Era ultimul meu august. Mă făceam că nu ştiu asta. Uneori, era greu. Alteori, aproape imposibil. Azi, mai mult ca oricând, mă săturasem să uit şi să lupt pentru o vagă speranţă de supravieţuire. Dar, mai presus de toate, mă săturasem să mă simt fals suicidară.
Era cald. Totul strălucea în soare. Numai eu nu mă puteam linişti. Voiam să îmbrăţişez copacii, nu să aştept pe la uşi de piatră. Voiam să fiu singură, în linişte, dacă tot era să fiu singură. Voiam să pot aprinde un foc, nu două cruci. Voiam multe. Şi un singur nebun mă bloca. Un păianjen tâmpit. Uram păianjenii, dar nu atât de mult cât să-i renunţ la a-i mânca.
[Păianjenii sunt cei care au acceptat Terminus. Adună resurse pentru a lăsa familiei. În atenţia Centralei].
Am privit cerul. Toţi aşteptau navele. Toţi credeau că îi vor duce în nu ştiu ce paradis sau măcar un parc de distracţie. Eu ştiam altceva şi speram, cu adevărat speram, ca toţi să aibă ochii deschişi până la sfârşit. Când eu porneam Roata. Şi să apuc să-mi mănânc porţia. Ar fi avut gustul dulce al răzbunării.
Cerul era de albastrul acela canibal pe care-l adora bărbatul pe care-l iubisem, pe care-l urâsem, cu care luptasem şi care, acum, era prea cuprins de frică să conteze. Bărbatul care fusese şeptarul meu. Numai copacii înţelegeau cât de periculos era să nu mai poţi controla ce ai creat. Şi acel bărbat nu mai putea controla…
[Nu voi folosi încă acel cuvânt. Nu sunt sigură de traducere – angel sau angle. Nu are rost să cer un specialist în enochiană. G e treaz]
Fusesem şi eu, odată, unul dintre ei, cavaleri ai vechii Republici. Menţinând pereţi, blocaje, zone invizibile, zone cu imagine staţionară sau falsă. Mai ales pereţii ucideau. Vocile care o înconjurau, o izolau pe a ta, încercând să te coboare, să te ruşineze, să te distrugă. Dacă nu reuşeau prin minciuni, prin adevăr. Vocile acelea erau doar de femeie, şi doar un tâmpit sau un laş se lăsa înconjurat de aşa ceva, crezând că e apărat. Şi vocile de “de ce”. Creatorii capcanei perfecte.
Van, şeful Vestitorilor şi, într-un fel, vechiul meu duşman, nu părea să fi căzut nici în una, nici în alta. Care era atunci scopul acestei orgii de cruzime? Parcă am fi stat într-un bazin cu rechini.
M-am ridicat de pe bancă. Îmi ceruseră să acţionez alte butoane, butoane care mă dureau şi pe mine. Şi nimic altceva. Poate mă înşelasem? Poate exista…
SFINX.
M-am oprit. Îmi promisesem că măcar voi învârti Roata. Puteam aştepta până atunci. Era ultimul meu august. Am ieşit pe iarba verde. Am adunat o frunză. Am primit, în fine, vestea bună. Nu se mai năşteau copii, doar peturi şi gonflabile, tărtăcuţe goale. Izbutisem. O misiune care mă chinuise, pe care aproape o abandonasem, pentru care fusesem blestemată. Atâta slujire Răului, pentru ce? Probabil, asta se întreba şi Van.
[Cer renegocierea contractului şi plata comisionului de succes. Sfârşitul lumii, Armaghedon, Crach, Millennium sau orice alt caz fortuit nu se aplică la Directiva 777*]
Şi acum, Iluzia! Am scos oracolul chinezesc din punga neagră.
O singură femeie, pentru 7 păcate. Am ridicat eşarfa, am rostit cuvintele.
– Alina. Sam, Lord of the Light, loves you.
Am lovit. Nu mi-a mai păsat de urmări. Nu, nu mi-a păsat. Da, religia avea să fie şi bordel, fabrică de copii tărtăcuţe, pe care să-i ucidem şi să-i mâncăm.
[300 de capete. Păcatele rămân o misiune spinoasă. Ne-am stabilit ca specie. Inferno, out.]
Am intrat pe platformă. Am ridicat Roata. Am început să învârt. Acea Alina irosise 300 de vieţi. Eu doar una, aici. O frază dintr-un răvaş mi se învârtea în cap.
Un brutar scoate covrigii din cuptor. Osişoare prăjite. Îmi plăceau covrigii fierbinţi. Eram, în fond, în Nebula.