Presupun că părinții mei nu se îngrijoraseră foarte tare, între două internări la spital și două tratamente ambulatorii, de pericolul prin care treceam, adică de a intra în derivă și a deveni un derbedeu. A fost însă cât pe ce. În absența oricăror tentații, neavând în comună nici cinematograf, nici discotecă, mintea mea construia scenarii. Cum ar fi să o aduc pe Janet la mine în pat? Când ar fi cel mai bine? Ziua sau noaptea? Datorită firii mele introvertite, lipsite de curaj, nu-mi făcusem prea mulți prieteni în liceu, în afară de copiii din vecini, dar lipsa anturajului a fost compensată cu vârf și îndesat de cei câțiva profesori tineri care veniseră de curând în sat și care au ajuns, în scurt timp, văzând impresionantul meu bagaj de cunoștințe teoretice, să mă trateze ca pe un egal de-al lor.
În comună se înființase cu vreo zece ani în urmă un liceu care atrăgea în fiecare an profesori debutanți. Cum naveta era foarte grea, cei mai mulți își luau gazdă prin sat și până la urmă unii dintre ei chiar se stabileau definitiv aici. Lângă mine erau doi: la vecina din stânga casei stătea domnul profesor Anton, de matematică, iar peste două sau trei case în partea cealaltă stătea domnul Marian, de fizică. Sus, pe deal, stătea domnișoara Cornelia, de chimie. La domnul Marian mă ducem de obicei după ora 10 seara, în nopțile cu lună pe cer, când nu puteam să dorm. Între locuința mea și a lui era o porțiune de vreo sută de metri lipsită de case, unde albia râului se apropia foarte tare de drum. Domnul profesor ocupa o cămăruță de burlac și avea acces și la o mică bucătărie, în care putea să-și facă o cafea la ibric sau să-și fiarbă două ouă moi dimineața. Masa de prânz și-o lua la cantina liceului, iar seara mânca salam și conserve de fasole cu cârnați, la el acasă, pe masa așternută cu un ziar. În vremea aceea încă se mai comporta ca un student căminist, mai ales că diferența de vârstă dintre el și elevii din clasele terminale era aproape insesizabilă. Destul de scund de statură, foarte slab, cu părul lins, cenușiu, și ochii negri și vioi ca ai unui animal de scorbură, cu o țigară veșnic atârnată în colțul gurii, Marian își croise o mască de om hâtru, experimentat, deși, înăuntrul lui, se simțea un vierme care îl rodea, un soi de melancolie sau de regret. La piciorul mesei stătea o damigeană cu vin roșu din care turna în pahare cu o mână din ce în ce mai nesigură. Vinul avea un parfum sălbatic, astringent, de struguri de boltă, din aceia cu boabele mici și negre. Când ducea țigara la gură ziceai că vrea să o mănânce, o ținea între cele două degete, dar nu ca toată lumea, prinsă în vârful degetelor, lângă unghie, ci la baza lor. Trăgea din țigară cu poftă, își închidea ochii și fața i se lumina de plăcere când inspira fumul în piept, cu toate astea, la sfârșit se strâmba dezgustat, când strivea mucul în scrumieră. Alternanța stărilor exaltate și depresive care se succedau pe chipul lui din ce în ce mai rapid, pe măsură ce damigeana se golea iar stropii roșii de vin se înmulțeau pe ziar, îi adăugau un fel de tușă vulnerabilă, care mă făcea să fiu solidar cu el și să-i plâng de milă pe umeri. Niciodată nu-mi lăsa paharul să mi se odihnească gol înainte sau țigara să mi se stingă uitată în scrumieră, ci îmi arunca pachetul mototolit în poală, cu o privire care voia să spună: „servește-te, asta e nimic pentru mine”. Făcuse facultatea la Iași, și încă nu-și revenise complet din starea aceea de derută, de șocul desprinderii de viața boemă din studenție, pe care ar fi vrut să o mai lungească un pic, măcar cu unul sau două semestre. „Adi, parcă am fi niște vase comunicante, eu torn în mine și tu borăști pe dinafară”, zicea, rânjind, când mă năpusteam pe ușă aproape în patru labe, cu voma umflându-mi obrajii. Vomam cu jeturi viguroase vinul roșu, spumos, după care mă linișteam și-mi aprindeam o țigară, trântit în pat, cu capul dat pe spate. „Cum stai cu femeile, zise, e bună tare Janet, are niște țâțe cât damigeana, când o scot la tablă tre’ să stau pe scaun după catedră, că simt că mi se scoală. Nu știu cu cine și-o trage, am auzit că a făcut un avort, bănuiesc că tu știi ceva de treaba asta, nu?”
Chiar nu știam, asta a fost destul de dureros pentru mine când am aflat. În vara ce tocmai se terminase, în timp ce părinții mă lăsaseră singur acasă, ei fiind plecați la Olănești, unde își tratau rinichii și ficatul cu ape puturoase, am adus-o cu adevărat pe Janet la mine în pat. Imaginea asta, cu Janet goală între cearceafuri, având o pernă îndesată sub șale, care mă bântuia în fiecare noapte până la obsesie, imagine la fel de imposibilă pe cât de aprinse erau fanteziile mele, ei, bine, imaginea asta s-a materializat, incredibil, întocmai așa, caldă și bronzată, în după-amiaza acelei zile de august, în penumbra jaluzelelor trase, când, afară, în curte, Victor și Noel se zgâiau, cu mâinile căuș în jurul ochilor, încercând zadarnic să zărească ceva pe geam. Mă uitam la trupul ce zăcea placid înaintea mea, încercând să memorez pentru totdeauna toate detaliile acelea ale anatomiei feminine, detalii pe care până atunci doar le bănuisem și pe care le asamblam piesă cu piesă în imaginație, fiecare cută de piele, fiecare fir de păr, pentru ca apoi să le explorez într-un fel de delir obscen și depravat. Îi simțeam mirosul, un miros cu totul nou, neobișnuit, care nu știam dacă trebuie să-mi placă sau nu, dar care, o dată cunoscut și gustat, a devenit după aceea încă și mai imperativ, mai tulburător decât imaginea vizuală. Janet se uita în tavan, inertă, așteptând ca eu să întreprind ceva, habar n-aveam ce, atâta vreme cât nici nu puteam să pun mâna pe ea, deoarece simțeam că m-ar frige, da, asta era senzația, mi-era teribil de frică, deși repetasem asta de mii de ori cu ochii închiși. Mi-era teamă că visul se va spulbera, ca întotdeauna, într-o băltoacă lipicioasă, înainte de a-i putea sonda până la capăt, cu micul scafandru, tenebrele fierbinți, ca să mă trezesc apoi cu capul cufundat în pernă, scuturat de spasme.
Marian trase adânc din țigară, cu ochii mijiți, zâmbindu-mi complice și cumva ironic, iar țigara lui sclipi intens în penumbra încăperii, luminate de o lampă cu gaz. Am privit în lături, surâzând discret, ca și cum aș fi vrut să ascund secretul lui Polichinele. Ceea ce s-a petrecut însă atunci, acolo, între mine și Janet, știam numai eu și cu ea, și se vede treaba că nici ea nu povestise nimic, nimănui. S-a ridicat încet, prevenitor, din pat, mi-a cerut o batistă cu care s-a șters pe burtă, s-a îmbrăcat și a ieșit din cameră întorcându-și doar o dată, scurt, capul spre mine din tocul ușii, cu un zâmbet. „Pa!” mi-a zis, lăsându-mă fără speranță, la fel de murdar și de inutil ca și batista mototolită, aruncată sub pat.
„Bă, Mariane, nu cu mine a rămas, sunt sigur, m-am ferit” i-am zis, dar mi-am mușcat buzele imediat, de ciudă. Așa ceva nu se face, un bărbat adevărat nu-și trădează niciodată amantele.
Externată de la sanatoriu complet reabilitată, cu o nouă dispoziție spre lirism, maică-mea simți nevoia, îndată după aceea, să-mi cumpere o chitară din cele făcute la Reghin, la care nu se putea cânta decât ori folk după ureche, ori numai bolerouri și menuete clasice, după partitură. Cum nici voce și nici ureche muzicală nu mă știu să fi avut vreodată, iar profesori de chitară clasică nu existau la noi în sat, singurul lucru pe care l-am putut face a fost să-mi procur o metodă de chitară și să buchisesc notațiile muzicale, încercând să descifrez notele Boleroului lui Ravel.
Cam în perioada aceea bunicul din partea mamei muri în patul lui, după o lungă și grea agonie, înconjurat de neamurile venite din toată țara: frați, veri, copii și nepoți. Imaginea lui din ultimele zile de viață mi s-a părut atât de cumplită, cu gâfâielile acelea sacadate, înecate în gât, cu obrajii galbeni ca ceara și scăldați în transpirație rece, cu ochii dați peste cap, încât nici astăzi nu pot să mi-o șterg din memorie. Suferise de diabet. Fusese apicultor și asta ar fi fost una dintre explicațiile bolii, căci se spune că diabetul este boala profesională a crescătorilor de albine. O altă explicație a dat-o bunica, punând boala pe seama justiției divine, căci tataia, într-o iarnă geroasă, de ciudă că guvernul comunist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej pusese impozit pe stupii de albine, a lăsat albinele descoperite, fără capace, ca să moară toate. „Grijania mamii voastre de hoți”, ar fi spus tataia, „să știu bine că omor toate albinele cu mâna mea, dar vouă nu vă dau nici un chior”. Chestia cu totul remarcabilă este că această justiție divină mi-a fost ilustrată atunci de două ori la rând, la intervale scurte de timp. Cu trei zile înainte de a muri tataia, Noel se postase în fața porții mele, și, după ce se făcu remarcat, începu să strige tare, să se audă până în fundul curții: „Bunicul, bunicul!”. Taică-meu se uită la el, se uită la ceas, după care se duse la telefon și sună la circa de poliție. În scurt timp, o Dacie albă cu girofar opri cu scrâșnete de roți în fața porții și șeful de post se extrase cu destulă ușurință din scaun, ajutându-se cu mâna stângă de plafonul mașinii. Fără prea multă vorbă, burtosul milițian îl luă pe Noel cu blândețe de guler și-l invită pe bancheta din spate. Noel se supuse fără nici cel mai vag semn de împotrivire. Tata se uită în urma norului de praf lăsat de mașină și-i zise mamei, care ieșise și ea afară, atrasă de gălăgie: „cred că taică-tu n-o mai duce mult. Cocoșelul belgian a cântat”.
„Cocoșelul belgian” era Noel, băiatul unui colonel belgian ieșit la pensie, care se stabilise la noi în sat după revoluție. Acest colonel, domnul Brijnart, venise în urmă cu vreo patru ani într-o misiune umanitară, trimis de o fundație din acelea „fără frontiere”, cu ajutoare pentru copiii handicapați de la Casa de copii, așezământ înființat la noi în sat prin anii nouă zeci, când cu scandalul mediatic al orfelinatelor. Colonelul Brijnart era văduv și venise însoțit de unicul său copil, acest Noel, un băiat autist, roșcovan, cu un milion de pistrui pe față, nesociabil și necomunicativ. Extrem de rar, ascultând de cine știe ce emoție vâscoasă și inexplicabilă, Noel slobozea cu putere câteva cuvinte guturale, dintr-o suflare, ca un fel de cucurigat de cocoș, de unde și porecla de cocoșel belgian, sau olandez, sau chiar flamand, pentru cunoscători. Nimeni n-ar fi acordat nici cea mai mică atenție strigătelor lui expectorate, dacă doamna Jenica, profesoara de științele naturii, și nu numai ea, ci și tanti Eugenia, vânzătoarea de la chioșcul cu pâine, n-ar fi jurat că l-au auzit pe Noel țipând ca din gură de șarpe în mijlocul drumului: „papa, papa, poc, poc”, cu exact trei zile înainte de accidentul de vânătoare care a curmat viața colonelului Brijnart. Toată suflarea satului era de mai bine de doi ani de zile cu ochii pe colonel, așteptând ca, dintr-o clipă într-alta, să se întâmple ceva cu el, deoarece „mâncase casele văduvelor”, exact așa cum scrie în Biblie. Era de notorietate faptul că bătrânul Brijnart, care trăsese inițial în gazdă la o bătrână văduvă, doamna Leontina, învățătoare ieșită la pensie, reușise, arătând niște chitanțe false, să câștige până la urmă în instanță casa văduvei, casă care nu era tocmai de mâna a doua, ci era o ditamai vila, ridicată în centrul satului prin munca răposatului ei soț, din slujba lui de director de fermă IAS. Oamenii au rămas însă de-a dreptul siderați văzând nu numai moartea tragică a belgianului, ci și prevestirea ei de către băiatul slab de înger, ceea ce era indubitabil încă o dovadă peremptorie a mâniei divine.
Prin nu se știe ce chimie ascunsă a destinului său, Noel se simțea atras irezistibil de persoana mea. Venea acasă la mine în fiecare seară, fix la ora la care la televizor se dădeau desenele animate cu Mihaela, deși amândoi trecuserăm binișor de vârsta aceea. Ca la orice autist, sentimentele lui față de persoanele din jur erau indescifrabile, dar asta nu din cauză că ar fi fost lipsit cu desăvârșire de emoții și sentimente. Poate că în sinea lui tânjea după prietenie și comunicare, ca oricare alt copil, presupun, dar nu le putea arăta la exterior deoarece nu avea organele necesare pentru asta. Cert e că numai în compania mea, când se uita la Tom și Jerry, Noel izbucnea într-un râs zgomotos, bolovănos, aproape isteric, iar din gură începeau să-i curgă niște bale de scuipat. Am încercat o vreme să-l dezvăț de tabietul ăsta: am ținut poarta închisă, nu i-am mai răspuns, am plecat de acasă. Inutil, căci Noel rămânea în fața porții, legănându-se de pe un picior pe celălalt, ore în șir. Maică-mea, care văzuse multe la sanatoriul de la Săpoca, îi dădea până la urmă drumul în curte și îl trata cu dulceață de vișine și apă rece.
În disperare de cauză, am scos atunci de după dulap chitara dezacordată, am luat o pătură și împreună cu Noel am trecut de partea cealaltă a gârlei, unde era o poiană plină de găinați de gâscă și mușuroaie de cârtiță și ne-am așezat la umbra unei sălcii pletoase. Noel se uita extrem de atent și curios la ceea ce țineam în mână, intrigat de forma, de culoarea și de sunetele care ieșeau din chitară când îi atingea corzile. Nu știam nicio melodie, nici un acord, tot ceea ce puteam să fac era să zdrăngănesc aiurea corzile cu o bucățică triunghiulară de plastic. Mi-a venit în minte atunci poezia El Zorab a lui Coșbuc și am început să zbier ca un măgar „La pașa vine un arab… „ etc. Când ajungeam la replica pașei, îmi dregeam vocea și grohăiam pe tonuri mai baritonale „o mie de țechini primești? O, pașă, cât de darnic ești!”, ceea ce-i provoca lui Noel apogeul spasmelor. Se tăvălea de râs la propriu, bătând cu palmele și cu picioarele în pătură, împrăștiind lăcustele și greierii, care încotro. Niciodată nu am văzut asemenea accese de râs prostesc, chestia este că nu m-am putut abține și am început și eu să râd, cot la cot cu el. Chicotelile noastre se auzeau extrem de clar peste gârlă, în sat, deoarece satul este dispus ca un amfiteatru în jurul acelei poienițe. Deci noi eram cam ca pe o scenă, în mijlocul satului, și grohăiam din toate puterile „O mie de țechini primești? O, pașă, cât de darnic ești!”, în condițiile în care nu mai departe decât cu o zi în urmă îl îngropasem pe tataia la cimitir.
Întâmplarea asta mi-a conferit definitiv reputația de nesimțit printre rude și consăteni, reputație pe care începusem eu să mi-o construiesc de mai multă vreme, dar unii dintre ei nu erau încă pe deplin elucidați. Cum oamenii erau îndeobște bine-crescuți, nu mi-a spus nimeni de la obraz că sunt un porc, decât un profesor mai în etate, care era și directorul școlii pe vremea aceea. „Adi, zise directorul școlii, eu te înțeleg dacă nu l-ai iubit pe bunică-tu, dar încearcă și tu să ai o brumă de respect, dacă nu față de îngeri, măcar față de draci”.
Cam așa a fost debutul prieteniei mele cu Noel. Începând de la acea întâmplare, mi-a fost cu neputință să-i mai întorc spatele puiului de belgian, care, după decesul colonelului, rămăsese în custodia doamnei Leontina, revenită în casa ei în calitate de chiriașă a băiatului. Cum în perioada aceea aveam o curiozitate nestăvilită și un imbold aproape faustic de a experimenta orice, de la colecționarea plantelor în ierbare organizate sistematic, după criterii taxonomice și până la observarea mersului stelelor și planetelor pe cer cu luneta, m-am obișnuit să-l iau și pe Noel cu mine în toate explorările mele. Să fi trecut poate două sau trei luni de la povestea cu El Zorab, nu mai mult, în orice caz asta a fost în aceeași vară, când s-a întâmplat incidentul cu solenoidul. Îmi venise ideea să fac un solenoid, de fapt îmi trebuia un reostat cu cursor pentru un transformator electric variabil. Nu te chinui să înțelegi ce înseamnă asta, acum nici eu nu mai știu cum se face așa ceva. Știu numai că voiam să transform curentul de la doi – douăzeci de volți, cât era la priză, la o intensitate și o tensiune mai redusă, ca să pot să alimentez un mic ventilator de jucărie cu motoraș. Pe o scândură am fixat cu niște cuie o sârmă de covrigi, înfășurată în jurul unui creion și am băgat capetele la priză. Urma să preiau curentul de pe solenoid, astfel diminuat, printr-o lamelă care culisa de-a lungul bobinei, și să-l trimit la bornele ventilatorului.
Nu pot să-mi dau seama ce s-a întâmplat în mintea lui Noel, poate că sârma fixată pe scândură să-i fi adus aminte de chitară, nu știu, cert e că la un moment dat și-a întins mâna și a atins solenoidul, ca și când ar fi vrut să cânte la el. Șocul a fost atât de violent încât bietul băiat fu aruncat cinci metri mai încolo, unde rămase imobil, cu capul proptit nefiresc în zidul garajului. În aer se simțea miros de carne arsă. Tata ieși valvârtej din casă, pe buze având o înjurătură la adresa „dobitocilor care au tăiat curentul” tocmai când se uita la un meci la televizor. Nu i-a luat mult ca să-și dea seama ce se întâmplase, văzând siguranța fuzibilă topită, dar mai ales simțind mirosul de păr ars. Cu fălcile încleștate și cu o privire sticloasă, de lup atacat, se repezi cu mâinile întinse spre gâtul meu. Am înghițit în sec și m-am predat, moale, tocmai în clipa în care Noel se ridică de jos, ștergându-se de praf pe turul pantalonilor, și, ca și când nimic neobișnuit nu se petrecuse, îl salută pe taică-meu calm, cu o dicție impecabilă: „Bună ziua, domnule Artizan, ce mai faceți? Vă urez să aveți în continuare o după-amiază plăcută”.
Nici o comisie de medici nu a putut explica fantastica și brusca vindecare a lui Noel. Tratatele medicale nu consemnau până la data aceea decât slabe și relative ameliorări ale autismului, în urma unor ani îndelungați de exerciții, dar nicio vindecare totală și ireversibilă. Sigur că a trebuit să explic cum s-au petrecut lucrurile, nu mai puteam să mint sau să ascund ceva. Au venit și au ridicat probe, amprente, mi-au confiscat solenoidul, am fost chemat la procuratură să dau explicații despre cum l-am expus pe Noel în mod inutil la pericole mortale, mi-au deschis dosar de urmărire penală. Toate astea s-au întins pe patru sau cinci săptămâni, aproape că mi-era frică să nu pierd anul școlar, dacă m-ar fi arestat preventiv.
