Era ultimul meu august. Mă făceam că nu ştiu asta. Uneori, era greu. Alteori, aproape imposibil. Azi, mai mult ca oricând, mă săturasem să uit şi să lupt pentru o vagă speranţă de supravieţuire. Dar, mai presus de toate, mă săturasem să mă simt fals suicidară.
Era cald. Totul strălucea în soare. Numai eu nu mă puteam linişti. Voiam să îmbrăţişez copacii, nu să aştept pe la uşi de piatră. Voiam să fiu singură, în linişte, dacă tot era să fiu singură. Voiam să pot aprinde un foc, nu două cruci. Voiam multe. Şi un singur nebun mă bloca. Un păianjen tâmpit. Uram păianjenii, dar nu atât de mult cât să-i renunţ la a-i mânca.
[Păianjenii sunt cei care au acceptat Terminus. Adună resurse pentru a lăsa familiei. În atenţia Centralei].
Am privit cerul. Toţi aşteptau navele. Toţi credeau că îi vor duce în nu ştiu ce paradis sau măcar un parc de distracţie. Eu ştiam altceva şi speram, cu adevărat speram, ca toţi să aibă ochii deschişi până la sfârşit. Când eu porneam Roata. Şi să apuc să-mi mănânc porţia. Ar fi avut gustul dulce al răzbunării.
Cerul era de albastrul acela canibal pe care-l adora bărbatul pe care-l iubisem, pe care-l urâsem, cu care luptasem şi care, acum, era prea cuprins de frică să conteze. Bărbatul care fusese şeptarul meu. Numai copacii înţelegeau cât de periculos era să nu mai poţi controla ce ai creat. Şi acel bărbat nu mai putea controla…
[Nu voi folosi încă acel cuvânt. Nu sunt sigură de traducere – angel sau angle. Nu are rost să cer un specialist în enochiană. G e treaz]
Fusesem şi eu, odată, unul dintre ei, cavaleri ai vechii Republici. Menţinând pereţi, blocaje, zone invizibile, zone cu imagine staţionară sau falsă. Mai ales pereţii ucideau. Vocile care o înconjurau, o izolau pe a ta, încercând să te coboare, să te ruşineze, să te distrugă. Dacă nu reuşeau prin minciuni, prin adevăr. Vocile acelea erau doar de femeie, şi doar un tâmpit sau un laş se lăsa înconjurat de aşa ceva, crezând că e apărat. Şi vocile de “de ce”. Creatorii capcanei perfecte.
Van, şeful Vestitorilor şi, într-un fel, vechiul meu duşman, nu părea să fi căzut nici în una, nici în alta. Care era atunci scopul acestei orgii de cruzime? Parcă am fi stat într-un bazin cu rechini.
M-am ridicat de pe bancă. Îmi ceruseră să acţionez alte butoane, butoane care mă dureau şi pe mine. Şi nimic altceva. Poate mă înşelasem? Poate exista…
SFINX.
M-am oprit. Îmi promisesem că măcar voi învârti Roata. Puteam aştepta până atunci. Era ultimul meu august. Am ieşit pe iarba verde. Am adunat o frunză. Am primit, în fine, vestea bună. Nu se mai năşteau copii, doar peturi şi gonflabile, tărtăcuţe goale. Izbutisem. O misiune care mă chinuise, pe care aproape o abandonasem, pentru care fusesem blestemată. Atâta slujire Răului, pentru ce? Probabil, asta se întreba şi Van.
[Cer renegocierea contractului şi plata comisionului de succes. Sfârşitul lumii, Armaghedon, Crach, Millennium sau orice alt caz fortuit nu se aplică la Directiva 777*]
Şi acum, Iluzia! Am scos oracolul chinezesc din punga neagră.
O singură femeie, pentru 7 păcate. Am ridicat eşarfa, am rostit cuvintele.
– Alina. Sam, Lord of the Light, loves you.
Am lovit. Nu mi-a mai păsat de urmări. Nu, nu mi-a păsat. Da, religia avea să fie şi bordel, fabrică de copii tărtăcuţe, pe care să-i ucidem şi să-i mâncăm.
[300 de capete. Păcatele rămân o misiune spinoasă. Ne-am stabilit ca specie. Inferno, out.]
Am intrat pe platformă. Am ridicat Roata. Am început să învârt. Acea Alina irosise 300 de vieţi. Eu doar una, aici. O frază dintr-un răvaş mi se învârtea în cap.
Un brutar scoate covrigii din cuptor. Osişoare prăjite. Îmi plăceau covrigii fierbinţi. Eram, în fond, în Nebula.
16 comments
Mihail Toma says:
Sep 15, 2019
M-aș lăuda că am înțeles ceva 😀
Sunt două opțiuni. Ori oi fost și eu vre-un copil tărtăcuță (greu m-am edificat, căutări intense: TĂRTĂCÚȚĂ ~e f. Cap de om (prost). /tătarcă + suf. ~uță sursa: NODEX (2002) adăugată de siveco), ori cestiunea e un subansambu minor al unei mașinării mai mari, incapabil, prin propria expunere, în a dezvălui intențiile acesteia, și atunci mă simt luat de tărtăcuță în absența, cel puțin, a unui rezumat lămuritor. Deci, cum o dau, cum o sucesc, tot de prost pic, ceea ce nu este frumos 😉
Orișicum, câte ceva tot am aflat.
Că „ Uram păianjenii, dar nu atât de mult cât să-i renunţ la a-i mânca.”, că „Cerul era de albastrul acela canibal (mișto asta!) pe care-l adora bărbatul pe care-l iubisem (!!!)”, că „ Fusesem şi eu, odată, unul dintre ei, cavaleri ai vechii Republici”, că „Îmi promisesem că măcar voi învârti Roata”, dar și, apoteotic, că „Un brutar scoate covrigii din cuptor. Osişoare prăjite. Îmi plăceau covrigii fierbinţi. Eram, în fond, în Nebula.”
Tanti auguri!
🙂
stefana cristina czeller says:
Sep 15, 2019
OK. Multumesc pentru lectura. E un text de contrapunct la Postasul sau Drumul.
Mihail Toma says:
Sep 15, 2019
Ha!
Ești fabuloasă 😀
Acuma mă pui să le caut și să le recitesc pe alea, căci nu le mai țin minte…
Ăsta da PR!!!
😉
stefana cristina czeller says:
Sep 16, 2019
Daca s-ar putea calatori in timp, si daca in loc de ramuri, ar bate in geam extraterestrii, rasele terestre ar fi prinse intre inger si demon?
MihailToma says:
Sep 16, 2019
La sigur. Dacă nu cumva deja se-ntâmplă!
🙂
stefana cristina czeller says:
Sep 17, 2019
Era in SG o chestie de cult, In the name of the One ii spunea, aveau o zicere
All this happened and it will happen again.
Mihail Toma says:
Sep 18, 2019
Yap! Și eu sunt adeptul istoriei ciclice, am și scris o povestire: Privilegiul căpitanului (Helion-30 aprilie 2019), probabil ai citit-o…
🙂
stefana cristina czeller says:
Sep 19, 2019
Nu am avut acces la 2019.
Mihail Toma says:
Sep 19, 2019
?
stefana cristina czeller says:
Sep 27, 2019
Ne-am gandit toti prozatorii noir si satanistii sa ne mutam in Evul Mediu, unde netul merge greu.
Mihail Toma says:
Sep 27, 2019
Or să se vadă rugurile de aici!!!!!!!!!!!
😀
Ovidiu Bufnila says:
Oct 21, 2019
Stefana e coerenta. Bravo.
Stefana Cristina Czeller says:
Oct 23, 2019
Multumesc. Nu prea mai sunt valuri in universul meu, doar ultima tornada.
Mihail Toma says:
Oct 23, 2019
Lasă-mă cu vălureli d-astea… la cum se schimbă timpul, și timpurile, prin vremurile aiastea, orișâcând poți pune de-un tsunami, măi Cristina, fată, hăi!
Îți trebe doar oleacă de vânt din spate, ca să mă exprim elegant 😉
Ș-apoi, vezi tu, fată dragă, a sfida, sfidare, este o acțiune. Doar o persoană poate sfida o altă persoană, chestie de personalitate. Literatura nu poate sfida pe nimeni, sărăcuța, pentru că este doar un concept dar tu, eventual, poți sfida literatura. Poate că nu asta ai dorit a scrie…
Deci schimbă LOGO-ul.
Iartă-mă că ți-am dorit binele… 🙂
Hai, spor!
stefana cristina czeller says:
Oct 26, 2019
Nu sunt masochista, nu e de iertat o astfel de chestie, ci de apreciat. Din pacate, great gods of Kobol nu permit o schimbare de LOGO, doar de credo-creed. So, cause the night is long and full of terrors…
Mihail Toma says:
Oct 26, 2019
C’est ça…