2014, editura Tracus Arte, 108 pag., ISBN 978-606-664-348-1
Ca scriitor, există diferite moduri de a aborda un text. Poți începe direct în miezul acțiunii, revelând ulterior prin flashback-uri evenimentele anterioare care au condus la starea respectivă. Sau poți, firește, să construiești în liniște cadrul, crescând progresiv tempoul acțiunii spre punctul culminant. Unii țin mereu piciorul pe pedala de accelerație, concentrându-se doar pe acțiune, în timp ce alții condimentează textul cu descrieri, considerații morale sau filozofice, povești și divagații.
Există însă încă un aspect aparte, la care mă voi referi în rândurile următoare, deoarece are legătură cu volumul prezentat aici. Ce este mai indicat? Să-i explici totul cititorului, să folosești un stil clar, limpede, din care se înțelege ușor tot ce e de înțeles? Sau, dimpotrivă, să lași anumite lucruri în ceață, să folosești exprimări alambicate, astfel încât cititorul să nu fie sigur că lucrurile stau exact așa cum le-a perceput, ci e nevoie să recurgă la o a doua, poate chiar a treia lectură ca să descifreze misterele?
În mod cert, Ben Ami face parte dintre autorii care optează pentru cea de-a doua variantă. Lucrurile nu sunt niciodată explicate complet, ci lăsate în sarcina cititorului pentru deslușire. Deși mie îmi place ca un autor să-mi devoaleze clar până la final tot ce a dorit să construiască, sunt de acord că tehnica prezentată anterior are propriul farmec, propria logică. Cu câteva amendamente.
Hard SF-ul este, prin definiție, dificil de înțeles. Este gustat de o segment restrâns de cititori tocmai pentru că include o serie de concepte și detalii ce scapă înțelegerii unei persoane nepasionate de speculațiile științifice. Există totuși unii autori de hard SF care știu să explice pe înțelesul tuturor aceste lucruri, sau construiesc atât de frumos acțiunea și personajele, încât inconvenientul hard-ului trece în plan secund. Dar când acestui hard dificil de înțeles i se adaugă și explicații incomplete ale acțiunii, ale motivațiilor, cititorul se găsește în fața unui adevărat Everest. Dacă mai adăugăm la asta un stil bazat doar pe acțiune, fără timpi de respiro, fără a preciza clar cine, când și unde face un lucru, fără personaje în a căror profunzime suntem invitați, misiunea mi se pare imposibilă.
Acesta a fost sentimentul cu care am parcurs volumul Suspendați într-o rază de soare a lui Ben Ami. În majoritatea timpului acțiunea doar sare de la o idee la alta, fără a prezenta unde se află personajele, care e decorul, când au plecat dintr-un loc în altul. Deși fan al hard SF-ului, din cauza modul de prezentare a ideilor mi-a fost peste putință să le înțeleg și, implicit, să percep consecințele lor. Am rămas tot timpul cu impresia unui „parcă ar fi vorba despre…”, dar apoi acțiunea care sărea de la una la alta și refuza să ofere explicații mă făcea să mă pierd complet.
Doar la două povestiri am reușit, într-o oarecare măsură, să-mi dau seama care e acțiunea, cine face și de ce. Este vorba despre Sachel nerdu, Nerdu, NERDU! și Suspendați într-o rază de soare. În prima este prezentată o omenire viitoare evoluată la un stadiu ce cuprinde trei sexe în loc de două, cu implicațiile de rigoare. Al doilea text este un hard SF clasic, cu un viitor post-apocaliptic.
Nu-mi dau seama dacă Suspendați într-o rază de soare este o carte bună sau slabă. Pot spune doar că eu n-am înțeles-o.
11 comments
Mihail Toma says:
Nov 8, 2017
Absolut paralel, se este nu? cu tematica, mă concentrez pe niște emisii de bun simț care mi-au dedulcit temeri mai vechi și mai noi.
M-am regăsit în ”Hard SF-ul este, prin definiție, dificil de înțeles. Este gustat de o segment restrâns de cititori tocmai pentru că include o serie de concepte și detalii ce scapă înțelegerii unei persoane nepasionate de speculațiile științifice. Există totuși unii autori de hard SF care știu să explice pe înțelesul tuturor aceste lucruri, sau construiesc atât de frumos acțiunea și personajele, încât inconvenientul hard-ului trece în plan secund”.
Așa frumos le-ai zis, de m-ai uns la inimă.
Suntem atât de fragili…
Ana are mere. Câte? Cine este Ana?
Două întrebări într-o simplă propoziție. Cei care-și concentrează neuronii într-u elucidarea acestor amănunte nu sunt prietenii mei.
Ana are mere.
Glonțul își face loc prin aer și o lovește în tâmplă.
Gogomanul se ridică, masiv, și pune o labă pe tastatură. Mă uit la el, el se uită la mine, cu ochii aia lăcrămoși.
Da!
Ana scapă un măr. Se apleacă după el, iar glonțul rătăcit, trece pe deasupra capului ei.
Ana nu știe că, undeva, cândva, a murit.
Ovidiu Bufnilă says:
Nov 10, 2017
Adorabilă această recenzie! Dar oare, dragă Lucian Dragoș Bogdan, atunci când exzersăm în marginea structurilor ficționale nu ar trebui să stăpânim, grațios și bărbătește, gramatica acestor structuri oricare ar fi ele? Recenzia de față este un merituos strigăt de luptă al minimalismului ficțional, al simplității, atât de părelnică, a magiei scriitoricești. Nu cred că putem rămâne la vârsta acestor întrebări, o vârstă frumoasă a copilăriei scrisului. Putem vorbi însă de vocea auctorială, putem vorbi de gramatici abisale, putem vorbi despre văluririle psihicului în concordanță cu regimul ascuns-magnetic al universului. E o plăcere să citesc recenzia ta, are un iz haios școlăresc, nevirulent, ne-polemic, cu un parfum nostalgic. Recenzia ta mă face să mă simt ca un puști obraznic, pus pe șotii la școală, la ora de literatură. Dar lucrurile nu stau tocmai așa. Ben Ami este un scriitor remarcabil, cu un regim ficțional care merită o analiză profesionistă. Atenție deci la această specie textuală, recenzia. SF-ul românesc are nevoie de un aparat critic profesionist nu de texte de întâmpinare. Chiar și cărțile tale dragă Lucian Dragoș Bogdan au nevoie de o lansare în lume, profesionistă. În anii mulți și nebuni ai văluririi mele în SF-ul românesc, am fost de acord, de multe, multe ori, să suplinesc lipsa unor critici literari adevărați. Pe Ben Ami l-am promovoat cu mare bucurie așa cum am promovat pe atâția scriitori SF în diverse moduri de la reviste și articole critice la tot felul de strategii ușor indigeste spiritelor auguste și morocănoase. Deci, trimiteți cărțile voastre pe adresa mea poștală că nu cred că e un capăt de țară. Voi citi cu plăcere cărțile voastre și voi scrie despre ele cu entuziasm și seriozitate. Ultima ispravă de acest gen o datorez bunului Lucian Merișca. El m-a rugat să scriu mai multe esuri critice despre o serie de tineri talentati scriitori ieșeni. Povestea asta s-a concretizat într-o frumoasă emisiunune radiofonică prezentată de bunul Lucian Merișca la Iași.
Marcel Gherman says:
Nov 11, 2017
Stimate domnule Bufnila,
Va rog sa ma contactati prin mesaj privat pe pagina mea de facebook. Din pacate, nu reusesc sa fac legatura cu dumneavoastra..
Cu ganduri bune,
Marcel Gherman
Lucian-Dragoș Bogdan says:
Nov 14, 2017
Fiecare are propria percepție, propriile căutări. Pe mine mă interesează doar să-mi exprim părerea de cititor, cu limitele date de gusturile mele. 🙂
Ovidiu Bufnilă says:
Nov 11, 2017
Ma puteti suna pe mobil: 0744797266.
Ovidiu Bufnilă says:
Nov 11, 2017
Sau pe email: ovidiu.e.bufnila@gmail.com
Ovidiu Bufnilă says:
Nov 11, 2017
Sa nu uit, sunt peste tot in lume din America in Italia, din Australia in Franta…Am fost publicat si in Moldova….Talentatul Iulian Ciocan mi-a luat candva un interviu…Deci, fiind valurit pretutindeni, sunt usor de gasit…Satelitii americani ma scaneaza tot timpul, loool….Cu prietenie, Ovidiu Bufnila…
cbg says:
Nov 15, 2017
nu pot să fiu de acord cu „trendul” pe care îl observ în recenziile recente de pe bloguri, fanzine, revistele fandomului nostru: nimeni pare că nu mai pricepe nimic! a nu înțelege nu este un argument nici literar, nici moral, nici de – f… mama ei de treabă! – de bun-simț. ce se întâmplă, dacă eram o comunitate de gurmeți, n-ați fi priceput nimic peste mici și muștar?! (și, btw, luciane, îmi plac de mor „incursiunile” prostovanului. nu e cazul aici.)
așadar, dacă ai argumente, zii, domnule, că nu-ți place, nu că nu înțelegi! f m ei de treabă!
Lucian-Dragoș Bogdan says:
Nov 15, 2017
Cătălin, eu n-am înțeles aproape nimic din cartea aceasta. Prin urmare, am spus fix așa: n-am înțeles. 🙂 Dacă o-nțelegeam și nu-mi plăcea, atunci spuneam că nu-mi place.
Ben Ami says:
Apr 29, 2020
Au trecut… ani de cand a fost scrisa aceasta “recenzie”. Nimeni nu mi-a atras atentia ca ea exista. Am prieteni ADEVARATI care m-au considerat suficient de imatur incat sa n-o inteleg sub nicio forma. Le multumesc ca exista!
Alexandru Lamba says:
May 3, 2020
În acea vreme (de fapt, tot timpul cât am fost coordonatorul de sumar, sau ce-oi fi fost, al revistei) postam pe facebook cuprinsul fiecărui număr, imediat ce apărea, atât pe pagina Gazetei, cât și pe a mea. La fel făceau și ceilalți membri ai redacției, inclusiv autorul acestei cronici. (Să pun ghilimele și pe „cronică”?) Adăugam „tag” pe toți cei pe care-i aveam în lista de prieteni…