Descoperiți-vă trecutul la vreme

Are și el un termen de garanție…

Ia sacrul, dă-l de toți pereții, mânjește-l cu șapte feluri de noroi și tot degeaba, din lumină poți să faci doar umbre, niciodată întuneric. Tot așa și Luna, izgonită pe pământ, îngropată în coșciugul unui trup de muritor, n-avea cum să funcționeze după legile lor. Îmbrăcată-n chip de lut, prinse suflare-n Smederevo, într-o crâșmă împuțită de pe malul Dunării, în a doua lună a iernii. Purtând urme de la inelul lui Uranus, cu apă moartă și vie stropită sub limbă, știuse că-i semn de aer, nedefinit, și n-are să cunoască faima. Cu picioarele pe pământ și capul în nori, ca toți poeții, n-avea alte puteri speciale, decât viziunea și cuvântul. Nefiind un om obișnuit, bântuit numai de amintiri, ci prinsă-n bătălia dintre viitor, prezent și trecut, ceea ce-i oferea unicitate, se amuza adesea numindu-se viitorolog amator.

Era, desigur, ironie. Râdea mereu în sinea ei de fraierii ăia ce reduceau viitorul la o savantă ecuație. Viitorul nu-i cu x și y și alte soiuri de necunoscute, e mult mai simplu, o adunare de pași mărunți, o sumă de alegeri. El nu se calculează cum cred ei, de-un matematician, și nici nu se ghicește în ceașca de cafea ciobită a țigăncii de pe maidan. Ci, mai degrabă, prin darul de mentat se construiește un fel de catedrală a zilelor de ieri, de azi și mâine. Trăind adesea-n stare cuantică, Luna știa că nu-i un joc de-a cauza și efectul, că viitorul nu-i viitor și, adesea, el ne transformă trecutul. Ce nu știau majoritatea e că, la început a fost sfârșitul, timpul e doar o teorie iar lucrurile nu se deplasează, ci doar se desfășoară și înfășoară.

Doar o copilă cam rebelă, fostei zeițe selenare, deși avea darul anticipației, dar și ceva noțiuni de psihologie colectivă, nu-i prea păsa să caute viitorul omenirii. Și nici n-avea vreun sens, ce nu-s capabili să-nțeleagă, oamenii cel mai adesea resping din start. Cunoscătoare a fenomenului de dependență senzitivă, avea de gând să se folosească pentru sine de timp pe post de amplificator, jucându-se cu așteptările.

Suferind de aceeași amnezie colectivă ca tot omu’, era adusă adesea-n pragul nebuniei de nişte emoţii nejustificate, trăind cu-un set de amintiri ce nu știa la început că-s ale sale. Cum e posibil să îmi amintesc lucruri ce nu s-au petrecut nicicând? se întreba adesea, plângând din senin fără să ştie de ce, oprindu-se cu greu, după clipe ce păreau infinituri de durere, după ce ţâşnea din ea potop de lacrimi prevestind apocalipsa multor lumi. Simțea cum creşte-n ea un dor ce o golea de suflet. Atâtea lumi în mine şi toate goale, ţinuturi otrăvite în care nici măcar umbrele trecutului nu mai voiau să-şi poarte paşii, se tot plângea, gândindu-se la el, călăul, cel care-a detronat-o din locu-n care Mama o urcase cu multe vieţi în urmă, piedestalul pe care chiar şi oamenii o păstraseră de-a lungul veacurilor şi unde părea de neatins. Sau cel puţin aşa credea.

Aşa cred oamenii, cam multe când știu, de fapt, mult prea puţine. Se simt obosiţi, împovăraţi, habar n-au că sunt suflete vechi, uzate de-atâtea încercări de-a se întoarce în graţia divină, reduse la funcția de simple găleți pentru durere adesea pline ochi. Cărând în spate atâtea vieţi irosite, păstrează în minte amintirile lor reprimate, îngrămădite prin cotloane prăfuite, peste care păianjenii timpului au brodat pânzele uitării… şi-apoi se miră de unde atâta populaţie înnebunită. Nici măcar suflet nu mai au majoritatea, l-au împrumutat, l-au amanetat, l-au vândut pentru iluzii, pentru o clipă de fericire. Iar dacă n-au făcut nimic din toate astea, l-au călcat singuri în picioare, l-au otrăvit cu tot felul de obiceiuri de diavol insuflate.

Şi-atunci, se întreba Luna, pentru cine să-mi sacrific acum momentul meu de fericire, chiar de ar fi unul scurt. De ce m-aş întoarce sus pe boltă trăind o eternitate de singurătate? Cuvinte mari, cântece, ofrande, coroana de Împărăteasă a zilei şi a nopţii, cu ce m-ar încânta să fiu regină de neghiobi, să-şi plece capetele n-aintea mea o ceată de suflete pierdute. Prefer să rămân unul dintre ele, un muritor de rând, dacă ştiu că asta e şansa mea la un colţ de rai.

Dar ei nu ştiau, biete suflete rătăcitoare pe pământ, ce norocoase sunt. Se cred prizonierii destinului, supuşi fatalităţii, ca Iona-n burta peştelui. Habar nu au de libertatea lor, de Dumnezeul ce zace-n  fiecare dintre ei. Visează la lumea de deasupra norilor şi vor să fie ca și cei de-acolo, crezând că raiul e în ceruri. În timp ce aceia, aştrii, îngeri, zei şi care mai sunt în lumea de sus, tânjesc după o clipă de-a lor, după o viaţă tihnită de muritor.

Dezgolită și pustie, ca un codru când din frunză-i fuge toamna, se simțise Luna în ziua-n care a căzut în lume. Nu știa pe-atunci ce privilegiu e să fii femeie. Curios lucru mai era, seva dulce și călduță, care-i tot valsa prin trup, gâdilându-i fiecare vinişoară. Îi venea mereu să se scufunde-n sine, când vedea cât e de cald și bine. Nici un pic din focul ce o schingiuia pe vremea când era un soare, nici măcar o briză amintind de lumina tremurândă-n care se-mbrăca inerţia sa glacială-n orele de selenară. Ce n-aş da să-mi pot păstra licoarea vălurindu-se senzual prin mine şi când m-oi întoarce-n lumea mea, își dorise fosta Împărăteasă. Lună sângerie! se tot tem și se agită pământenii. Ce-o fi însemnând asta aici, nu ştiu, dar cred că nu-i de bine cugetă senină. Ah, luna nebuna! râd iar stelele de ea!

Oricât ar fi fost de limitată, în trupul său fragil de fată, cu mintea-i tulburată, tot intuia câte ceva. Amintirile și le purta ca pe o cicatrice, o urmă care nu dispare doar pentru că nu-ţi mai aminteşti împrejurările în care s-a produs rana. Iar o iubire divină nu poate fi ştearsă cu buretele timpului, că doar nu e scrisă în slove de cretă pe o tablă spărgubilă, ci în atingeri de foc pe inimi de sfinți. Azvârliți în straie de uitare, depărtare și-ntristare, tot nu și-a uitat iubitul, uniți fiind de un nod mai tare decât cel Gordian, pe care nici toate gurile nesătule de Timp din lume, care mușcă din toți și toate nemilos, nu l-ar putea vreodată rupe. Ce altă legătură-i, oare, mai puternică decât cea dintre victimă și-al său călău?

Luna descoperise fericirea pe pământ. Venea sub formă de iubire și se numea Mi’kkai.

Cele mai bune glume sunt ale divinității. Cine l-ar fi ghicit pe protectorul Israelului, căpetenia oștilor celeste,  isprăvind pedeapsa în trupul unui puști cu aer de Don Juan. Mai grav era că el, spre deosebire de Lună, nu-și amintea nimic. Ca gluma să fie și mai bună, juca probabil rolul unui Frumos din pădurea adormită. De prima oară, ce-i drept, nici domnișoara selenară nu-l recunoscuse. Credea că-i doar un puștiulică șmecheraș, cu mult prea mult tupeu care, profitând de-o atmosferă cam romantică, avuse îndrăzneala de a-și împreuna buzele dulci cu ale ei.

A doua oară însă, când s-au văzut, s-a iscat un adevărat big-bang sentimental.  Întâlnindu-se privirile lor, s-au ciocnit particulele ce compun lumea, a fost ca şi când toate lumile s-au întâlnit,  ca şi cum conştientizarea iubirii ar fi rearanjat atomii ce compun viaţa, dând naştere unui nou Univers. Timpul se oprise în loc deşi, la distanţă de o lungime de braţ unul de altul, nu a mai existat nici un pic de spaţiu între ei, rămânând suspendaţi într-un soi de vid. Erau iar în pântecele Mamei, aşteptând să fie renăscuţi, uniţi de astă dată într-un destin ce părea să fie în favoarea lor.

Fluturaşii inocenţi şi fragili se transformaseră în adevăraţi balauri care le zvârcoleau trupurile mai ceva ca într-o transă produsă de ayahuască. Sunetele puse în mişcare de jocul limbii, de valurile buzelor, erau precum şoaptele vântului, gândilându-i pe la urechi şi făcându-i să simtă fiori catifelaţi de gheaţă pe şira spinării. Nici inima nu le bătea în felul ei obişnuit, ci în  ritmul nebun al tobelor şamanice, făcând sângele din ei să pulseze din ce în ce mai intens, clocotind de dorinţă, aproape să dea pe dinafară, eliberându-se din trupul mult prea mic pentru o asemenea povară…

 Elena Potocean s-a născut la 26 ianuarie 1990 în Reşiţa.

Este implicată în mai multe proiecte culturale precum BookBlog, AziCitesc, Schimb de Cărţi etc.

Îi place să se descrie „unii-mi spun Satmaya, e numele meu din poveste. Ca profesie, de mă întrebaţi, sunt cititor. De cărţi, de oameni şi, poate, de viitor. Îmi ghidez viaţa după un principiu inexistent, scornit într-un roman SF, pe care am reuşit să-l fac aplicabil, iar rezultatele sunt uimitoare. Cred în Logos, ca armă supremă, singura nelimitată de timp sau spaţiu, singura unealtă capabilă de-a da contur în realitate la tot ce naşte-n mine. Şi în „a scrie”, nu ca formă de uitare, ci, mai degrabă, de aducere la suprafaţă a celor îngropate.”

A debutat în primul număr al publicaţiei Revista de Suspans.

Blog personal: http://satmaya.blogspot.ro/