de soare, ce se mișcau în funcție de mișcarea ei, cerul ce se confunda cu pământul, construcțiile subterane.

Bialmii erau niște ființe deformate, ce păreau a fi oameni, însă bătrâni, prezentând o piele rigidă, gălbicioasă, fără păr, spâni, identici. Singura diferență era realizată prin numărul imprimat pe locul sprâncenelor.

Pentru a pătrunde subteran a trebuit să își folosească energia pentru a imobiliza cele patru discuri. Odată întrată sub pământ, Cristian și mama sa au asistat la dispariția ei.

Iluminarea subterană era roșie. Un miros înțepător, închis o urmărea până la o ușă de metal, închisă, codificată printr-un sistem de identificare a amprentei. Mergând pe intuiție și gândindu-se la ce îi spusese mama sa, Dida a încercat să deschidă ușa respectivă cu amprenta ei. A funcționat. Știa că odată intrată, sistemul de supraveghere va anunța că ea se afla acolo. Calculele ei erau făcute. A intrat.

Urmele din holul prin care intrase au dispărut. Aerul era curat, lumina era normală. Sala în care intrase era goală. Fără să stea pe gânduri s-a dus la următoarea ușă, deschizând-o prin aceeași metodă. Acea sală avea podeaua transparentă. Imaginea a înghețat-o, căci erau foarte multe mese de operație cu mama ei, aceeași mamă în atâtea exemplare. Erau subiecții la experimentul ce îl menționase mama ei din amintiri: discul de lumină trecea de nenumărate ori prin ele. Singura reacție a femeilor era o tresărire în momentul în care discul ajungea la nivelul creierului.

Cu disperare Dida a trecut mai departe, îndemnată de ceva care parcă o chema. Nu avea mult timp la dispoziție până când primii bialmi ajungeau la ea.

Dida ținea să ajungă cu orice preț la nucleul acelui loc. Simțea energia din pământul acela prelucrat de hidoasele creaturi, ce nu își aveau locul printre oameni.

Ajunsă în fața unui lift, s-a riscat încă o dată și a coborât la ultimul nivel. De această dată locul nu era luminat. Nu știa încotro să o ia, singurul indiciu era căldura ce o simțea în partea stângă a liftului. Mergând în direcția respectivă, pentru câteva fracțiuni de secundă, apărea în fața ei un perete luminat de o serie de cabluri roșii. Speriată, a înaintat în viteză, căci în spatele ei se auzeau pașii repezi și greoi ai bialmilor. Interesant pentru ea a fost faptul că după ce a trecut prin acel perete, nu mai auzise niciun pas, nicio mișcare.

Mergea orbește înainte. Pipăia pereții, erau fierbinți, din ce în ce mai fierbinți. Avea o presimțire că se apropie de ceea ce căuta. În față îi apăru din nou un perete identic cu cel din spate. După ce a trecut, totul s-a luminat puternic. Ajunsese la locul căutat. În fața ei se afla nucleul bialmilor, ceea ce le ținea în mișcare continuă cursul timpului, sângele, transformările. Tot ceea ce reprezenta lumea lor era acolo în fața ei. Sub formă de disc de soare, acel nucleu levita în mijlocul încăperii. O încăpere săpată în unghiuri perfecte, cu pereți negricioși, dar totodată luminoși datorită razelor puternice date de acel disc.

Simțea că fuga ei s-a terminat. Ciudat, avea un sentiment de împăcare, de liniște. Imaginea acelor femei îi reveni în creier.

Fără să se mai gândească mult, Dida sări în discul de soare. Pentru o secundă totul s-a oprit. Vedea spectrul luminii și razele emise de corpul ei.

A putut vedea experimentul bialmilor. Ea era primul născut. Toate acele experimente aveau ca scop reproducerea Didei, însă nucleul nu era de ajuns. Era nevoie de ea. Clonele ei fuseseră un eșec.

Toată viața ei, alături de mama sa, a folosit acea putere în ideea de a face bine altora. A vindecat suflete, trupuri, a restabilit cursul de viață al oamenilor, fără a cere nimic în schimb, Dida își valorifica partea umană. Nu știa că în tot acest timp, energia din ea se dezvolta, cuprindea părți din viața celor cu care interacționa, absorbea gânduri, sentimente. Însă pentru bialmi, energia fetei reprezenta al doilea nucleu, prin care aveau în plan a crea clone care să

dețină același nivel de energie. Astfel, ajungeau la un număr nelimitat de discuri de soare. Odată ce își dezvoltau condițiile, bialmii începeau distrugerea pământului prin lansarea discurilor în spațiu. Această rasă dorea să ardă toată suprafața pământului, apoi să transforme acest loc în teritoriul lor.

Însă bialmii nu au anticipat interferența energiei nucleului cu partea umană a Didei. Energia ei a fost născută și dată acesteia, prin mama sa, de către bialmi, însă în anii în care s-au ascuns, Dida a reușit să o transforme, să o adapteze spiritului ei.

Dida se ridică, levitând deasupra discului de soare, cu brațele spre tavanul camerei și cu picioarele întinse. Se descărca printr-o furtună de lumini orbitoare. Nucleul sorbea energia ei, până în punctul în care toată camera se umplu de acea lumină. Un sunet asurzitor, scurt, subțire izbucni. În același timp nucleul explodă, iar în fața lui Cristian și a mamei fetei apăru lumea bialmilor oprită în timp. Pentru câteva secunde aceștia au putut să vadă construcțiile enorme ce se ascundeau pe acel câmp, sub forme de romb și cerc, de culoare roșu închis. Deasupra lor cerul avea altă culoare, un galben prăfuit spre maro. Mama ei tresări când a văzut forma reală a bialmilor.

În momentul în care mișcarea acelei lumi își reluă cursul, Cristian o luă pe mama Didei și fugiră cât mai departe de locul respectiv. Explozii nenumărate zguduiau pământul. Bialmii se topeau pe rând. Clădirile se opriseră din mișcarea lor. Începeau să se descompună. Cei doi asistau la prăbușirea acelei lumi, o vedere terifiantă și spectaculoasă în același timp, căci de sub pământ începeau să iasă raze de lumină.

După acea căderea, totul a dispărut, câmpul a revenit la normal, cerul era ca înainte, însă Dida nu mai ieșise de acolo.

Uneori mama Didei, prin energia ei, o convoacă pe fata ei în vis. Cristian își face griji pentru ea, deoarece majoritatea timpului, o petrece acolo, în visul ei, închipuit, alături de Dida.

În timpul ultimei vizite a observat-o îmbătrânită. Parcă timpul trecut peste ea se dublase. Era mai mică de înălțime, ridurile se puteau vedea, acuza dureri, dar mereu își șoptea că alături de fiica sa va fi nemuritoare.

Mă numesc Claudia Marin. M-am născut în 1985 în orașul Brad, județul Hunedoara.

Am urmat Colegiul Național ”Avram Iancu” Brad, profilul filologie. În timpul liceului am făcut parte din Cercul literar ”Tinere lumini” Brad. La vârsta de 14 ani am câștigat premiul III pe județ la secțiunea proză scurtă a Concursului de creație literară ”Mircea Sântimbreanu” ed. a IV-a și mențiune la Concursul naţional de creaţie literară şi articole de presă „Radu Selejan” ed. I, secțiunea traduceri şi proză scurtă. După absolvirea liceului am urmat Școala militară de maiștrii militari și subofițeri a Forțelor Terestre ”Basarab I” Pitești, devenind cadru militar de specialitate topogeodezie. În școala militară am participat la Revista ”Idealuri militare” nr. 10/2004 cu eseul ”O filă de jurnal” şi nr.11/2005 cu eseul ”O treaptă spre Țintește sus!”.

Am ales să îmi aprofundez cunoștințele în domeniul topografiei prin studiul la Facultatea de Îmbunătățiri Funciare și Ingineria Mediului București. Astfel, am devenit inginer topograf.

În 2007 am participat printr-o contribuție analitică la volumul ”Opera lui Radu Selejan în interpretări critice”, editura Universității Lucian Blaga 2007.

Pasiunea mea pentru SF s-a născut acum câțiva ani. Totul a început de la o idee proprie pentru o proză de natură SF.